Act administrativ în baza căruia au luat naştere raporturi de dreptul muncii. Acţiune în contencios administrativ introdusă de prefect împotriva acestuia. Inadmisibilitate


În speţă, prin dispoziţia nr. 150 din 29 ianuarie 2002, s-a dispus, încadrarea în aparatul propriu al Primăriei Municipiului Bucureşti a numitului D.S., iar în baza acestui act s-a încheiat un contract de muncă. Având în vedere că angajatul – D.S.-a fost de bună-credinţă la încheierea acestuia, chiar dacă ar fi fost încălcate anumite condiţii de legalitate ale actului – lucru nedovedit în speţă – întrucât dispoziţia în cauză şi-a produs efectele în dreptul privat, ea devine irevocabilă. Prin urmare, acţiunea în administrativ introdusă de prefect trebuie respinsă, desfiinţarea acestui actputându-se face numai în conformitate cu regulile dreptului muncii.

(Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 4099 din 10 decembrie 2001)

CURTEA,

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti a chemat în judecată Primarul General al Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâtul şi pe calea contenciosului administrativ să dispună anularea dispoziţiei nr. 150 din 29 ianuarie

2001.

în motivarea acţiunii reclamantul a arătat că actul administrativ a fost emis de pârât fără respectarea prevederilor legale în vigoare. A mai arătat şi că prin actul administrativ emis, pârâtul a aprobat încadrarea în aparatul propriu al Primăriei Municipiului Bucureşti a numitului D. Şt. care a susţinut examenul organizat de Primăria Municipiului-Bucureşti, însă actul nu întruneşte condiţiile de formă şi de fond specifice actelor administrative.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 318 din 14 martie 2001 a dispus respingerea acţiunii reclamantului Prefectul Municipiului Bucureşti ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie instanţa a reţinut că actul dedus judecăţii a produs efecte în sfera dreptului privat, desfiinţarea unui astfel de act putându-se face în conformitate cu regulile şi cu procedura dreptului muncii.

Pe de altă parte – se reţine în considerentele sentinţei – în discuţie în cadrul litigiului se află numai chestiunea îndeplinirii condiţiilor de legalitate a dispoziţiei privind angajarea iar nu şi concursul pentru ocuparea unor posturi vacante.

împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs Prefectul Municipiului Bucureşti care a criticat sentinţa sub următoarele aspecte:

– angajarea s-a făcut cu nerespectarea Hotărârii nr. 195/2000 şi a Hotărârii nr. 270/2000 şi a Hotărârii nr. 270/2000, ambele emise de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, acte administrative prin care a fost aprobată reducerea numărului de posturi de 250;

-termenul de probă de 60 de zile nu se aplică categoriei de persoane care au făcut obiectul respectivelor angajări;

– dispoziţia administrativă este actul principal prin care se decide angajarea, contractul de muncă fiind actul subsecvent;
– dispoziţia nr. 173 din 31 ianuarie 2001, act al aceleiaşi autorităţi administrative, prin care s-a dispus vacantarea posturilor era atacată în faţa instanţelor de judecată, „fiind deci un act suspendat de drept“, iar data emiterii sale a fost ulterioară actului prin care s-a dispus angajarea.

Recursul este nefondat.

Din materialul probator existent la dosarul cauzei rezultă că prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 195 din 27 iulie 2000 s-a prevăzut (art. 4) că numărul total de posturi de specialitate din aparatul propriu conform organigramei este de maximum 850. Prin Hotărârea nr. 270 din 21 decembrie 2000 a aceluiaşi Consiliu General s-a stabilit (art. 1) că numărul total de posturi prevăzut în statul de funcţii este de 850 posturi de specialitate i 89 de posturi de muncitori.

Sub acest prim aspect urmează a se constata deci o evidentă inadvertenţă faţă de datele invocate prin alineatul penultim de casare.

Abstracţie făcând de această eroare, ceea ce trebuie reţinut, ca necontestat de părţi, este faptul că pârâta a organizat un concurs pentru ocuparea mai multor posturi (vacante), că numitul D.Şt. a promovat acest concurs, că pe baza procesului-verbal de examinare întocmit cu prilejul concursului s-a emis Dispoziţia nr. 150/201, ce face obiectul prezentului litigiu, prin care s-a dispus încadrarea sus-numitului cu începere de la 25 ianuarie 2001, precum şi că, finalmente, între acesta şi Primăria Municipiului Bucureşti s-a încheiat contractul individual de muncă înregistrat sub nr. 2235 din 25 ianuarie 2001.

Actul juridic în temeiul căruia s-au născut efecte obligaţionale între părţile interesate este aşadar, în afară de orice dubiu, contractul de muncă.

Nu poate fi reţinută teza recurentului că „dispoziţia (administrativă) este actul principal”, iar contractul de muncă doar un act subsecvent acestuia, deoarece raporturile de muncă doar un act subsecvent acestuia, deoarece raporturile de muncă au luat naştere în temeiul contractului şi nu a actului administrativ. Nu s-ar putea afirma nici faptul că ne-am afla în prezenţa unui contract administrativ întrucât lipseşte condiţia esenţială a oricărui contract şi anume, acordul părţilor.

De altfel, toate efectele specifice raporturilor de muncă şi aferente acesteia (prestarea activităţii, dreptul la salariu ca şi alte drepturi – asigurări sociale, diferite sporuri sau indemnizaţii – vechimea în muncă etc.), nu puteau lua naştere decât de la data intrării în vigoare a contractului de muncă, iar nu a dispoziţiilor atacate.

în acest context, Dispoziţia nr. 150/2001 are caracterul unui act premergător, care poate fi atacat odată cu actul principal, din care au luat naştere raporturile obligaţionale.

Examinând actul respectiv chiar de sine-stătător, aşa cum şi-a circumscris reclamanta acţiunea introductivă, nu se constată temeiuri valabile care să justifice concluzia nelegalităţii lui.

în primul rând este de observat că, reclamantul trebuia, dacă ar fi apreciat că din organizarea concursului s-ar putea naşte o situaţie nelegală, să atace dispoziţia de organizare şi apoi de ţinere a concursului pregătitor, invocând tocmai faptul că un atare concurs contravenea organigramei instituite. Ceea ce nu s-a petrecut.

Sub acest aspect este de remarcat că nu s-a făcut nici cel puţin dovada inexistenţei unor posturi vacante, care ar fi împiedicat scoaterea lor la concurs. După cum nu trebuie omis faptul că Hotărârea nr. 270 din 21 decembrie 2000 autoriza Primarul General să aprobe transformarea posturilor, aşadar posibilitatea de a opera anumite modificări în structura personalului, respectând fireşte, încadrarea în cheltuielile de personal.

Obiecţiunea recurentului cu privire la nelegalitatea termenului de probă de 60 de zile nu are caracterul unei nulităţi de ordine publică, ducând la anularea de drept a contractului.

Mai întâi, pentru că legea însăşi prevede posibilitatea raportat la diferite situaţii particulare a
unor termene de probă diferite. Apoi, şi mai ales, pentru faptul că această limitare are caracterul unei măsuri de protecţie, prin excelenţă a angajatului şi cel ce ar putea-o invoca este cel prejudiciat şi nu un terţ (faţă de contractul de muncă).

De asemenea, nici faptul că dispoziţia de vacantare a posturilor s-ar fi luat ulterior actului administrativ prin care s-a dispus angajarea nu este relevantă deoarece examinarea Dispoziţiei nr. 173/

2001 nu face obiectul prezentului litigiu iar, pe de altă parte, nu conducea cu necesitate la anularea dispoziţiei anterioare, mai cu seamă că fusese pusă în executare, intrând în circuitul civil.

în sfârşit, este de observat că anularea Dispoziţiei nr. 150/2001 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti nu impune, ipso facto, şi anularea contractului de muncă încheiat între primărie şi persoana fizică beneficiară, contractul păstrându-şi validitatea întrucât s-a perfectat, ca urmare a unui concurs promovat şi necontestat, între

o persoană juridică şi una fizică ce aveau capacitatea de a-l încheia, prima fiind expres mandatată în acest sens. Disfuncţionalităţile ivite pe parcurs între părţile din prezenta cauză şi pentru care beneficiarul contractului nu are nici o culpă nu-i pot fi făcute opozabile şi nici crea acestuia o situaţie prejudiciabilă, buna sa credinţă în desfăşurarea procesului finalizat prin contractul de muncă încheiat fiind în afară de orice suspiciune.

Faţă de considerentele mai sus expuse recursul declarat se vădeşte nefondat şi urmează a fi respins ca atare, menţinându-se sentinţa atacată.
NOTĂ

Deşi suntem n principiu de acord cu soluţia instanţei supreme, credem, totuşi, că susţinerea acesteia în sensul că Dispoziţia nr. 150/2001 ar avea caracterul unui act premergător încheierii contractului de muncă (deci o simplă operaţiune material tehnică) este criticabilă. în realitate, această dispoziţie este un veritabil act administrativ care, cel puţin teoretic, poate fi atacat în contencios administrativ, însă, în cazul de faţă, având în vedere că numitul D.S. a câştigat concursul organizat pentru ocuparea postului vacant, acţiunea prefectului trebuie respinsă, şi asta pentru că eventualele ilegalităţi ale actului nu-i pot fi imputate beneficiarului actului, astfel că, prin încheierea contractului de muncă, el are un drept câştigat, un drept intangibil.