– art.3, 18 şi 24 din Legea nr.554/2004 şi Legea nr.50/1991 republicată
Anularea autorizaţiei de construire nu determină în mod automat demolarea construcţiei edificate precum şi acordarea despăgubirilor în cadrul aceluiaşi litigiu.
Dreptul la despăgubiri civile pentru demolarea construcţiei se naşte numai după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii de anulare a autorizaţiei de construire şi eliberarea unei autorizaţii de demolare, precum şi probarea existenţei cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale, în special întinderea prejudiciului cauzat prin demolarea construcţiilor edificate într-un alt cadrul procesual.
Decizia nr.208 din data de 1 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Comercială şi de Administrativ şi Fiscal
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti – Secţia a IX-a sub nr.27307/3/2007 şi ulterior precizata, Primaria Oraşului V., prin primar, a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâtul S.A., să dispună anularea autorizaţiei de construire nr. 307/27.09.2006, a certificatului de urbanism nr. 477 din 10.08.2006 şi a procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.307 din 15.05.2007.
Prin încheierea de şedinţă din data de 6.11.2007, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IX-a a scos cauza de pe rolul său şi a înaintat-o spre soluţionare Tribunalului Prahova, motivat de faptul că judecata a fost strămutată la aceasta instanţa prin încheierea nr.4170/31.10.2007 a ICCJ – SCAF.
La Tribunalul Prahova – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ II, cauza a fost înregistrata sub nr.1294/105/2007.
Pârâtul a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat, în eventualitatea admiterii acţiunii principale, obligarea în solidar a reclamantei şi a numiţilor P.F.C. – primarul oraşului V. – şi P.N. – Arhitect sef al oraşului V. -, la plata unei despăgubiri egală cu c/val imobilului proprietatea paratului.
Prin sentinţa nr.323 pronunţată în data de 24 iunie 2010, Tribunalul Prahova a admis în parte acţiunea formulata de reclamanta – parata reconvenţionala Primăria V. în contradictoriu cu paratul – reclamant reconvenţional S.A., a anulat autorizaţia de construire nr.307/27.09.2006 şi certificatul de urbanism nr.477/10.08.2006, a respins ca neîntemeiata cererea de anulare a procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.307/15.05.2007, a admis în parte, cererea reconvenţionala formulata de reclamantul reconvenţional S.A., în contradictoriu cu pârâta reconvenţională Primăria V. şi pârâţii reconvenţionali P.N. şi P.F.C..
Prin aceeaşi sentinţă a obligat Primaria V., în solidar cu pârâţii P.N. şi P.F.C., să plătească paratului-reclamant reconvenţional despăgubiri în valoare de 1.212.389 lei şi cheltuieli de judecata în suma de 1039,3 lei şi a respins ca neîntemeiate restul pretenţiilor paratului-reclamant reconvenţional.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a considerat, în ce priveşte capacitatea de folosinţa şi de exerciţiu a Primăriei or. V., că în cauza nu se poate face o demarcaţie fermă între primărie – ca structura funcţională, compusă din primar şi aparatul de specialitate al acestuia – şi primar, ca autoritate executivă, în condiţiile în care actele contestate prin acţiune poarta antetul Primăriei V..
Ca urmare, tribunalul a apreciat că ar fi extrem de rigida interpretarea în sensul că, în cauză, doar primarul poate ataca autorizaţia de construire şi actele subsecvente şi ulterioare acesteia, iar nu şi primăria, care în esenţă este compusa tot din primar; de asemenea, deşi dispoziţiile art.4 şi art.6 din Legea nr.50/1991 prevăd că autorizaţiile de construire şi certificatele de urbanism se emit de către primarii oraşelor, sens în care Primaria V., prin primar, are calitate procesuală activă, mai ales că, toate actele administrative contestate poarta antetul acesteia şi sunt semnate de către primarul oraşului, ele aflându-se în evidentele primăriei.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a considerat că Primaria V., prin primar, poate să stea în judecată în cauză, având capacitate de drept administrativ şi calitate procesuala activa, motiv pentru care a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei capacitaţii procesuale de folosinţă şi de exerciţiu, precum şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Pe fondul cauzei, tribunalul a retinut că paratul S.A. a solicitat şi obţinut de la Primaria V. certificatul de urbanism nr.307/27.09.2006, în scopul edificării unei locuinţe în regim P+M, utilităţi şi branşamente pe un teren în suprafaţă de 423,5 mp situat în V.; că, deşi terenul era situat într-o zona cu servituţi aeronautice civile (aspect necontestat de reclamanta sau paratul-reclamant reconvenţional ) şi deşi edificarea unui obiectiv într-o asemenea zona se putea face doar cu avizul Autorităţii Aeronautice Civile Romane, totuşi în cuprinsul certificatului de urbanism nu a fost stabilita obligativitatea obţinerii avizului A.A.C.R; pârâtul S.A. a depus la reclamantă documentaţia impusa prin certificatul de urbanism, astfel că a obţinut autorizaţia de construire nr.307/27.09.2006, în baza căreia a edificat locuinţa, utilităţile şi branşamentele acesteia, lucrări ce au fost finalizate – procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor fiind întocmit la data de 15.05.2007.
Prima instanţă a constatat că în urma unui control efectuat, I.S.C. Inspectoratul Judeţean în Construcţii Ilfov a descoperit faptul că locuinţa pârâtului a fost edificata fără a se solicita acordul A.A.C.R., precum şi că acest acord nu a fost solicitat de către reclamantă cu ocazia eliberării autorizaţiei de construire – deşi solicitarea şi obţinerea acestuia era obligatorie, potrivit disp art. 2.1 din Procedura anexa la OMTCT nr118/2003 şi în această situaţie atât certificatul de urbanism, cât şi autorizaţia de construire au fost nelegal emise.
În ce priveşte cererea reconvenţională formulată de către pârâtul S.A. tribunalul a considerat că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a reclamantei şi a pârâţilor P. F. C. şi P.N., întrucât fapta culpabilă producătoare de prejudicii constă în emiterea actelor administrative nelegale, menţionate anterior, respectiv în emiterea acestora în condiţiile nesolicitării şi obţinerii avizului obligatoriu al AACR, împrejurare ce a generat implicit încălcarea dispoziţiilor legale ale art.2.1 din Procedura Anexa la OMTCT 118/2003 şi art.6 a.1 şi art.7 al.1 lit.d din Legea nr.50/1991.
Tribunalul nu a reţinut susţinerea reclamantei – privind faptul că nesolicitarea avizului obligatoriu al Autorităţii Aeronautice Civile Romane constituie o eroare umana, or în condiţiile emiterii certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construire fără solicitarea şi obţinerea avizului precizat, pârâţii P.F.C. şi P.N. şi-au încălcat atribuţiile legale şi de serviciu, rezultatul fiind acela al emiterii unor acte administrative nelegale.
În ce priveşte prejudiciul provocat pârâtului S.A., tribunalul a reţinut, că acesta constă în împrejurarea edificării unei construcţii în condiţii nelegale, într-o zona supusă servituţilor aviatice, construcţie ce urmează a fi demolată, pentru înlăturarea pericolului generat pentru activitatea aviatica desfăşurată pe aeroportul Băneasa. Tribunalul a constatat că valoarea care trebuie avută în vedere este cea de la momentul efectuării expertizei, respectiv cea de la momentul evaluării, când se are în vedere valoarea de piaţă a imobilului.
Ca urmare, tribunalul a apreciat că valoarea prejudiciului produs pârâtului S.A, consta doar în c/val.locuinţei P+M, de 1.212.389 lei – conform variantei B din raportul de expertiza tehnica.
Referitor la vinovăţia reclamantei şi a pârâţilor P.F.C. şi P.N., aceasta s-a manifestat sub forma culpei, respectiv în eliberarea certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie, prin semnarea acestor acte în calitatea deţinută la momentul emiterii lor, fiind incidente dispoziţiile art.16 din Legea nr.554/2004, privind răspunderea solidara a autorităţii emitente împreuna cu funcţionarii publici care au contribuit la emiterea actului nelegal.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta Primăria V. prin Primar şi pârâţii P. F. C. şi S.A..
Prin decizia nr.208 pronunţată în data de 1 februarie 2011 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursurile formulate de Primăria V. prin primar, pârâtul P.F.C. în calitate de primar şi pârâtul P.N., împotriva sentinţei nr. 323 pronunţată în data de 24 iunie 2010 de Tribunalul Prahova, a modificat în parte sentinţa în sensul că a respins cererea reconvenţională şi a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul-reclamant S.A., a înlătură obligarea recurenţilor Primăria V., primarul P.F.C. şi P.N. la cheltuieli de judecată pe fond faţă de pârâtul S.A, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.
Curtea, cu privire la recursul formulat de pârâtul-reclamant S.A., a arătat că reclamant în cauză este Primarul oraşului V., în calitate de autoritate executivă, iar Primăria V., după cum se arată şi în antetul cererii de chemare în judecată, în realitate este vorba despre Instituţia primarului oraşului V., care reprezintă unitatea administrativ-teritorială, respectiv oraşul V., persoană juridică de drept public. De asemenea, acţiunea este formulată şi de P.F.C., în calitate de primar şi persoană fizică, aşa încât nu poate fi vorba că recurenta-reclamantă denumită generic Primăria V., în realitate unitatea administrativ-teritorială oraşul V. nu are capacitate de folosinţă şi de exerciţiu, respectiv calitate procesuală activă, în contenciosul administrativ relevantă este capacitatea administrativă de exerciţiu, autorizaţia de construcţie şi certificatul de urbanism fiind emise de Primăria oraşului V., ca autoritate executivă a unităţii administrativ teritoriale.
S-a apreciat că autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal, cum este în cauză, poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. Potrivit art. 63 din Legea nr. 215/2001, emitentul autorizaţiei de construire şi al certificatului de urbanism este primarul, dar acesta este ajutat de o entitate administrativ-executivă, denumită generic Primăria oraşului V., aşa încât are calitate procesuală activă în baza Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Totodată s-a apreciat că reclamanta-recurentă are interes juridic în formularea acestei acţiuni, avizul ce trebuia solicitat anterior eliberării autorizaţiei de construcţie nr. 307/27.09.2006 de la Autoritatea Aeronautică Română, fiind vorba de o construcţie în zona de protecţie a Aeroportului Băneasa, are caracter conform şi nu facultativ, obligaţia fiind atât pentru autoritatea publică administrativă dar şi pentru titularul autorizaţiei de construcţie, mai ales că acesta a încercat, pe bază de proiect tehnic să construiască un mic cartier de locuinţe în perimetrul respectiv.
Interesul reclamanţilor-recurenţi este real şi evident, chiar dacă ulterior cele 2 acte administrative au produs efecte juridice, imobilul fiind construit, finalizat prin proces-verbal de recepţie, cât şi intabulat. Chiar dacă ar exista o eroare umană a funcţionarilor din cadrul Primăriei V., intrarea în legalitate are prioritate, iar interesul juridic este actual just şi legitim din partea recurentei-reclamante.
Din acest punct de vedere hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, ceea ce va determina respingerea ca nefondat a recursului formulat de pârâtul S.A..
Referitor la recursurile declarate de Primăria V. prin primar, primarul P.F.C. şi pârâtul P.N., motivele formulate fiind asemănătoare, acestea au fost analizate împreună, Curtea constatând că instanţa de fond trebuia să analizeze, cu prioritate, dacă şi în ce măsură dreptul de a solicita despăgubiri s-a născut în momentul introducerii acţiunii şi dacă paguba pretins cauzată în patrimoniul pârâtului-reclamant este reală şi certă şi nu ipotetică şi viitoare.
S-a observat că în speţă obiectul reconvenţionalei îl reprezintă contravaloarea construcţiei edificate de intimat în baza autorizaţiei de construire care a fost anulată, instanţa de fond nefiind investită şi cu o cerere vizând demolarea construcţiei şi numai după aceea se pot solicita despăgubiri de către titularul actului administrativ anulat, iar despăgubirile se stabilesc în funcţie de buna sau reaua sa credinţă în edificarea construcţiei, de complicitatea şi vinovăţia sa la eliberarea autorizaţiei de construcţie respective. Ca atare, numai în măsura în care s-ar fi solicitat demolarea construcţiei edificate şi s-ar fi realizat în concret acest lucru, prejudiciul cauzat pârâtului-reclamant ar fi fost cert, actual, determinabil şi evident.
Aceasta întrucât, în cazul răspunderii civile delictuale, este necesar a fi întrunite cumulativ, următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul.
În acest caz, instanţa de fond este în eroare, deoarece atâta timp cât nu s-a dispus demolarea construcţiei edificate abuziv nu putem vorbi de existenţa unui prejudiciu cert în patrimoniul pârâtului-reclamant. Prejudiciu, ca element esenţial al răspunderii delictuale, constă în rezultatul şi efectul negativ suferit de o anumită persoană, ori de patrimoniul său, prin comiterea unui fapt ilicit sau delict civil, acesta putând fi unul actual sau viitor, iar în speţă nu există un astfel de prejudiciu.
Împrejurarea că în viitor, construcţia personală ar putea fi demolată, ţinând seama că autorizaţia de construire a fost anulată, reprezintă exclusiv o eventualitate, mai ales în condiţiile în care a rezultat că Autoritatea Aeronautică Civilă nu şi-a dat acordul, deşi i s-a solicitat în mod expres acest lucru, fie, în măsura în care va fi solicitat, aceasta nu va aviza favorabil cererea şi pârâtul-reclamant ar putea obţine o nouă autorizaţie de construire, post factum, dar în condiţii de legalitate.
În atare context prima instanţă în mod eronat nu a observat că pârâtul-reclamant a formulat prematur cererea de acordare a despăgubirilor, mai ales în condiţiile în care, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti ori a unei dispoziţii administrative, construcţia edificată nu va fi demolată.
În sens contrar reclamantul reconvenţional s-ar îmbogăţi fără justă cauză, întrucât ar continua să rămână în proprietate şi cu construcţia şi să solicite şi suma de bani reprezentând contravaloarea acesteia, în condiţiile în care nu ar fi lipsit de proprietatea sa.
Din interpretarea gramaticală a textului de lege care instituie răspunderea administrativă solidară legiuitorul utilizează sintagma prejudiciul cauzat, deci se pot cere despăgubiri, numai în măsura în care patrimoniul persoanei interesate a suferit o pierdere ce poate fi cuantificată, ori aceasta este iminentă, ceea ce nu este valabil în cazul de faţă.
În consecinţă, din acest punct de vedere, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică admiţând reconvenţionala pârâtului-reclamant, fără a ţine seama că prejudiciul nu este unul cert şi actual, iar dreptul de a solicita despăgubiri nu este născut şi actual, acesta se poate naşte exclusiv în momentul emiterii autorizaţiei de demolare şi demolarea efectivă a construcţiei proprietatea acestuia.
De asemenea, instanţa de fond, în mod eronat a apreciat calitatea de constructor de bună-credinţă a reclamantului-reconvenţional, care trebuia să ştie, în calitate de comerciant sau să se consulte cu un specialist, mai ales că dorea să construiască un mic cartier de locuinţe în apropierea Aeroportului Băneasa, dacă este nevoie de un aviz din partea Autorităţi Aeronautice Române, ca şi celelalte avize pe care le-a obţinut în baza certificatului de urbanism şi în vederea eliberării autorizaţiei de construire, care ulterior, s-a eliberat numai pentru o singură locuinţă, fiind anumite probleme în acest sens. Având în vedere amplasarea topografică a terenului, acesta avea obligaţia de a efectua toate demersurile necesare pentru a se asigura că locuinţa sau locuinţele vor fi edificate în condiţii de legalitate şi că toate acordurile şi avizele legale au fost obţinute .
Buna credinţă este atitudinea subiectivă a persoanei interesate care efectuează un anumit demers sau acţiune, cu efecte juridice, în sensul că trebuie să se asigure în mod rezonabil, diligent, că ceea ce face corespunde legalităţii.
Mai mult decât atât, acesta a edificat pe riscul său construcţia respectivă, deoarece cunoştea faptul că trebuie să obţină avizul A.A.C.R., întrucât la 2.10.2003 a solicitat acest aviz pentru construirea a 10 locuinţe în aceeaşi locaţie, aviz care nu a fost obţinut.
În consecinţă, nu poate fi vorba numai de culpa sau eroarea umană a funcţionarilor Primăriei V., ci şi propria culpă în demersul judiciar realizat „nemo censetur propriam turpitudinem allegans ”.
Acest aviz era obligatoriu, conform art. 2 pct. I din procedura anexă la O.M.T.C.T. nr. 118/2003, aşa încât orice om prudent şi diligent ar fi trebuit să aibă reprezentarea faptului că edificarea de construcţii pe respectivul amplasament poate impieta cu privire la siguranţa zborurilor aeriene, culpa sa fiind evidentă.
Dat fiind cele expuse, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 2, 3 Cod procedură civilă, a admite recursurile declarate de Primăria V.prin primar, primarul P.F.C. şi pârâtul P.N., a modificat în parte sentinţa şi pe fond a respins cererea reconvenţională, în cauză fiind incident motivul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă şi, totodată a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul-reclamant S.A. şi a înlăturat obligarea recurenţilor Primăria V., primarul P.F.C. şi P.N. la cheltuieli de judecată pe fond faţă de pârâtul S.A..
