în ceea ce priveşte verificarea îndeplinirii condiţiei prevenirii unei pagube iminente prin aceea că instanţele trebuie să analizeze cu grijă sporită întreg amalgamul de interese divergente care le sunt prezentate, pentru a alege soluţia cea mai puţin preju-diciabilă pentru părţi. Astfel, dacă prejudiciul pe care suspendarea l-ar provoca reclamantului este mai mic decât cel al pârâtului, cererea de suspendare este admisibilă şi cu atât mai mult este admisibilă cererea atunci când pârâtului nu i se cauzează niciun prejudiciu prin suspendare.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în Hotărârea Buchen c. Cehiei că noţiunea de „bun” ca obiect al dreptului de proprietate, consacrat şi protejat de art. 1 parag. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei, include orice interes
f > 7
al unei persoane de drept privat care are o valoare economică, astfel încât dreptul la salariu poate fi asimilat unui drept de proprietate.
C.A. Cluj, secţia comercială, de administrativ şi fiscal,
sentinţa civilă nr. 66/16.02.2010
Prin ccrcrca înregistrată la data de 7 ianuarie 2010, reclamantul
D.H. a solicitat suspendarea efectelor Ordinului nr. 996/13.10.2009 al ministrului muncii, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale B., până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei pe fond.
Pârâtul Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale B., prin întâmpinarea depusă la data de 25 ianuarie 2010, solicită respingerea cererii de suspendare ca nefondată.
Examinând acţiunea prin prisma motivelor invocate şi a actelor ataşate la dosar, instanţa constată următoarele:
Este cunoscut că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, precum şi faptul că actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu, neexecutarea lui fiind contrară unei bune ordini juridice într-un stat de drept.
In consecinţă, suspendarea actului administrativ, ca operaţie juridică de întrerupere a efectului acestuia, apare ca o situaţie de excepţie de la regula executării din oficiu (executio ex cfficio).
Prin noua reglementare a contenciosului administrativ, s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ prevăzute de art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, atât în faza procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din lege, cât şi în faza sesizării instanţei cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.
Reclamantul D.H. a formulat cererea de suspendare a actului administrativ invocând prevederile art. 15 din Legea contenciosului administrativ care fac însă trimitere la dispoziţiile art. 14 din aceeaşi lege, cât priveşte îndeplinirea cumulativă a condiţiilor stabilite de acest text legal pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ.
Intr-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea producerii unei pagube iminente, odată cu sesizarea autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond.
In fapt, prin ordinul sus-menţionat s-a dispus încetarea contractului de management încheiat între reclamant şi ministrul muncii.
Ca temei juridic al revocării reclamantului din funcţia de manager s-au invocat prevederile O.G. nr. 105/2009.
Pentru admisibilitatea cererii de suspendare a actului administrativ atacat, se impun a fi îndeplinite condiţii cumulative referitoare atât la obiectul suspendării, cât şi la temeiul de fapt al acesteia.
Cât priveşte condiţia referitoare la obiectul suspendării, instanţa reţine că actul administrativ a cărei suspendare se solicită este susceptibil de în sensul că acesta produce efecte în curs, a căror stopare poate fi realizată prin cererea de suspendare. Aceasta deoarece s-a dispus unilateral încetarea raporturilor de serviciu şi implicit a calităţii de director coordonator adjunct a reclamantului.
Pe de altă parte, textul art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
– existenţa unui caz bine justificat, adică o împrejurare de fapt şi de drept care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ [conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004].
Cu alte cuvinte, existenţa cazului bine justificat impusă de textul art. 14 din Legea contenciosului administrativ poate fi reţinută în ipoteza în care din împrejurările cauzei rezultă o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate.
Pornind de la cele mai sus arătate, instanţa reţine că ordinul atacat a fost emis fară să existe un motiv de fapt care să justifice încetarea contractului de management, fară să existe motivare în drept a măsurii, în conţinutul ei facându-se referire doar generic, la diferite acte normative, nu se indică termenul în care poate fi contestată şi instanţa competentă, a fost emisă de cătrc un organ necompetent şi cu încălcarea O.G. nr. 105/2009.
Aceste aspecte tind să pună un real semn de întrebare asupra prezumţiei dc legalitate a actului administrativ, fară însă a face o analiză exhaustivă a acestuia.
In ceea ce priveşte prevenirea unei pagube iminente, adică a unui prejudiciu material viitor, dar previzibil [conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004], această condiţie este îndeplinită prin efectul pierderii locului de muncă şi implicit a sursei de venituri, fară existenţa unei hotărâri judecătoreşti, prin care să se fi soluţionat fondul cauzei. Ulterior, chiar dacă ar fi admisă, pe fond, acţiunea, înlăturarea consecinţelor păgubitoare ar fi dificilă.
Nu este de ignorat nici cele statuate de practica judiciară în ceea ce priveşte verificarea îndeplinirii condiţiei prevenirii unei pagube iminente prin aceea că instanţele trebuie să analizeze cu grijă sporită întreg amalgamul de interese divergente care le sunt prezentate, pentru a alege soluţia cea mai puţin prejudiciabilă pentru părţi. Astfel, dacă prejudiciul pe care suspendarea l-ar provoca reclamantului este mai mic decât cel al pârâtului cererea de suspendare este admisibilă şi cu atât mai mult este admisibilă cererea atunci când pârâtului nu i se cauzează niciun prejudiciu prin suspendare.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în hotărârea Buchen c. Cehiei că noţiunea de „bun” ca obiect al dreptului de proprietate, consacrat şi protejat de art. I parag. I din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei, include orice interes al unei persoane dc drept privat carc are o valoare economică, astfel încât dreptul la salariu poate fi asimilat unui drept de proprietate.
Nu în ultimul rând, instanţa reţine că este îndeplinită şi condiţia procedurii prealabile în sensul că reclamantul înainte de a se adresa instanţei a formulat în termenul legal de 30 de zile, plângere prealabilă, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Pentru toate considerentele mai sus expuse, instanţa apreciază că în speţă sunt îndeplinite condiţiile impuse de prevederile art. 15 raportat la art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, aşa încât cererea reclamantului urmează a fi admisă ca întemeiată cu consecinţa suspendării executării Ordinului nr. 996/13.10.2009 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei pe fond.