Delegaţiile de asistenţă juridică ale apărătorilor din oficiu ai inculpaţilor, emise de barou, nu se constituie ca acte administrative, în sensul dat acestui termen de art. 2 alin. 1 lit. b) şi c) din Legea nr. 554/2004.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 367/CA din 10 iulie 2008
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi sub nr. 2477/99 din 14 mai 2007, reclamantul L.G. a chemat în judecată Uniunea Naţională a Barourilor din România, Baroul Iaşi şi pe avocaţii M.I. şi O.V., pentru faptul că nu i s-a dat un răspuns corespunzător la petiţia ce a fost înregistrată la Baroul Iaşi sub nr. 33 din 13 martie 2007, solicitând totodată anularea delegaţiilor emise într-un număr de 19 cauze, precum şi plata de despăgubiri în sumă de 8.000.000.000 lei vechi.
Prin sentinţa civilă nr. 545/CA din 11 aprilie 2008, Tribunalul Iaşi, admiţând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pusă în discuţia contradictorie a părţilor, din oficiu, de către instanţa de judecată, a respins acţiunea formulată de reclamantul L.G. în contradictoriu cu pârâţii M.I., O.V., Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Iaşi ca inadmisibilă.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că delegaţiile de asistenţă juridică ale apărătorilor din oficiu, emise de Baroul Iaşi, nu constituie acte administrative, în sensul dat acestui termen de art. 2 alin. 1 lit. b) şi c) din Legea nr. 554/2004, astfel că ele nu pot face obiectul controlului de legalitate în procedura contenciosului administrativ şi că, raportat la prevederile art. 5 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 1 din Codul de procedură civilă, trebuie reţinut caracterul inadmisibil al acţiunii în administrativ.
Curtea a respins recursurile introduse de reclamant împotriva încheierilor de şedinţă din data de 18 ianuarie 2008 şi respectiv din data de 8 februarie 2008 ca nefondate întrucât, pe de o parte, conform art. 282 alin. 2, coroborat cu art. 316 C.pr.civ., împotriva încheierilor premergătoare nu se putea face recurs decât odată cu fondul, iar pe de altă parte pentru că prin hotărârile atacate judecătorul fondului nu a luat nici o măsură privitoare sau în legătură cu fondul cauzei.
De altfel, art. 129 C.pr.civ., obligă judecătorul să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru stabilirea faptelor şi aplicarea corectă a legii, el fiind în drept să ceară părţilor să-şi facă cunoscut punctul de vedere privitor la pricina dedusă judecăţii şi să pună în dezbatere orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare; chestiunea naturii juridice a actelor a căror anulare s-a solicitat prin acţiune fiind una dintre acestea.
Prin punerea în discuţie a acestei chestiuni, de care depindea soluţia ce urma să fie dată în cauză, judecătorul fondului nu a influenţat părţile, nu s-a antepronunţat şi nici nu a privat pe vreuna din părţi de dreptul de a-şi face cunoscut punctul de vedere, respectându-se principiul contradictorialităţii dezbaterilor şi dreptul la apărare, motiv pentru care, prin încheierea din 08 februarie 2008, s-a şi amânat judecata pricinii, tocmai pentru a se da posibilitatea apărătorului reclamantului să pună concluzii cu privire la excepţia ridicată din oficiu de către instanţă.
Ca atare, constatând că judecătorul fondului a acţionat în limita competenţelor sale şi în exercitarea rolului său activ, că prin încheierile premergătoare atacate nu s-au dispus măsuri concrete, ce tind spre dezlegarea pricinii, şi că cererile de recurs au fost introduse cu încălcarea dispoziţiilor procedurale, Curtea, în temeiul art. 312 C.pr.civ., a respins ca nefondate cererile de recurs formulate de reclamantul L.G. împotriva încheierilor de şedinţă din 18 ianuarie 2008 şi din 08 februarie 2008, hotărâri pe care le-a menţinut.
În ceea ce priveşte recursul introdus împotriva sentinţei civile nr. 545/CA din 11 aprilie 2008, Curtea constată că simpla menţiune că „recursul este întemeiat şi motivat conform art. 304 alin. 3 C.pr.civ.” nu satisface exigenţele art. 3021 C.pr.civ., care obligă persoana ce face o cerere de recurs să arate, sub sancţiunea nulităţii, „motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor”.
Curtea nu poate lua în considerare trimiterea pe care recurentul o face la art.304 pct. 3 C.pr.civ., atâta timp cât el însuşi şi-a formulat şi susţinut actul de sesizare ca fiind o acţiune de contencios administrativ, urmându-se procedura prevăzută de Legea nr. 554/2004, cât prin memorii succesive reclamantul a precizat că se consideră vătămat în drepturile sale prin nesoluţionarea petiţiilor adresate pârâţilor şi cât, pe parcursul judecăţii în faţa instanţei de fond, nu s-a ridicat şi nu s-a soluţionat vreo excepţie de necompetenţă, care să justifice cererea de control judiciar pe acest temei.
Întrucât, în principiu, unele dintre actele şi faptele pârâţilor ar putea face obiectul controlului judiciar, în procedura contenciosului administrativ, tribunalul, ca primă instanţă în materia contenciosului administrativ, era în drept să verifice dacă actele atacate se încadrau sau nu în categoria celor prevăzute de Legea nr. 554/2004 şi să decidă în consecinţă, instanţa fiind ţinută de limitele investirii sale şi neavând obligaţia să stabilească sau să se dezinvestească în favoarea altei instanţe, în legătură cu alegaţiile reclamantului, care susţine că avocaţii desemnaţi din oficiu să-l reprezinte, în numeroasele cauze în care este implicat, ar lucra în contra intereselor sale, atâta timp cât aceştia nu au fost chemaţi în judecată, iar cererea formulată nu întruneşte condiţiile elementare prevăzute de art. 112 C.pr.civ.
