Răspunderea pentru prejudicii. Despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin acte de concurenţă neloială
C. corn., art. 4 C. civ., art. 998-999
Pârâtul a avut calitatea de asociat şi administrator al reclamantei, răspunderea sa fiind una specială, respectiv una convenţională,
în calitate de administrator şi una delictuală, derivând din lege, apli-cându-se cu prioritate răspunderea contractuală.
Litigiul are o natură comercială, indiferent de calificarea răspunderii ca fiind una contractuală, ce rezultă din mandatul administratorului sau una delictuală, fiind vorba de un prejudiciu derivând dintr-o faptă ilicită constând în exercitarea unor acte de concurenţă neloială pentru o altă societate, în condiţiile în care, în aceeaşi perioadă de timp, pârâtul avea calitatea de asociat şi administrator la societatea reclamantă.
Textul art. 4 C. com. are în vedere nu doar obligaţii de natură comercială rezultând din acte juridice, ci şi alte obligaţii, ce pot rezulta din faptele juridice licite sau ilicite săvârşite în cadrul exercitării comerţului.
Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a fost săvârşită de pârât în perioada cât era asociat şi administrator al societăţii reclamante, constând în acte de concurenţă neloială, acesta fiind şi motivul excluderii sale din societate şi revocării calităţii de administrator.
împrejurarea că acţiunea pentru repararea prejudiciului a fost promovată separat de cea privind excluderea din societate nu schimbă natura comercială a litigiului, întrucât aceasta nu depinde de momentul şi calea alese de reclamant pentru a sesiza instanţa.
împrejurarea că acţiunea pentru repararea prejudiciului a fost promovată separat de cea privind excluderea din societate nu schimbă natura comercială a litigiului, întrucât aceasta nu depinde de momentul şi calea alese de reclamant pentru a sesiza instanţa.
C.A. Cluj, s. civ, muri. şi asig. soc., pt. fam. şi min., decizia nr. 2346 din 30 septembrie 2010, nepublicată
Prin cererea înregistrată iniţial la Secţia comercială, de administrativ şi fiscal a Tribunalului Maramureş, reclamanta SC E.R. SRL Baia Mare l-a chemat în judecată pe pârâtul Z.V., solicitând obligarea acestuia la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat reclamantei prin acte de concurenţă neloială exercitate în perioada când avea calitate de asociat, dar, în acelaşi timp, a încheiat contracte, deturnând clientela, în favoarea unei societăţi concurente, al cărei director executiv era.
Prin încheierea civilă nr. 314/11.02.2009, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Maramureş a transpus cauza Secţiei civile a aceluiaşi tribunal, pe motiv că răspunderea pârâtului este una civilă delictuală, în sensul art. 998 C. civ., neavând relevanţă împrejurarea că pârâtul a săvârşit actele de concurenţă în perioada când era asociat administrator al reclamantei, în condiţiile în care, pentru săvârşirea acestor fapte, nu avea un mandat din partea reclamantei, aşadar, răspunderea sa nu este una contractuală, derivând din mandat.
Prin sentinţa civilă nr. 780/13.05.2010 a Tribunalului Maramureş, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul Z.V. şi, în consecinţă, a fost respinsă ca prescrisă acţiunea civilă formulată de reclamanta SC E.R. SRL, pentru despăgubiri rezultând din acte de concurenţă neloială.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, prin acţiunea care face obiectul prezentului dosar, reclamanta SC E.R. SRL a solicitat obligarea pârâtului Z.V. la plata unor daune materiale şi morale către aceasta, având în vedere că, prin sentinţa civilă nr. 940/28.09.2005, pronunţată în dosarul nr. 3545/2004, devenit 129/100/2004 al Tribunalului Maramureş, rămasă irevocabilă, acesta a fost exclus din societatea
petentă pentru acte de concurenţă neloială. In justificarea cererii, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1, art. 3, art. 4 şi art. 9 din Legea nr. 11/1991.
Pârâtul Z.V. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, raportat la dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 11/1991.
Reclamanta a solicitat respingerea excepţiei, raportat la împrejurarea că faptele prejudiciabile ale pârâtului s-au desfăşurat în timp, succesiv şi continuu, producându-se într-o perioadă începând cu data la care pârâtul a deţinut funcţia de director la societatea concurentă SC G.C. SRL şi derulându-se pe tot parcursul activităţii societăţii.
Dreptul la acţiune invocat de către reclamanta SC E.R. SRL ca şi temei legal, respectiv prevederile art. 9 din legea sus-menţionată, se prescrie într-un an de la data de la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi cel care a cauzat-o. Reclamanta susţine, rapor-tându-se la situaţiile financiare ale societăţii, ulterior anului 2003, că a înregistrat pierderi datorită deturnării clientelei către o societate concurentă, prin activităţile ilicite ale pârâtului. Faţă de susţinerile reclamantei, calculul termenului de prescripţiei începe să curgă începând cu anul 2004, acela fiind momentul când reclamanta a luat la cunoştinţă că pârâtul i-a cauzat o pagubă, respectiv cel mai târziu la data introducerii acţiunii în dosarul nr. 3545/2004, devenit 129/100/2004, 15.07.2004.
Acţiunea a fost formulată, solicitându-se, la pct. 2, „obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru daunele pricinuite prin acte frauduloase şi de concurenţă neloială”. Ulterior, acţiunea a fost precizată, menţi-nându-se numai capetele de cerere vizând excluderea pârâtului, dosar
nr. 129/100/2004. In consecinţă, faţă de textul legal, termenul de un an începe să curgă de la data de 15.07.2004 şi s-a împlinit în data de
16.07.2005. Faţă de aceste aspecte, promovarea prezentei acţiuni în data de 19.08.2008 este în afara termenului de prescripţie.
In cauza de faţă, termenul de prescripţie este de 1 an de la momentul
naşterii dreptului la acţiune, acesta fiind un termen de prescripţie. In acest sens, trebuie să se facă diferenţa între momentul în care se naşte dreptul la repararea prejudiciului suferit (acest moment fiind anul 2003) şi momentul în care se naşte dreptul la acţiune. Faţă de acest moment al naşterii dreptului la acţiune trebuie calculat termenul de prescripţie, care începe să curgă din momentul în care persoana păgubită a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea sau momentul în care, deşi nu a
cunoscut paguba şi autorul ei, trebuia să le cunoască. Momentul comiterii faptei ilicite este un moment obiectiv, dar legiuitorul a stabilit ca moment al începerii curgerii prescripţiei un moment subiectiv, şi anume data când a luat sau trebuia să ia cunoştinţă de pagubă şi dc autor. Raportat la acest lucru, termenul prevăzut de Legea nr. 11/1991 în art. 12 este de 1 an, şi a început să curgă din momentul introducerii acţiunii din dosarul nr. 3545/2004, dosar devenit 129/100/2004. Aşadar, această dată de 15.07.2004 reprezintă momentul de început al termenului de prescripţie. în aceste condiţii, dreptul la acţiune în cauza de faţă s-a prescris în 16.07.2005.
In speţă, nu este aplicabil termenul de 3 ani prevăzut în teza a doua a art. 12 din Legea nr. 11/1991, deoarece acest termen nu este unul de prescripţie, la fel ca termenul de 1 an prevăzut în prima teză, ci un termen de decădere din dreptul de a mai introduce o acţiune în justiţie pentru fapta săvârşită de pârât.
încercarea reclamantei de a justifica termenul ca fiind unul „continuu” nu a putut fi primită, în condiţiile în care se cunoaşte paguba şi autorul, termenul aplicabil este clar de 1 an, eventual momentul curgerii acestuia poate fi decalat, până la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 940/28.09.2005, în dosarul nr. 3545/2004, devenit 129/100/2004 al Tribunalului Maramureş, ca moment al cunoaşterii pagubei şi a persoanei care a produs-o.
Oricum, chiar şi în aceste condiţii termenul de prescripţie este împlinit la data promovării acţiunii prezente.
Chiar dacă s-ar aprecia că, în cauză, ar putea curge termenul de decădere de 3 ani de la data săvârşirii faptei, având în vedere că, în cuprinsul dosarului nr. 129/100/2004, sunt invocate aspecte de concurenţă neloială săvârşite anterior introducerii cererii, respectiv 15.07.2004, termenul este depăşit, acesta împlinindu-se în anul 2007.
împotriva acestei sentinţe a declarat în termen legal recurs reclamanta, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Secţiei comerciale, de contencios administrativ şi fiscal a Tribu-
naiului Maramureş. In motivarea recursului ei, reclamanta a învederat că acţiunea are caracter accesoriu celei prin care s-a solicitat excluderea pârâtului din societate, fiind vorba de o răspundere delictuală specială, stabilită de Legea nr. 11/1991, natura litigiului fiind prin excelenţă una comercială. Pârâtul a avut calitatea de asociat şi administrator al reclamantei, răspunderea sa fiind una specială, respectiv una convenţională în calitate de administrator şi una delictuală derivând din lege, aplicându-se cu prioritate răspunderea contractuală.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Curtea a apreciat că acesta este fondat, întrucât, într-adevăr, litigiul are o natură comercială, indife-
rcnt dc calificarea răspunderii ca fiind una contractuală, derivând din mandatul administratorului sau una delictuală, fiind vorba de un prejudiciu derivând dintr-o faptă ilicită constând în exercitarea unor acte de concurenţă neloială pentru o altă societate, în condiţiile în care, în aceeaşi perioadă de timp, pârâtul avea calitatea de asociat şi administrator la societatea reclamantă.
Textul art. 4 C. com. vorbeşte nu doar de obligaţii de natură comercială rezultând din acte juridice, ci şi de alte obligaţii, ce pot rezulta din faptele juridice licite sau ilicite săvârşite în cadrul exercitării comerţului.
Reclamantul susţine că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a fost săvârşită de pârât în perioada cât era asociat şi administrator al societăţii reclamante, constând în acte de concurenţă neloială, acesta fiind şi motivul excluderii sale din societate şi revocării calităţii de administrator.
Având în vedere natura comercială a litigiului, acesta nu trebuia soluţionat de secţia civilă, ci de cea comercială a tribunalului sesizat.
Raportat la jurisprudenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia conflictului dintre secţiile specializate ale aceleiaşi instanţe (a se vedea încheierea I.C.C.J. nr. 7776/03.10.2006, citată, adevărat, cu notă critică, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, „Codul de procedură civilă adnotat”, ediţia a Il-a, Ed. Hamangiu, 2007, p. 95-97), Curtea a apreciat că acesta este un veritabil conflict de competenţă, datorită fazei de tranziţie la înfiinţarea tribunalelor specializate, sensul noţiunii de instanţă fiind nu doar cel avut în vedere de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci şi cel de secţii specializate şi de complete specializate în cadrul unei secţii, rezultând din dispoziţiile art. 35-41 ale aceleiaşi legi, accesul la o instanţă independentă şi imparţială însemnând şi judecarea de un judecător specializat, nefiind admisibil ca, în situaţia existenţei unui tribunal specializat, cum este Tribunalul comercial Cluj, să se pună problema încălcării normelor de competenţă materială, iar, în situaţia existenţei doar a unor secţii specializate, cum este cazul Tribunalului Maramureş sau a unor complete specializate, nu.
Sentinţa obiect al recursului fiind pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă materială, în temeiul art. 312 alin. (6) raportat la art. 304 pct. 3 C. proc. civ., aceasta a fost casată şi cauza trimisă spre competentă soluţionare Secţiei comerciale, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Maramureş.
In rejudecare, instanţa va stabili, în primul rând, valoarea litigiului, pentru verificarea competenţei de soluţionare a cauzei în primă instanţă,
întrucât reclamantul a indicat doar cuantumul daunelor morale ca fiind de 50.000 lei. Astfel, instanţa va obliga reclamantul să indice valoarea daunelor materiale, nu după efectuarea expertizei, cerere ce a fost încuviinţată de instanţă cu încălcarea prevederilor art. 112 pct. 3 C. proc. civ., ce obligă reclamantul la indicarea valorii obiectului după preţuirea sa, sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 133 alin. (1) C. proc. civ., ci de îndată, în caz contrar urmând să aplice sancţiunea prevăzută de art. 133 alin. (1) C. proc. civ. şi să trimită cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă judecătoriei, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., raportat la valoarea daunelor morale.
