Măsurile asigurătorii adoptate de organul fiscal, în condiţiile şi cu procedura reglementată de O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările ulterioare, nu constituie acte frauduloase, aflate sub incidenţa dispoziţiilor art. 80 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2006, întrucât organul fiscal nu face altceva decât să se prevaleze de o prerogativă legală, în vederea asigurării recuperării creanţelor bugetare pe care le deţine împotriva debitorului. Or, exercitarea unui drept nu poate fi, în sine, vătămătoare pentru alţii, decât dacă îmbracă forma unui abuz (qui suo iure utitur neminem laedit).
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2164 din 10 decembrie 2012
Prin sentința civilă nr. 1925 din 24.09.2012 pronunțată în dosarul nr. 2730/30/2012/a2 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiș a respins acțiunea în anulare formulată de S.C.P. C SPRL Timișoara, în calitate de administrator judiciar al debitoarei SC T. SRL Timișoara, în contradictoriu cu creditoarea intimată D.G.F.P. Timiș.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs S.C.P. C SPRL Timișoara, în calitate de administrator judiciar al debitoarei SC T. SRL Timișoara, solicitând modificarea ei, în sensul admiterii acțiunii în anularea proceselor-verbale de sechestru nr. 17, 18 și 19 din data de 11.04.2012 încheiate de D.G.F.P. Timiș și menținerea creanței acesteia ca fiind bugetară.
Prin decizia civilă nr. 2164 din 10.12.2012 Curtea de Apel Timișoara a respins recursul declarat de S.C.P. C SPRL Timișoara, în calitate de administrator judiciar al debitoarei SC T. SRL Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 1925 din 24.09.2012 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 2730/30/2012/a2 în contradictoriu cu creditoarea intimată D.G.F.P. Timiș.
Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că în mod corect judecătorul-sindic a apreciat că cererea de anulare a constituirilor de garanții reale efectuate de instituția creditoare în data de 11.04.2012 este neîntemeiată, dispunând respingerea acesteia, în condițiile în care organul fiscal nu a făcut altceva decât să se prevaleze de o prerogativă legală, în vederea asigurării recuperării creanțelor bugetare pe care le deține împotriva societății debitoare. Or, după cum este cunoscut, exercitarea unui drept nu poate fi, în sine, vătămătoare pentru alții, decât dacă îmbracă forma unui abuz (qui suo iure utitur neminem laedit).
Este adevărat că, sub acest aspect, organul fiscal – ca reprezentant al statului – se află într-o situație privilegiată, în raport cu ceilalți participanți la procedură, dar o atare poziție de superioritate juridică (consacrată, de altfel, prin lege) este specifică raporturilor de drept public, cum sunt și raporturile juridice de drept fiscal în cauză, și nu poate fi considerată ca reprezentând un abuz.
Chiar legea insolvenței recunoaște un caracter privilegiat creanțelor fiscale, statuând că nu sunt supuse procedurii de verificare creanțele bugetare rezultând dintr-un titlu executoriu necontestat în termenele prevăzute de legi speciale [art. 66 alin. (2), situând creditorii bugetari pe o poziție prioritară în cazul distribuirilor de sume (art. 123 pct. 4)], constituind creanțele bugetare într-o categorie aparte, creanțe pentru votarea unui plan de reorganizare [art. 100 alin. 3 lit. c)] etc.
Mai mult decât atât, prin dispozițiile art. 129 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, legiuitorul a prevăzut că aceste măsuri (poprirea și sechestrul asigurător – cu efectul unei garanții reale) pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.
Este evident, așadar, că dacă legiuitorul a conferit posibilitatea instituirii unor astfel de măsuri chiar înainte de emiterea titlului de creanță fiscală (în perioada de verificare a situației fiscale a debitorului), atunci a fortiori trebuie recunoscut dreptul organului fiscal de a institui măsuri asigurătorii în vederea realizării respectivelor creanțe în orice moment ulterior emiterii titlului.
Față de cele ce preced, Curtea a concluzionat că măsurile asigurătorii adoptate de organul fiscal, în condițiile și cu procedura reglementată de O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările ulterioare (de altfel, recurentul nici nu a susținut că măsura de constituire a garanției nu ar fi fost adoptată în conformitate cu Codul de procedură fiscală), nu constituie acte frauduloase, aflate sub incidența dispozițiilor art. 80 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2006, modificată, respingând recursul practicianului în insolvență.
(Judecător dr. Csaba Bela Nasz)
