Aplicarea unei sancţiuni complementare în lipsa încheierii unui proces-verbal privind aplicarea unei sancţiuni principale, încălcarea prezumţiei de nevinovăţie
Contravenţia reţinută în sarcina petentului întruneşte elementele unei fapte de natură penală, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, deoarece câmpul de aplicare al
prevederilor H.G. nr. 147/1992 privind blocarea, ridicarea, transportul, depozitarea şi eliberarea autovehiculelor sau remorcilor staţionate neregulamentar pe drumurile publice priveşte toţi cetăţenii, fără a fi necesară îndeplinirea unei condiţii speciale pentru aceasta, iar sancţiunea instituită de lege are un caracter preventiv şi represiv. Pe cale de consecinţă, petentului îi sunt recunoscute şi garanţiile procedurale specifice în materie penală, respectiv dreptul la un proces echitabil şi prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 6 parag. 2 din Convenţie. Aceasta din urmă, ca orice prezumţie legală relativă, conduce la răsturnarea sarcinii probei, aşa încât, în cadrul plângerilor contravenţionale, cel care trebuie să facă dovada existenţei faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia este organul constatator.
Petentului i-a fost încălcată prezumţia de nevinovăţie prin aceea că i s-a aplicat o sancţiune contravenţională complementară fără ca, în prealabil, să se fi stabilit, în sarcina acestuia, existenţa unei fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie.
Jud. Slatina, sent. civ. nr. 1713 din 29 martie 2007, în Eurolex
Prin plângerea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti sub nr. 35247/299/2006 la 30 octombrie 2006, petentul
B.E., în nume propriu şi în calitate de administrator al SC E.I. SRL Bucureşti, în contradictoriu, cu intimata SC M.S. SRL, a solicitat instanţei anularea procesului-verbal de constatare nr. 0893 din 27 septembrie 2006, dispunerea măsurii de ridicare/eliberare nr. 0893 din 27 septembrie 2006, obligarea acesteia la restituirea sumei de 200 RON, încasată conform chitanţei nr. 6591318 din 27 septembrie 2006
şi la plata cheltuielilor de judecată. In motivarea plângerii, petenţii arată că, în data de 27 septembrie 2006, petentul B.E. a parcat autoturismul proprietatea societăţii al cărei administrator este în zona Primăverii, în municipiul Slatina, pentru cea 10 minute, iar când s-a întors a constatat că maşina fusese ridicată de reprezentanţii pârâtei, fară ca vreun agent de poliţie să fie la faţa locului şi transportată la un depozit al acesteia, unde a fost completat procesul-verbal atacat şi factura. Petenţii au arătat faptul că, în conformitate cu art. 2 din H.G. nr. 147/1992, constatarea staţionării neregulamentare a autovehiculelor sau remorcilor se efectuează de ofiţerii de poliţie sau subofiţerii de poliţie, de primari şi de împuterniciţii consiliului local, care aplică şi sancţiunea, că, potrivit art. 253 alin. (1) din H.G. nr. 85/2003, mobilizarea vehiculelor se dispune prin proces-verbal de poliţist şi că art. 21 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 stipulează obligaţia comunicării
actclor de cătrc agenţii constatatori, care nu au dreptul să aplice sancţiunea, către organul competent. Precizează petenţii că nu există un proces-verbal de constatarc a contravenţiei întocmit de agentul de poliţie, nici dovada că procesul-vcrbal ce face obiectul prezentei contestaţii a fost comunicat organului de poliţie în vederea aplicării de către acesta a sancţiunii, aşa încât în cauză s-a încălcat dreptul contravenientului de a formula obiecţiuni potrivit art. 16 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001 şi în conformitate cu dispoziţiile art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind confirmarea de un martor a refuzului contravenientului de a semna şi art. 19 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, care interzice ca martorul să aibă calitatea de agent constatator. Petenţii invocă nulitatea procesului-verbal motivat de neconsemnarea obiec-ţiunilor formulate şi existenţa unui martor asistent care, în conformitate cu hotărârea Consiliului local nr. 98/2006, are calitatea de agent
constatator. In drept, plângerea s-a întemeiat pe art. 112 şi urm. C. proc. civ., O.U.G. nr. 195/2002, cu modificările şi completările ulterioare, H.G. nr. 85/2003, O.G. nr. 2/2001, H.G. nr. 147/1992.
Prin sentinţa civilă nr. 18576 din 4 decembrie 2006, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompctcnţei teritoriale a instanţei şi a declinat competenţa judecării cauzci în favoarea Judecătoriei Slatina.
La termenul de judecată din 13 martie 2007, petentul B.E. a formulat precizarc la cererea de chemare în judecată, învederând faptul că înţelege să solicite anularea procesului-verbal nr. 0893 din 27 septembrie 2006 şi restituirea sumei de 200 lei numai în nume propriu, nu şi în calitate de reprezentant al SC E.I. SRL. Reprezentantul intimatei a declarat, în şedinţă publică, că nu înţelege să formuleze obiecţiuni în raport de această cerere, cu care, de altfel, este de acord.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanţa a reţinut următoarele: în data de 27 septembrie 2006, petentul
B.E. a parcat autoturismul proprietatea societăţii SC E.I. SRL Bucureşti, al cărei administrator este, în zona Primăverii din municipiul Slatina. Ulterior, autoturismul său a fost ridicat de către agenţii intimatei şi a fost eliberat petentului după ce acesta a achitat suma de 200 lei cu titlu de taxă pentru eliberarea autoturismului. Petentul invocă mai multe motive de nelegalitate a procesului-verbal, considerate întemeiate de către instanţă. Astfel, în ceea ce priveşte legalitatea acestei sancţiuni, instanţa a avut în vedere prevederile H.G. nr. 147/1992 privind blocarea, ridicarea, transportul, depozitarea şi eliberarea autovehiculelor sau remorcilor staţionate neregulamentar pe drumurile
publice, potrivit cărora: „Art. 1. Autovehiculele sau remorcile staţionate neregulamentar pot fi blocatc sau ridicate, transportate şi depozitate în spaţii de parcarc fixate de primării, până la eliberarea acestora, proprietarilor. Art. 2. Constatarea staţionării neregulamentare a autovehiculelor sau remorcilor se efectuează de ofiţerii sau subofiţerii de poliţie, de primari, precum şi de împuterniciţii consiliului local pe raza căruia s-a petrecut fapta contravenţională, care aplică şi sancţiunea, conform prevederilor legale în vigoare. Agenţii constatatori prevăzuţi la alin. (1) dispun în scris măsurile de blocare sau ridicare a vehiculelor prevăzute la art. 1 şi asistă la aceste operaţiuni. Art. 3. Blocarea, ridicarea, transportul şi depozitarea autovehiculelor se efectuează de unităţile autorizate prin dispoziţia primarului. Art. 4. Unităţile autorizate potrivit art. 3 răspund pentru eventualele avarii cauzate autovehiculelor, în condiţiile prevăzute de lege. Art. 5. Deblocarea ori restituirea autovehiculelor sau remorcilor se efectuează de unităţile autorizate, după ce se facc dovada achitării amenzii contravenţionale şi a taxei specialc stabilite de consiliul local, potrivit legii, precum şi a cheltuielilor reprezentând contravaloarea operaţiunilor efectuate”.
Dispoziţiile art. 5 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor stabileşte că sancţiunile contravenţionale pot fi principale şi complementare. După ce legea enumeră cu titlu cxcmpli-ficativ sancţiunile complementare, se stabileşte, în art. 5 alin. (4) din O.G. nr. 2/2001, faptul că prin legi specialc se pot stabili şi alte sancţiuni principale sau complementare. Rezultă, aşadar, că legiuitorul a înţeles să nu stabilească cu titlu limitativ sancţiunile contravenţionale principale sau complementare, ci, dimpotrivă, să lase la latitudinea organelor emitente a unor acte administrative cu caracter normativ posibilitatea de a stabili alte sancţiuni contravenţionale complementare în funcţie de contextul economico-social.
Prin H.G. nr. 147/1992 se stabileşte o măsură de natură contravenţională, şi anume blocarea, ridicarea, transportul, depozitarea şi eliberarea autovehiculelor sau remorcilor staţionate neregulamentar pe drumurile publice, însă numai în măsura în care se stabileşte, potrivit dispoziţiilor legale, natura contravenţională, deci ilicită a faptei condu-
cătorului auto. In prezenta cauză, s-a constatat că blocarea şi ridicarea autoturismului au fost efectuate de către organele constatatoare ale societăţii intimate, fară însă ca, în prealabil, să se fi constatat şi sancţionat de către organele legal abilitate fapta de parcare în locurile interzise şi fară ca măsura ridicării să fie dispusă în scris de către
agenţii constatatori ai faptei contravenţionale reţinute în sarcina petentului, conform art. 2 din H.G. nr. 147/1992.
Sancţiunile contravenţionale principale au scopul de a sancţiona o anumită conduită considerată ilicită prin dispoziţiile legale, având în vedere prevederile art. 1 din O.G. nr. 2/2001, potrivit cărora constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin act normativ sau administrativ. Spre deosebire de acestea, sancţiunile contravenţionale complementare nu au scop represiv, acesta revenind numai sancţiunilor contravenţionale principale, ci au scop preventiv, şi anume înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii altor fapte interzise de lege. Sancţiunile complementare nu au caracter de sine stătător, ci ele fiinţează numai pe lângă o sancţiune contravenţională principală, astfel încât soarta lor juridică depinde de cea a sancţiunilor principale, potrivit principiului accesorium sequitur princip alem, adică situaţia juridică secundară urmează soarta juridică a celei principale. Nu se poate recunoaşte valabilitatea unei sancţiuni contravenţionale complementare în lipsa unei sancţiuni principale, deoarece, în caz contrar, orice persoană s-ar vedea expusă unor măsuri adiacente care privesc bunurile sau persoana sa, fară ca, în prealabil, să cunoască fapta ilicită care îi este imputată şi sancţiunea aplicată.
Nu s-au putut reţine nici apărările formulate de către intimată, în sensul că obiectul societăţii nu îl reprezintă constatarea săvârşirii unor contravenţii şi aplicarca sancţiunilor contravenţionale, deoarece lipsa atribuţiilor în acest sens nu îi exonerează pe agenţii constatatori aparţinând societăţii intimate de obligaţia prevăzută în art. 21 din O.G. nr. 2/2001, respectiv de a trimite procesul-verbal de constatare organelor competente pentru aplicarea sancţiunii contravenţionale. Agenţii constatatori ai societăţii intimate au încălcat dispoziţiile legale care impun constatarea faptei contravenţionale privind staţionarea în locuri nepermise de către organele abilitate legal, urmată de aplicarea unei sancţiuni contravenţionale principale şi ulterior aplicarea unei sancţiuni contravenţionale complementare, cu atât mai mult cu cât hotărârea Consiliului local nr. 44/2003, în anexă, prevede la art. 3 că activităţile de blocare, ridicare, depozitare, transport şi eliberare a vehiculelor oprite şi staţionate neregulamentar se desfaşoară în colaborare cu organele de poliţie ale municipiului Slatina.
De asemenea, este neîntemeiată apărarea formulată de către societatea intimată în sensul că, prin achitarea imediat a taxei de deblocare, petentul a confirmat cele consemnate în procesul-verbal. Instanţa a avut în vedere că recunoaşterea este un act de dispoziţie
compatibil numai cu manifestarea expresă de voinţă şi trebuie să fie neechivocă, ea neputându-se deduce din alte împrejurări de fapt susceptibile de a primi mai multe semnificaţii. Numai în cazuri expres prevăzute de lege se reglementează, în mod limitativ, cazurile în care o anumită conduită a omului are semnificaţia unei recunoaşteri, respectiv prevederile art. 225 sau art. 174 C. proc. civ., care nu sunt aplicabile în prezenta cauză. Prin achitarea imediată a taxei de deblocare, petentul nu a recunoscut în niciun caz cele consemnate în procesul-verbal, ci, dimpotrivă, această manifestare de voinţă nu a semnificat decât intenţia sa de a beneficia şi exploata cum consideră de cuviinţă autoturismul proprietatea societăţii al cărei administrator este. De altfel, prin achitarea imediată a taxei de eliberare a autovehiculului, petentul a urmărit redobândirea exerciţiului dreptului de a utiliza autovehiculul, în condiţiile în care agenţii constatatori ai societăţii intimate nu au respectat prevederile art. 5 pct. 10 din hotărârea Consiliului local nr. 44/2003, conform cărora ridicarea unui vehicul imobilizat cu dispozitiv de blocare se va face, în cazul în care vehiculul rămâne imobilizat mai mult de 24 de ore, fară a se face dovada plăţii prestaţiei şi nu imediat, aşa cum s-a proccdat în cauză.
Menţiunea privind martorul asistent nu este prevăzută de lege, respectiv de art. 17 din O.G. nr. 2/2001, sub sancţiunea nulităţii absolute, ci această menţiune este dedusă ca fiind sub sancţiunea nulităţii relative. Potrivit art. 19 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, nu poate
avea calitatea de martor un alt agent constatator. In prezenta cauză, s-a constatat că în procesul-verbal nr. 0893 din 27 septembrie 2006 martorul asistent este T.I.D., persoană care, potrivit hotărârii Consiliului local nr. 98/2006, are calitatea de agent constatator în ceea ce priveşte staţionarea neregulamentară a autovehiculelor, angajat al societăţii intimate. Pentru a interveni sancţiunea nulităţii relative, este necesar să se constate întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: nerespectarea unor dispoziţii legale care disciplinează încheierea unui act juridic (condiţie îndeplinită în cauză), care să fi determinat producerea unei vătămări materiale sau procesuale, iar vătămarea să nu
poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actului încheiat. In prezenta cauză, s-a constatat că, prin indicarea unui martor asistent care are, totodată, calitatea şi de agent constatator, i s-a produs petentului o vătămare constând în imposibilitatea de a lua cunoştinţă de fapta imputată, împrejurările acesteia şi sancţiunea complementară aplicată.
Apărarea formulată de către petent, în sensul neconsemnării obiec-ţiunilor formulate, nu este întemeiată, deoarece nici această menţiune
nu este prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute conform art. 17 din O.G. nr. 2/2001, ci ncrcspectarca dispoziţiilor legale privind dreptul
de a facc obiecţiuni este sancţionată cu nulitatea relativă. Insă vătămarea produsă petentului a fost înlăturată prin posibilitatea excrcitată, în concret, de a formula plângere conform dispoziţiilor legale şi de a-şi valorifica toate obiecţiunile în ceea ce priveşte legalitatea şi temeinicia procesului-verbal în faţa instanţei de judecată.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 2/2001, legea contravenţională apără valorile sociale care nu sunt ocrotite de legea penală. Constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţia stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local sau a consiliului judeţean. Aceste caracteristici generale ale contravenţiei, care se regăsesc şi în norma specială care reglementează fapta reţinută în sarcina petentului, determină caracterizarea acesteia ca acuzaţie în materie penală şi, deci, includerea în câmpul de aplicarc al art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Pentru a stabili dacă o anumită procedură intră în domeniul penal al art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, Curtea a instituit trei criterii: calificarea din dreptul intern al statului în cauză, natura faptei incriminate, natura şi gradul de severitate al sancţiunii. Autonomia noţiunii „în materie penală” determină aplicarea garanţiilor art. 6 din Convenţie ori de câtc ori o măsură este calificată penală în dreptul intern al statului în cauză. însă faptul că, în conformitate cu dreptul intern al unui stat, o anumită faptă nu este considerată de natură penală nu ducc în mod automat la neaplicarea
art. 6 din Convenţie. In acest moment, se vor verifica celelalte două critcrii, fiind suficient unul singur pentru a conduce la includerea măsurii în discuţie în domeniul penal al Convenţiei. Cel de-al doilea criteriu – natura dispoziţiei sancţionatorii – include două suberiterii: câmpul de aplicare al normei şi scopul pedepsei, aceste două suberiterii acţionând în mod cumulativ. Avându-se în vedere câmpul de aplicare al normei, trebuie verificat cui se adresează norma în discuţie, respectiv dacă aceasta are un caracter special, adresându-se unei categorii restrânse de persoane, sau, dimpotrivă, dacă norma are un caracter general. S-a constatat că norma legală aplicabilă în prezenta cauză are un caracter general, aplicându-se tuturor cetăţenilor, în considerarea intereselor generale ale societăţii. Luându-se în considerare subcriteriul scopului pedepsei, Curtea Europeană a stabilit că, atâta vreme cât norma juridică arc caracter general şi urmăreşte un scop represiv, art. 6 nu facc diferenţa între fapte în funcţie de gravitatea lor.
S-a decis că art. 6 din Convenţie nu distinge între infracţiuni şi fapte ilicite nepedepsibilc penal, dcoarecc le lipseşte gradul de pericol social al infracţiunii; el se aplică de fiecare dată când o persoană este acuzată de săvârşirea unei infracţiuni sau a altei fapte ilicite susceptibile de aplicarea unei sancţiuni. Rezultă cu claritate că distincţia între infracţiuni şi contravenţii existentă în dreptul intern al mai multor state parte la Convenţie este irelevantă din punct de vedere al art. 6 din Convenţie, acesta fiind aplicabil ambelor forme de ilicit, atâta vreme cât natura dispoziţiei sancţionatorii o cere (C.E.D.O., cauza Lauko c. Slovaciei, Hotărârea din 2 septembrie 1998). Natura şi gravitatea pedepsei aplicate sau aplicabile unei persoane au relevanţă din punct de vedere al aplicării art. 6 din Convenţie, având în vedere că, potrivit legislaţiei interne, scopul aplicării sancţiunilor contravenţionale este unul represiv şi preventiv.
Contravenţia reţinută în sarcina petentului întruneşte elementele unei fapte de natură penală, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, întrucât câmpul de aplicare al prevederilor H.G. nr. 147/1992 priveşte toţi cetăţenii, fară îndeplinirea unei condiţii speciale, iar sancţiunea instituită de lege are un caracter preventiv şi represiv. Pe cale de consecinţă, în cauză petentului îi sunt recunoscute şi garanţiile procedurale specifice în materie penală în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, printre care şi prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 6 parag. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Această prezumţie, ca orice prezumţie legală relativă, conduce la răsturnarea sarcinii probei, astfel că, în cadrul plângerilor contravenţionale, cel care trebuie să facă dovada existenţei faptei, a persoanei carc a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia este organul constatator. în cauza de faţă, societatea intimată, prin aplicarea unei sancţiuni contravenţionale complementare fară ca, în prealabil, să se fi stabilit existenţa unei fapte ilicite în sarcina petentului, săvârşită cu vinovăţie, i-a încălcat acestuia prezumţia de nevinovăţie. Instanţa a apreciat că procesul-verbal nu poate să conducă la răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie care operează în favoarea petentului. Procesul-verbal de contravenţie prin care petentul este sancţionat contravenţional cu o sancţiune principală, neîncheiat în această cauză, reprezintă actul prin care petentul este acuzat de săvârşirea contravenţiei. Nefiind acuzat în mod oficial de săvârşirea unei fapte contravenţionale, petentului i s-au încălcat toate garanţiile dreptului la un proces echitabil prevăzute de art. 6 din Convenţia europeană.
Ca o consecinţă a funcţionării prezumţiei de nevinovăţie, instanţa, apreciind că în cauză aceasta nu a fost răsturnată, a admis plângerea contravenţională şi a dispus anularea procesului-verbal nr. 0893 din 27 septembrie 2006 şi obligarea intimatei la restituirea taxei de eliberare a autovehiculului, plătită de către petent.
