Nelegalitatea respingerii acţiunii ca inadmisibilă pentru lipsa procedurii prealabile. Trimitere spre rejudecare. Admisibilitatea probei cu expertiza medico-legală
Nu există raţiuni (în cazul litigiilor de acest gen) care să fundamenteze concluzia că sesizarea instanţei cu acţiune directă în administrativ este condiţionată de o procedură prealabilă dublă (odată cea reglementată de Legea nr. 448/2006 şi mai apoi din perspectiva reglementărilor cuprinse în Legea nr. 554/2004). O atare interpretare ar fi străină de scopul pentru care a fost instituit recursul administrativ şi ar aduce atingere dreptului de acces la justiţie. Derivând din regula deciziei prealabile, obligativitatea recursului graţios (respectiv ierarhic) conferă administraţiei privilegiul de a fi întâiul judecător al conflictului ivit între ea şi particular.
Pentru ca nici instanţa să nu se substituie administraţiei, dar nici administraţia să nu devină judecătorul infailibil al destinului unui particular (prin aceea că orice control asupra puterii sale de apreciere este exclus), este utilă administrarea probei cu expertiza medico-legală pe baza tuturor documentelor medicale care atestă starea de sănătate a petentului, urmând ca, pe baza acesteia, a pertinenţei argumentelor de ordin medical, instanţa să statueze dacă dreptul invocat de reclamant este sau nu legitim.
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 3983 din 5 aprilie 2013
Prin sentinţa civilă nr. 51 din 24.01.2012 a Curţii de Apel Cluj s-a admis excepţia lipsei procedurii prealabile.
S-a respins acţiunea formulată de reclamantul R.M. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Muncii Protecţiei Sociale şi Familiei – Comisia Superioară de Evaluare a Persoanelor Adulte cu – şi Consiliul Judeţean Maramureş, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că, potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă în momentul în care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa actului, în limitele termenului de prescripţie de 6 luni de la emiterea actului, prevăzut de alin. (7).
Procedura prealabilă administrativă este reglementată ca o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune, a cărei neîndeplinire este sancţionată cu respingerea acţiunii ca inadmisibilă, potrivit art. 109 alin. (2) C.proc.civ.
În temeiul art. 12 din Legea nr. 554/2004, printre documentele pe care reclamanta trebuie să le anexeze acţiunii se numără şi orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile.
Reclamantul s-a adresat, la 30.12.2011, instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea deciziei nr. 68901 din 11.08.2011 a Comisiei de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap şi menţinerea certificatului de încadrare în grad de handicap nr. 50547 din 8.01.2009.
Anterior formulării acţiunii în contencios administrativ acesta era obligat, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la comunicarea actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia. Întrucât legea prevede obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile privind atacarea unei decizii a Comisiei superioare în contencios administrativ şi în raport de dispoziţiile art. 13 alin. (5) din H.G. nr. 530/2008, iar reclamantul nu s-a conformat dispoziţiilor art. 7 din Legea contenciosului administrativ sancţiunea care urmează a fi aplicată acestuia este aceea a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.
Faţă de acte împrejurări, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, Curtea a admis excepţia lipsei procedurii prealabile, cu consecinţa respingerii, ca inadmisibile, a acţiunii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul R.M. solicitând casarea sentinţei civile nr. 51 din 24.01.2012, a Curţii de Apel Cluj, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
În motivarea cererii de recurs recurentul a relevat că prima instanţă a realizat o greşită aplicarea a prevederilor legale incidente în materia analizată, întrucât procedura prealabilă a fost urmată.
Recursul este fondat în raport de următoarele considerente:
Prin decizia nr. 68901 din 11.08.2011 emisă de comisia de evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulţi constituită în baza Legii nr. 448/2006 din cadrul Consiliului Judeţean Maramureş a respins cererea formulată de reclamant, reţinând că afecţiunile de care acesta suferă nu se încadrează în criteriile medico-psihosociale aprobate de Ordinul nr. 762 din 31.08.2007 al M.M.F.E.S. şi Ordinul nr. 1992/2007 al M.S.P.
Împotriva acestei decizii reclamantul a formulat contestaţie în condiţiile reglementate de Legea nr. 448/2006.
Prin decizia nr. 10311 din 3.11.2011 comisia superioară din cadrul M.M.F.P.S. a respins contestaţia formulată menţinând decizia dată de comisia de evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulţi constituită în baza Legii nr. 448/2006 în cadrul Consiliului Judeţean Maramureş.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, cel ce se considera vătămat în drepturile sau interesele sale legitime printr-un act administrativ, înainte de a se adresa instanţei competente, trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau organului ierarhic superior acesteia revocarea în tot sau în parte a acestuia.
În speţa dedusă judecăţii reclamantul a contestat modul în care autoritatea cu competenţe în materie a înţeles să aplice criteriile de evaluare a gradului său de handicap.
Astfel, actul cu caracter vătămător îl constituie decizia nr. 68901 din 11.08.2011 emisă de comisia de evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulţi constituită în baza Legii nr. 448/2006 din cadrul Consiliului Judeţean Maramureş.
Reclamantul a solicitat organului ierarhic superior autorităţii emitente revocarea în tot a acestei decizii, cererea sa fiind soluţionată prin decizia nr. 10311 din 3.11.2011 adoptată de comisia superioară din cadrul M.M.F.P.S.
În consecinţă, în mod greşit a apreciat prima instanţă că procedura prealabilă reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu ar fi fost urmată în cauză.
Legea nr. 448/2006 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative. Această formă procedurală preliminară sesizării instanţei judecătoreşti se putea realiza doar în cadrul controlului ierarhic administrativ.
Altfel spus, numai organul ierarhic superior autorităţii emitente a actului cu caracter vătămător avea competenţă materială în procedura administrativă premergătoare sesizării instanţei.
În raport de prerogativele recunoscute de Legea nr. 448/2006 comisiei superioare din cadrul M.M.F.P.S., nu se impunea ca reclamantul să urmeze o nouă procedură prealabilă în scopul revocării celei de-a doua decizii.
Prin această din urmă decizie doar s-a finalizat o procedură administrativă premergătoare instanţei. Mai exact, comisia superioară a emis un act de autoritate numai în realizarea unei puterii publice de control.
A-i pretinde reclamantului să sesizeze din nou comisia superioară cu o cerere de revocare a deciziei prin care a finalizat o procedură prealabilă ar însemna să se creeze artificial un fine de neprimire care nu-şi găseşte expresie nici în corpul legii contenciosului administrativ şi nici nu rezultă explicit ori implicit din economia dispoziţiilor speciale în materie.
Or, nu există raţiuni (în cazul litigiilor de acest gen) care să fundamenteze concluzia că sesizarea instanţei cu acţiune directă în contencios administrativ este condiţionată de o procedură prealabilă dublă (odată cea reglementată de Legea nr. 448/2006 şi mai apoi din perspectiva reglementărilor cuprinse în Legea nr. 554/2004).
O atare interpretare ar fi străină de scopul pentru care a fost instituit recursul administrativ şi ar aduce atingere dreptului de acces la justiţie. Derivând din regula deciziei prealabile, obligativitatea recursului graţios (respectiv ierarhic) conferă administraţiei privilegiul de a fi întâiul judecător al conflictului ivit între ea şi particular.
Această „şansă” de a soluţiona conflictul ivit între comisia de evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulţi constituită în baza Legii nr. 448/2006 din cadrul Consiliului Judeţean Maramureş şi particular a revenit comisiei superioare, care a realizat un control ierarhic în condiţiile prevăzute de Legea nr. 448/2006.
Dublarea acestei şanse, şi din perspectiva prevederilor cuprinse în corpul Legii nr. 554/2004, ar constitui un formalism excesiv, inacceptabil de rigid, o limitare fără justificare rezonabilă, de natură să restrângă nejustificat accesul liber la justiţie, fiind străină de imperativele respectării celerităţii procedurii.
De altfel, art. 109 alin. (2) C.proc.civ. prevede că sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile în condiţiile stabilite de acea lege.
Or, condiţiile privitoare la parcurgerea proceduri prealabile sunt stabilite expres de Legea nr. 448/2006 care este norma specială, cu aplicare prioritară faţă de orice normă cu caracter general.
Prin urmare, condiţiile evocate de art. 1 şi 7 din Legea contenciosului administrativ au fost îndeplinite.
Întrucât prima instanţă nu a dezlegat fondul raportului juridic litigios, Curtea, în baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 5 C.proc.civ., va admite recursul declarat de reclamantul R.M. împotriva sentinţei civile nr. 51 din 24.01.2012, pe care o va casa şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Maramureş.
În vederea dezlegării pricinii, Curtea apreciază că, în rejudecare, se impune administrarea probei cu înscrisuri (toate documentele care au stat la baza emiterii certificatelor de încadrare în grad de handicap nr. 68901/2011, nr. 50547 din 8.01.2009, nr. 39301/2007, nr. 40828/2007, nr. 36365/2006, buletine de analize medicale – audiograme, scrisori medicale) şi expertiza medico-legală.
Instanţa de recurs consideră proba cu expertiza medico-legală ca fiind admisibilă, deşi au existat semnale în doctrină şi jurisprudenţă potrivit cărora s-a admis că în domeniul medical, puterea de apreciere a autorităţilor publice (medicale) n-ar putea fi cenzurată de instanţa de judecată.
Curtea nu împărtăşeşte această opinie, întrucât ea ar fi de natură să limiteze grav accesul la justiţie al particularului care se consideră vătămat printr-o decizie medicală.
Pentru ca nici instanţa să nu se substituie administraţiei, dar nici administraţia să nu devină judecătorul infailibil al destinului unui particular (prin aceea că orice control asupra puterii sale de apreciere este exclus), Curtea consideră că în rejudecare se impune administrarea probei cu expertiza medico-legală pe baza tuturor documentelor medicale care atestă starea de sănătate a petentului, urmând ca, pe baza acesteia, a pertinenţei argumentelor de ordin medical, Tribunalul să statueze dacă dreptul invocat de reclamant este sau nu legitim.
