Elementele răspunderii civile delictuale. Dovedirea prejudiciului. Sarcina probei
Legea nr. 84/1998^, art. 35 alin. (2) lit. b)^
în cazul în care fapta ilicită constă în contrafacerea unei mărci, pentru societăţile comerciale, prejudiciul moral se constituie în daunele aduse imaginii firmei prin fapta ilicită comisă, prin care i se afectează, pe de o parte, bonitatea societăţii, materializată în aceea că furnizorii ori băncile manifestă neîncredere în stabilitatea raporturilor comerciale sau atunci când clienţii pretind garanţii suplimentare pentru a continua raporturile comerciale, iar, pe de altă parte, survine în ipoteza în care serviciile sau produsele societăţii păgubite nu mai sunt apreciate calitativ, fiind asociate cu activitatea uzurpatorului de marcă şi beneficiar de imagine, datorită confuziei create pe piaţă şi este nevoie astfel de o acţiune suplimentară a titularului mărcii pentru a putea reconfirma şi consolida renumele comercial.
Este necesar să se facă dovada unor elemente certe, rezonabile şi verificabile, vizând alterarea imaginii societăţii prin fapta ilicită invocată. Astfel, deşi s-a afirmat că reclamanta a suferit un prejudiciu de imagine circumscris sumei de 2.000.000.000 ROL, existenţa şi întinderea acestuia nu au fost dovedite şi daunele morale nu au putut fi acordate.
C.A. Cluj, s. com., cont. adm. şi fisc., decizia nr. 109 din 6 iulie 2006, în R.R.D.A. nr. 5/2007
Prin sentinţa comercială nr. 247/06.03.2006, pronunţată de Tribunalul Comercial Cluj, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC C.L. SRL şi, ca o consecinţă, s-a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtelor SC G.D.L. SRL Cluj-Napoca şi R.C. A fost obligată reclamanta să achite pârâtei SC G.D.L. SRL Cluj-Napoca
suma dc 5.950 Ici, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial şi pârâtei R.C. suma de 2.380 lei, cu acelaşi titlu.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut, cu trimitere la precizarea acţiunii introductive de instanţă din data de 19 aprilie 2005, că, la momente procesuale anterioare, s-a respins excepţia necompetenţei teritoriale (încheierea din 28 septembrie 2005) şi s-a admis excepţia lipsei de interes a acţiunii în contrafacere, promovată de reclamantă împotriva pârâtelor şi s-a respins excepţia prescrierii dreptului la acţiune, având ca obiect pretenţiile solicitate (încheierea din 26 ianuarie 2006).
Astfel, prima instanţă a reţinut că a rămas de soluţionat doar solicitarea de acordare a despăgubirilor constând în repararea prejudiciului moral suferit şi excepţia invocată de pârâtă la termenul din data de 27 februarie 2006 a lipsei calităţii procesuale active a reclamatei.
S-a statuat că reclamanta are calitate procesuală activă în litigiu, deoarece acesta are calitatea procesuală necesară pentru a formula o acţiune împotriva unei societăţi despre care consideră că i-a cauzat un prejudiciu de imagine prin folosirea unei mărci în mod nejustificat, marcă aparţinând reclamantei.
Pe fond, prima instanţă a reţinut că cererea în despăgubiri formulată de reclamantă nu este întemeiată. Se arată că o persoană juridică nu poate suferi un prejudiciu moral, concluzie trasă şi din motivarea confuză a cererii. Apoi, prima instanţă a reţinut că o daună morală nu se poate reţine în sarcina unei persoane juridice, deoarece acesta nu are conştiinţă şi nu poate suferi psihic, fiind doar o entitate juridică, constituită în baza legii, distinctă de persoanele fizice. Plecând de Ia premisa că cererea ar avea ca obiect despăgubiri pentru un prejudiciu material, acesta nu s-a dovedit a se fi produs, reclamanta nearătând modul de calcul al daunelor pretinse şi în ce măsură a fost concret prejudiciată de fapta pârâtelor.
împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, în termen legal, solicitând anularea acesteia ca netemeinică şi nelegală şi obligarea intimatelor la plata daunelor morale, aşa cum au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată.
Reclamanta critică sentinţa primei instanţe pe considerentul că în mod greşit i s-a respins cererea de reparare materială a prejudiciului de imagine, cu motivarea că o persoană juridică nu poate suferi un prejudiciu moral. Contraargumentează cu trimitere la doctrină şi jurisprudenţă admisibilitatea faptului că o persoană juridică poate suferi un prejudiciu de imagine, acesta fiind echivalentul prejudiciului moral al persoanei fizice. Se întăreşte această teză cu citarea unor cazuri deduse din dispoziţii legale disparate: Legea nr. 554/2004, Legea nr. 544/2001 şi unele speţe citate din lucrări de jurisprudenţă.
în drept, invocă art. 282-298 C. prov. civ., Legea nr. 84/1998 şi Codul civil.
Prin întâmpinare, pârâtele-intimate au solicitat respingerea apelului, cu cheltuieli de judecată. S-a arătat în motivare, cu referire la limitele devoluţiunii, că reclamanta-apelantă a formulat prin acţiunea introductivă două cereri distincte, respectiv acţiunea în contrafacerea mărcii „C.L.”, ce s-a respins prin încheierea din 26 ianuarie 2006, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei de interes şi cererea în despăgubiri, calificată de instanţă drept clarificând o acţiune de drept comun în răspundere delictuală. Se cere astfel instanţei de apel să constate că apelul reclamantei vizează numai acţiunea de obligare a pârâtelor la plata despăgubirilor, astfel că, în aceste limite ale devoluţiunii reclamantei, s-au făcut şi apărările pârâtei, depuse pe calea întâmpinării. Cu referire la unica critică depusă pe calea apelului, respectiv aceea că o persoană juridică nu poate să sufere un prejudiciu de natură morală, pârâtele arată că, deşi exprimarea instanţei nu este extrem de clară, în realitate, hotărârea a fost corect motivată, mai ales că s-a observat corect că cererea reclamantei este motivată confuz, sens în care pârâtele trimit la precizarea de acţiune şi la interogatoriul reclamantei, de unde se deduce că este evidentă intenţia reclamantei de a obţine o „sancţionare” a pârâtelor, suma pretinsă neavând nicio fundamentare în aspecte concrete de afectare a imaginii reclamantei într-un mediu concurenţial relevant. Se evocă, astfel, că sentinţa primei instanţe se înscrie în linia jurisprudenţei prin care s-a statuat că prejudiciul de imagine al societăţilor comerciale este legat nemijlocit de proba afectării bonităţii comerciale sau a serviciilor sau produselor, ca urmare a delictului şi că acest prejudiciu de imagine este întotdeauna însoţit de un prejudiciu material, concretizat în cheltuieli de refacere a imaginii, iar proba acestui prejudiciu material se constituie într-o probă indirectă a existenţei prejudiciului de imagine.
Examinând apelul prin prisma criticilor formulate de apelantă şi în limitele devoluţiunii specifice acestei căi de atac, curtea a reţinut că este nefondat pentru considerentele ce urmează:
1. In ceea ce priveşte excepţia preliminară circumscrisă limitei devoluţiunii cererii de apel, curtea a reţinut următoarele:
Reclamanta SC C.L. SRL Bucureşti a dedus judecăţii în faţa primei instanţe, pe calea cererii de chemare în judecată, două capete de cerere distincte: un capăt vizează interzicerea pârâtei SC G.D.L. SRL Cluj-Napoca de a mai folosi, sub orice formă, în activitatea comercială a acesteia, marca înregistrată „C.L.”, iar cel de-al doilea capăt de cerere vizează obligarea pârâtei potrivit dreptului comun, aşa cum prevede Legea nr. 84/1998, la repararea materială a prejudiciului moral suferit, în valoare de 2 miliarde lei vechi, prejudiciu de imagine cauzat de pârâtă prin utilizarea timp de 10 ani ilegal a mărcii înregistrate „C.L”. Aceste două capete de cerere sunt apoi explicitate şi dezvoltate prin concluziile scrise înregistrate la data de 24 ianuarie 2006 în faţa Tribunalului
Comercial Cluj. Astfel, reclamanta arată că primul capăt de cerere are în vedere o acţiune în contrafacere întemeiată pe dispoziţiile art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, iar al doilea are în vedere o acţiune în repararea materială a prejudiciului moral (de imagine), acţiunea clar întemeiată pe dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ.
Prin încheierea comercială din data de 26 ianuarie 2006, prima instanţă soluţionează excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, ce vizează acţiunea în contrafacere invocată de pârâte prin apărător, prin întâmpinare, respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune având ca obiect pretenţii ce vizează cel de-al doilea capăt de cerere. Acest din urmă capăt de cerere este rezolvat pe fond de prima instanţă prin sentinţa apelată, sentinţă prin care se respinge şi excepţia lipsei calităţii procesuale active ca neîntemeiată.
Curtea a constatat că, din modalitatea în care a fost formulat apelul, din motivarea acestuia şi din finalitatea urmărită de apelantă, aceasta tinde a reforma sentinţa apelată doar cu privire la modalitatea de soluţionare a celui de-al doilea capăt de cerere, respectiv cel referitor la acţiunea în despăgubiri.
Este de principiu că apelul este o cale de atac ce conduce la reju-decarea cauzei în fond, fiind astfel repuse în discuţie problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe, potrivit efectului devolutiv. Dar, deşi în regulă generală, devoluţiunea este totală şi completă, aceasta este totuşi limitată de aplicarea a două reguli. Una dintre acestea transpune principiul devoluţiunii specific procesului civil, respectiv concretizează voinţa apelantului de a supune judecăţii instanţei de apel în totalitate sau numai în parte pretenţiile deduse judecăţii în faţa primei instanţe.
Curtea a constatat că reclamanta a precizat limitele efectului devolutiv la un anumit aspect judecat de prima instanţă, aspect ce reiese fară putinţă de tăgadă, aşa cum s-a evidenţiat şi de pârâte în întâmpinare. Chiar dacă încheierile prin care instanţa se pronunţă asupra excepţiilor sunt susceptibile de a fi atacate cu apel numai odată cu hotărârea asupra fondului, în speţă, curtea a reţinut că primul capăt de cerere rezolvat pe cale de excepţie prin încheierea comercială din 26 ianuarie 2006 nu a fost supus apelului şi, deci, a intrat în putere de lucru judecat şi, ca atare, nu poate intra în câmpul de analiză dedus judecăţii în această fază de judecată.
2. Cu referire la fondul cauzei deduse judecăţii prin cererea de despăgubiri, curtea a reţinut următoarele:
Reclamanta, în calitate de deţinătoare a mărcii „C.L.”, a înţeles să acţioneze în justiţie pe pârâte utilizând mecanismul de protecţie instituit de art. 35 alin. (2) lit. b) – Acţiune în contrafacerea mărfii – din Legea nr. 84/1998, respectiv invocând dreptul exclusiv asupra mărcii, a formulat o acţiune în contrafacere, invocând încălcarea acestui drept de către
pârâte, acţiune dublată de o cerere de despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral (de imagine) produs prin delictul specific contrafacerii.
Prin urmare, între cele două acţiuni este o relaţie directă şi nemijlocită de cauzalitate. Existenţa contrafacerii ca faptă ilicită poate să conducă la reţinerea răspunderii civile delictuale în sarcina autorului acesteia, dacă şi celelalte elemente ale răspunderii sunt îndeplinite.
Cu toate că prima instanţă a respins primul capăt de cerere vizând acţiunea în contrafacere ca lipsit de interes, a procedat şi la analiza pe fond a cererii de despăgubiri, deşi acţiona principiul consacrat de adagiul accesorium sequitur principale. Aşa fiind, pentru a nu viola principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac (non reformatio in peius), consacrat expres de art. 296 C. prov. civ., curtea a examinat apelul, statuând în fond asupra chestiunii supuse judecăţii:
Aşa cum arată apelanta, pare că prima instanţă a concluzionat că o persoană juridică nu poate suferi un prejudiciu de natură morală.
Din conţinutul de ansamblu al motivării, s-a reţinut că prima instanţă face o analiză a cererii de despăgubiri formulate de reclamantă şi statuează, relativ succint şi lapidar, că cererea nu este probată, respectiv nu sunt oferite elemente suficiente şi pertinente din care să rezulte un posibil prejudiciu material încercat de reclamantă şi care ar fi în conexiune implicită cu prejudiciul moral de imagine ce ar fi fost suferit ca urmare a faptei civile delictuale săvârşite de pârâte.
Deşi în materia concurenţei neloiale ori în alte materii expres prevăzute de lege, problema daunelor morale este rezolvată de o manieră explicită, nu poate fi admis că în alte materii, cum ar fi spre pildă contrafacerea mărcilor, nu ar fi admisibilă. Grăitor în acest sens este art. 85 din Legea nr. 84/1998, care, deşi dispune că, pentru prejudiciile cauzate prin săvârşirea faptelor prevăzute la art. 83 (fapte calificate ca infracţiuni), persoanele vinovate pot fi obligate la despăgubiri, potrivit dreptului comun, nu elimină aplicarea dreptului comun dacă faptele respective nu sunt dovedite ca infracţiuni şi rămân exclusiv în sfera civilă.
Aşa fiind, curtea a reţinut că, potrivit art. 998 şi art. 999 C. civ., repararea daunelor morale, alături de cele materiale, constituie o componentă a răspunderii civile.
Prejudiciul moral poate fi suferit şi de societăţile comerciale, chiar dacă acestea sunt entităţi abstracte. Dauna se localizează în prejudiciul de imagine care poate fi suferit ca urmare a unui delict prin care i se afectează, pe de o parte, bonitatea acesteia, materializată în aceea că furnizorii ori băncile manifestă neîncredere în stabilitatea raporturilor comerciale, sau atunci când clienţii pretind garanţii suplimentare pentru a continua raporturile comerciale, iar, pe de altă parte, survine în ipoteza în care serviciile sau produsele societăţii păgubite nu mai sunt apreciate calitativ, fiind asociate cu activitatea uzurpatorului de marcă şi bene
ficiar de imagine, datorită confuziei create pe piaţă şi este nevoie astfel de o acţiune suplimentară a titularului mărcii pentru a reconfirma şi consolida ren urnele comercial.
Or, un astfel de prejudiciu de imagine, în cazul societăţilor comerciale, este însoţit de un prejudiciu material configurat din cheltuielile de reconfirmare şi consolidare a renumelui comercial şi de refacere a imaginii.
în speţă, deşi s-a afirmat că reclamanta a suferit un prejudiciu de imagine circumscris sumei de 2.000.000.000 ROL, acesta nu a fost suficient de bine caracterizat, respectiv nu s-au prefigurat elemente certe, rezonabile şi verificabile vizând alterarea imaginii societăţii reclamante prin fapta imputată pârâtelor. Se afirmă în cererea introductivă că foarte mulţi clienţi ai reclamantei şi-au manifestat indignarea şi au trimis materiale în acest sens, fară a se proba impactul negativ pretins, dedus din utilizarea frauduloasă a mărcii. De asemenea, nu s-a oferit niciun element ori alt indiciu că activitatea pretins ilicită imputată pârâtelor a dăunat semnificativ renumelui comercial ori prestigiului dobândit de reclamantă prin utilizarea mărcii şi nici nu s-a concretizat de unde rezultă dauna efectivă de 2 miliarde lei vechi, ce se pretinde a fi acoperită prin atragerea răspunderii civile a pârâtelor.
Or, în faţa acestor lipsuri, în raport de lipsa elementelor care să configureze un prejudiciu material impus de efectuarea unor cheltuieli suplimentare de refacere a imaginii alterate de acţiunea pârâtelor, aspecte corect constatate de prima instanţă, nu se poate admite cu temei că în sarcina pârâtelor se poate antrena răspunderea civilă delictuală pentru acoperirea prejudiciului de imagine cifrat la suma de 2 miliarde lei vechi, pretins de reclamantă.
Din această perspectivă şi faţă de motivele de fapt şi de drept expuse în precedent, care vin să complinească motivele expuse de prima instanţă, soluţia acesteia este legală şi temeinică.
Pe cale de consecinţă, Curtea, în temeiul art. 296 C. prov. civ., a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, cu consecinţa păstrării soluţiei primei instanţe.
