Nu este fondată pe dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, acţiunea în administrativ care vizează invocarea unor discriminări rezultată din conţinutul normativ al legislaţiei române.
Secţia contencios administrativ şi fiscal, Sentinţa nr. 311 din 14 iulie 2011
Prin sentința civilă nr. 311/14.07.2011, pronunțată în dosarul nr. 245/59/2011, C.A. Timișoara a respins ca nefondată acțiunea reclamantei, persoană juridică de chemare în judecată a pârâților Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării București, Autoritatea Rutieră Română București și Ministerul Transporturilor și Infrastructurii solicitând să se anuleze în tot Hotărârea nr. 401, din data de 08.12.2010, pronunțată în dosarul nr. 365/2010 a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării București și admiterea plângerii formulate în sensul că prin dispozițiile Ordinului nr. 1019/2009 (anexele 1-5) al ministrului transporturilor și infrastructurii și Circularele nr. 15736/14.06.2010 și nr. 26931/01.09.2010 ale Autorității Rutiere Române, a fost instituit un tratament discriminatoriu cu privire la instructorii auto autorizați (persoane fizice autorizate în baza Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008) care încalcă prevederile art. 2 lit. e) și i) din Ordonanța nr. 137/2000 republicată privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de .
Curtea a reținut potrivit probelor dosarului, reclamanta a sesizat pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării – Autoritatea de Stat Autonomă București cu cererea de a se constata că instructorii auto autorizați (PFA în baza Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008) și școlile de conducători auto (societăți comerciale constituite în baza Legii nr. 31/1990), sunt tratați într-un mod diferit potrivit legilor de înființare și funcționare ale acestora, de către Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și a Autorității Rutiere Române.
Reclamanta a susținut că actele normative cum ar fi Legea nr. 21/2009, privind aprobarea Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2008, pentru modificarea și completarea Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2005, privind transporturile rutiere, Ordinul nr. 10019/2009 Anexele 1-5 al ministrului transporturilor și Circularele nr. 15736/14.06.2010 precum și nr. 26931/01.09.2010 ale Autorității Rutiere Române, creează un tratament diferit între instructorii auto autorizați (PFA constituiți în baza Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008) și școlile de conducători auto (societăți comerciale constituite în baza Legii nr. 31/1990).
Astfel, așa cum rezultă din prevederile art. 48 din Legea nr. 218/2009, pregătirea teoretică și practică a unei persoane în vederea obținerii permisului de conducere sau a unei noi categorii ori subcategorii a acestuia se poate realiza, numai într-o “școală de conducători auto autorizată”, în condițiile existenței unui contract încheiat între “persoană și școala respectivă”. In opinia petenților Ordinul Ministrului în Anexa 3, Capitolul 1 art. 2, prevede că, „…instructorul auto autorizat poate încheia contract doar cu o singură școală de conducători auto autorizată sub forma unui contract de prestări servicii” și conform art. 3, „pregătirea practică pe care un cursant o face în vederea obținerii permisului de conducere auto nu poate fi începută decât după ce a efectuat și absolvit în prealabil pregătirea teoretică în aceeași școală de conducători auto autorizată”.
In acest sens, dispozițiile legale reglementează și modul de înregistrare a persoanei fizice autorizate în registrul comerțului precum și modul în care își va organiza și conduce evidența contabilă și anume în partidă simplă. Astfel, în opinia reclamantei se creează un tratament discriminatoriu față de școlile de conducători auto înființată ca societate comercială. Dispozițiile legale, au creat un tratament discriminatoriu desființând o întreagă categorie socio-profesională, care i-a transformat pe instructorii auto – persoane fizice autorizate, în angajați ai unor societăți comerciale, în acest sens fiind încălcat accesul liber la o activitate economică, pornită din liberă inițiativă constituită în mod individual și independent.
Prin Hotărârea nr. 401/8.XII.2010 pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a dispus clasarea dosarului pentru că aspectele sesizate nu intră sub incidența prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, cu motivarea că în cauză trebuie să se analizeze în ce măsură obiectul petiției este de natură să cadă sub incidența prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, Colegiul analizează în strânsă legătură în ce măsură obiectul unei petiții întrunește, în prima instanță, elementele art. 2 al Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, republicată, cuprins în Capitolul I Principii și definiții al Ordonanței și subsecvent, elementele faptelor prevăzute și sancționate contravențional în Capitolul II – Dispoziții Speciale, Secțiunea l-VI din Ordonanță. în măsura în care se reține întrunirea elementelor discriminării, așa cum este definită în art. 2, comportamentul în speță atrage răspunderea contravențională, după caz, în condițiile în care sunt întrunite elementele constitutive ale faptelor contravenționale prevăzute și sancționate de Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată.
S-a mai reținut de Consiliu că, înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 828 din 16 februarie 2009 a reținut că în economia Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 dispozițiile articolului 2 care definesc formele de discriminare, „sunt consecutive celor din articolul 1 alin. (3), care prevăd cine este subiectul obligației de a respecta principiul egalității între cetățeni – garantat de art. 1 alin. (2) în exercitarea drepturilor constituționale ale cetățenilor: „Orice persoană juridică sau fizică are obligația să respecte principiile egalității și nediscriminării”. Din coroborarea acelorași texte (art. 1-2) rezultă obiectul discriminării: titularii drepturilor constituționale enumerate în special în art. 1 alin. (2), îngrădiți ori împiedicați în exercițiul lor. Așadar, în limitele atribuțiilor sale legale, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării București este obligat să soluționeze orice plângere întemeiată pe dispozițiile art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 prin stabilirea existenței celor trei elemente susmenționate.
Din acest punct de vedere, Colegiul a constatat că, în esență, petenta invocă vătămarea drepturilor prin efectul discriminatoriu al unor dispoziții normative, în speță nerecunoașterea ca instructor autorizat în raport cu alte acte și prevederi normative coroborat situației instructorilor din cadrul școlilor de șoferi. Partea reclamată arată că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 218/2009 s-au adus clarificări în legătură cu noțiuni precum instructor auto autorizat și atestat, în sensul în care la art. 48 14 sunt prevăzute condițiile în care instructorii auto atestați, care sunt persoane fizice înregistrate la oficiul registrului comerțului, pot fi autorizați și își pot desfășura activitatea.
Colegiul a reținut că s-a mai pronunțat asupra unor plângeri cu același obiect, între altele, prin Hotărârea nr. 604 din 26.11.2009. Pe de altă parte, analizând fondul plângerii deduse soluționării și susținerile contradictorii ale părților, în opinia Colegiului, împrejurările invocate de petent, ce ar presupune analiza obiectului dedus soluționării, sub aspectul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, republicată, exced prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, deoarece acestea vizează în mod indisolubil modalitatea de interpretare a legii (legea privind transporturile rutiere și prevederile referitoare la condițiile de autorizare a instructorilor auto) și în ultimă instanță aplicarea legii și a metodologiei de autorizare a instructorilor auto.
Așa cum a reținut și Curtea Constituțională în Decizia nr. 1.011 din 8 noiembrie 2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 809 din 27 noiembrie 2007 și a reiterat în Deciziile sale cu nr. 818, nr. 819, nr. 820 și nr. 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial nr. 537 din 16.07.2008 „Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare este o reglementare specială care stabilește comportamentele considerate discriminatorii în viziunea legiuitorului și creează mecanismele prin care orice tip de discriminare poate fi sancționat și eliminat”. Astfel, Curtea în mod expres desprinde scopul legiuitorului în reglementarea acelor „comportamente”, i.e. împrejurări de fapt aplicate la situația unor persoane, grupuri de persoane sau comunități comparativ cu alte persoane, grupuri de persoane ori comunități, ce pot fi reținute ca discriminatorii în ipotezele prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 republicată. De altfel, în deciziile sus menționate, Curtea Constituțională arată în mod explicit că „actul normativ criticat sancționează contravențional orice deosebire, excludere, restricție sau preferință care are ca scop ori efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în domeniul politic, economic, social și cultural ori în orice alte domenii ale vieții publice, dacă deosebirea, excluderea, restricția sau preferința se datorează apartenenței la o rasă, naționalitate, etnie, , categorie socială, respectiv convingerilor, sexului sau orientării sexuale ori apartenenței la o categorie defavorizată”.
Se arată că este evident în acest sens, că acele comportamente considerate discriminatorii și care sunt sancționabile contravențional nu pot fi echivalate sau asimilate cu situațiile ce implică modificarea, completarea, respectiv adoptarea unor prevederi legale de către legiuitor si subsecvent modalitatea de interpretare și aplicare a acestora. în cauză prin adoptarea și ulterior modificarea legislației privind transporturile rutiere s-au stipulat condițiile în care instructorii auto atestați pot fi autorizați și subsecvent s-au adoptat normele metodologice de autorizare a instructorilor auto. Or, condițiile de fond privind autorizarea decurg sine qua non din prevederile art. 48 indice 14 alin. (1) și alin. (4) din Legea nr. 218 din 2 iunie 2009, iar normele metodologice reglementează modalitatea concretă de aplicare a acestor prevederi din punct de vedere organizatoric și administrativ.
în raport cu statuările Curții Constituționale relativ la Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, este lipsit de echivoc faptul că, prin natura sa, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării București investighează, constată și sancționează fapte de discriminare. Or, în exercitarea competențelor sale determinate de Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării București nu se poate pronunța asupra unor aspecte de legalitate din care poate decurge un eventual tratament diferit. Pentru a reține incidența unui atare scop sau efect, în prezenta speță, Colegiul Director ar trebui să se substituie instanței judecătorești pentru a analiza justificarea aplicabilității prevederilor invocate, ca temei legal, în speța de față. De altfel, situația invocată în cauză pune în discuție drepturile subiective ale petentului în strânsă legătură cu interpretarea unor noțiuni care sunt reglementate de legiuitor prin acte normative speciale precum și metodologia de atestare/autorizate a instructorilor de pregătire practică. Or, astfel cum a statuat și Curtea Constituțională, interpretarea legii este atributul suveran al instanțelor judecătorești în opera de înfăptuire a justiției, iar controlul acestei interpretări se realizează prin exercitarea căilor de atac. în acest sens este, de exemplu, Decizia Curții Constituționale nr. 51 din 5 octombrie 1993, Decizia nr. 120 din 16 noiembrie 1994, Decizia nr. 39 din 10 aprilie 1996, Decizia nr. 300 din 1 iulie 1997, Decizia nr. 151 din 27 octombrie 1998, Decizia nr. 160 din 10 noiembrie 1998, Decizia nr. 14 din 9 februarie 1999, Decizia nr. 64 din 11 aprilie 2000, Decizia nr. 74 din 25 aprilie 2000, Decizia nr. 93 din 11 mai 2000, Decizia nr. 24 din 29 ianuarie 2002, Decizia nr. 282 din 29 iunie 2004. Din acest punct de vedere, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării București nu se poate subroga instanțelor de judecată pentru a face aprecieri în legătură cu aspectele de fond ale petiției care decurg din modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, precum și consecințele juridice ce decurg dintr-o asemenea interpretare.
Cu atât mai mult, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării București arată că nu are competența ratione materiae de a se pronunța cu privire la existența unor situații discriminatorii ce își au izvorul direct în conținutul unui text de lege. în acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 997 din 7.10.2008, relativ la dispozițiile O.G. nr. 137/2000, republicată. Pe de altă parte, înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 828 din 16 februarie 2009 a statuat că în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării București dispozițiile unei legi, reclamate ca având efect discriminatoriu, nu pot face, prin ele însele, obiectul unei sesizări întemeiate pe Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, ci doar al unei excepții de neconstituționalitate în a cărei soluționare Curtea Constituțională are atribuții exclusive, conform art. 146 lit. d din Constituția României.
Potrivit art.1 alin.(1) din O.G. nr.137/2000 republicată, în România, stat de drept, democratic și social, demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenești, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme și sunt garantate de lege.
Prin alin. (2) al acestui articol din ordonanță, sunt enumerate drepturile de a căror garanție se bucură cetățenii României.
Potrivit art. 2 alin. (1) din ordonanță, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
(2) Dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute la alin. 1 este considerată discriminare în înțelesul prezentei ordonanțe.
Art. 2 alin. (11) din O.G. nr. 137/2000 dispune că, comportamentul discriminatoriu prevăzut la alin. (1 – 7) atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz, în condițiile legii.
Art. 3 din ordonanță prevede că dispozițiile prezentei ordonanțe se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private, precum și instituțiilor publice cu atribuții în ceea ce privește:
a) condițiile de încadrare în muncă, criteriile și condițiile de recrutare, selectare și promovare, accesul la toate formele și nivelurile de orientare, formare și perfecționare profesională;
b) protecția și securitatea socială;
c) serviciile publice sau alte servicii, accesul la bunuri și facilități;
d) sistemul educațional;
e) asigurarea libertății de circulație;
f) asigurarea liniștii și ordinii publice;
g) alte domenii ale viații sociale.
Din conținutul acestor dispoziții legale rezultă că pot face obiectul unei discriminări în sensul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 numai comportamentele unor persoane fizice sau juridice, în aplicarea sau realizarea unor drepturi garantate în exercitarea lor prin legislația statului român, și nicidecum constatarea unei discriminări între persoane, rezultată din conținutul normativ al legislației care reglementează în mod diferit exercitarea unor drepturi, așa cum reclamanta a cerut a se constata prin sesizarea pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării București.
Reținându-se că și înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat, în același sens prin decizia civilă nr. 829/16.II.2009, și anume că nu poate face obiectul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 cererea de a se constata caracterul discriminatoriu al unui act normativ, Curtea a respins acțiunea ca nefondată.
(Judecător Rodica Olaru)
