În opinie majoritară se consideră că un ordin al ministrului administraţiei şi internelor ce conduce o autoritate a administraţiei publice centrale nu poate avea incidentă în ceea ce-i priveşte pe funcţionarii publici şi personalul contractual ai unei instituţii publice subordonată altei autorităţi publice, neaflându-se în raport juridic de serviciu sau de muncă cu MAI. În plus, dreptul în cauză nu este prevăzut de lege, aşa cum cere conform art. 2, alin. 1 din Ordonanţa nr. 137/2000.
Prin sentinţa civilă nr. 585/28 noiembrie 2007 a Tribunalului Mureş – Secţia de administrativ şi fiscal, dosar nr. 2114/102/2007 a fost admisă acţiunea reclamantul Sindicatul Veritas în numele membrilor de sindicat – funcţionari publici, nominalizaţi în tabelul depus la dosar la filele 38 – 39 în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Reghin prin Primar şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâta să acorde membrilor de sindicat – funcţionari publici drepturile băneşti reprezentând indemnizaţia de dispozitiv în cuantum de 25% din salariul de bază al fiecăruia, începând cu data de 03.07.2004 şi până în prezent.
De asemenea, a dispus ca sumele să fie actualizate în funcţie de rata inflaţiei, începând cu data scadenţei fiecărei sume şi până la data plăţii efective.
A obligat pârâtul să plătească reclamanţilor indemnizaţia de dispozitiv şi după data pronunţării sentinţei, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare care reglementează acest drept.
Pentru a pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 03.07.2007, se arată în considerentele hotărârii atacate, reclamantul a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata în favoarea fiecărui membru de sindicat, funcţionar public, a indemnizaţiei de dispozitiv în cuantum de 25% din salariul de bază pentru fiecare membru de sindicat, obligarea pârâtei la plata acestor sume actualizate în funcţie de indicele de inflaţie, obligarea pârâtei la plata eventualelor cheltuielilor de judecată.
Instanţa de fond reţine că membrii de sindicat ai reclamantului au calitatea de angajaţi, ca funcţionari publici şi ca personal contractual, în cadrul administraţiei publice locale Reghin.
Legea nr. 138/1999, la art. 13 prevede că, îşi continuă raţionamentul instanţa de fond, cadrele militare în activitate, precum şi militarii angajaţi pe bază de contract şi salariaţii civili beneficiază de o indemnizaţie de dispozitiv lunară de 25% din solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţia de comandă şi gradaţii, respectiv din salariul de bază, iar potrivit art. 1 din acelaşi act normativ se prevede că dispoziţiile acestei legi se aplică personalului militar şi civil din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerului Justiţiei.
Prin Ordinul emis de Ministrul Administraţiei şi Internelor cu nr. 496/28.07.2003, se arată în continuare în hotărârea atacată, prin care a fost completat Ordinul nr. 275/2002 emis de acelaşi organ al administraţiei centrale, la pct. 9.2. s-a prevăzut că „Indemnizaţia de dispozitiv se acordă şi personalului civil ce-şi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice”, ordin care îi vizează pe reclamanţi, după cum consideră instanţa de fond, întrucât este evident că prin Ordinul nr. 496/28.07.2003 Ministrul Administraţiei şi Internelor a urmărit a urmărit ca indemnizaţia de dispozitiv, stabilită prin Legea nr. 138/1999, să se acorde şi personalului civil ce-şi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice, astfel înlăturându-se discrepanţele în ceea ce priveşte drepturile de natură salarială acordate personalului aflat în subordonarea şi/sau coordonarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, asigurându-se egalitatea de tratament salarial a personalului din cadrul aceleiaşi autorităţi.
În ce priveşte solicitarea făcută de reclamant cu privire la obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată, instanţa de fond a respins-o ca nefondată.
Faţă de această hotărâre a declarat, în termen, recurs pârâtul Municipiul Reghin prin Primar, solicitând ca, prin admiterea recursului, să se dispună casarea în totalitate a sentinţei atacate, cu consecinţa respingerii ca nefondată a acţiunii formulate de către reclamant. În motivele recursului se arată că obligarea la plata indemnizaţiei prevăzute de art. 13 din Legea nr. 138/1999 nu ar avea un temei legal întrucât de acest spor beneficiază doar militarii angajaţi pe bază de contract şi salariaţii civili. În continuare pârâtul arată că nu este o unitate din cadrul M.A.P.N., M.I.R.A. sau alte autorităţi ori instituţii publice enumerate de art. 1 şi 2 din Legea nr. 138/1999, astfel că în cauză aceste dispoziţii nu pot fi aplicate în raport cu reclamanţii. Totodată, pârâtul mai susţine că reclamanţii nu fac parte din categoria persoanelor îndreptăţite a beneficia de sporul de dispozitiv de 25% nefiind angajaţi în cadrul unei unităţi militare.
Analizând actele de la dosar, prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi în raport cu dispoziţiile art. 304¹ Cod procedură civilă ce reglementează principiul devolutiv al acestei căi de atac extraordinare, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Că membrii de sindicat reprezentaţi de reclamantul – intimat sunt funcţionari publici în cadrul Primăriei Reghin.
Aceasta din urmă este o structură funcţională cu activitate permanentă denumită ca atare, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale, conform art. 77 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale.
Din cele de mai sus rezultă că, în fapt, Primăria Reghin este o instituţie publică ce funcţionează strict în subordinea administraţiei publice locale, mai exact în subordinea Primarului municipiului Reghin, cu atribuţii specifice de îndeplinire a sarcinilor date de autorităţile publice locale sau de îndeplinire a hotărârilor consiliului local, acesta din urmă şi el o autoritate publică locală.
Aceasta înseamnă că întreaga activitate, organizarea şi funcţionare a acestei structuri este în sarcina administraţie publice locale, iar cadrul reglementar, inclusiv în ce priveşte salariaţii, funcţionari publici sau personal contractual, este prevăzut prin acte normative emise de autorităţile publice locale. Cu excepţia, desigur, a acelor acte normative în care sunt prevăzute drepturile, inclusiv cele salariale, şi obligaţiile specifice funcţionarilor publici şi a personalului contractual bugetar.
Cu alte cuvinte, este evident că un ordin al ministrului administraţiei şi internelor, ce conduce o autoritate a administraţiei publice centrale, nu poate avea incidenţă în ce priveşte funcţionarii publici şi personalul contractual al unei instituţii publice subordonată altei autorităţi publice.
Nici dispoziţiile Legii nr. 138/1999 nu pot fi aplicate reclamanţilor-intimaţi, întrucât art. 1 din acest act normativ determină sfera salariaţilor cărora li se aplică dispoziţiile acestei legi, printre ei nenumărându-se şi funcţionari publici ori personal contractul ce-şi desfăşoară activitatea la autorităţi ale administraţiei publice locale, în speţă la consilii judeţene.
Or, chiar constituţional administraţia publică centrală este prevăzută separat de autoritatea publică a administraţiei publice locale – administraţia publică centrală este prevăzută la art. 116 – 119 din Constituţie, iar administraţia publică locală la art. 120 – 123 din Constituţie.
Este de principiu că orice act administrativ, cum este şi Ordinul nr. 496/28.07.2003 emis de ministrul administraţiei şi internelor, nu se aplică decât sferei persoanelor faţă de care acest act are incidenţă şi în raport cu care este apt să nască, modifice sau încheie raporturi juridice. În acest sens, Legea nr. 554/2004 defineşte la art. 2 lit. c actul administrativ ca fiind acel „act administrativ – actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publica, in regim de putere publica, in vederea organizării executării legii sau a executării in concret a legii, care da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice”.
Or, executarea legii la care se referă Ordinul nr. 496/2003 este Legea nr. 138/1999, lege care nu se aplică funcţionarilor publici şi personalului contractual din cadrul administraţiei publice locale (aici se are în vedere şi instituţiile publice subordonate administraţiei publice locale).
De altfel, art. 47 din Legea nr. 138/1999 prevede imperativ că “Personalul civil din ministerele şi instituţiile centrale prevăzute la art. 1 beneficiază de drepturile salariale reglementate în legislaţia aplicabilă în sectorul bugetar şi de unele drepturi salariale prevăzute în prezenta lege.”, ceea ce conduce la concluzia că legiuitorul a avut în vedere, prin dispoziţiile Legii nr. 138/1999, ca sfera salariaţilor şi a drepturilor salariale să fie doar în raport cu angajaţii din ministerele şi instituţiile centrale, excluzând, astfel, administraţia publică locală ca şi instituţiile publice subordonate acesteia.
În acţiunea introductivă de instanţă, pe de altă parte reclamanţii susţin că dacă nu li s-ar acorda dreptul salarial concretizat în sporul de dispozitiv ar încălca principiul discriminării, aşa cum este el consacrat de art. 1 alin. 2 din Ordonanţa nr. 137/2000 rep. în acest sens, reclamanţii susţin că personalul aparţinând Ministerului Administraţiei şi Internelor, dar care-şi desfăşoară activitatea în cadrul consiliilor locale şi judeţene, beneficiază de acest spor şi, astfel, se creează o nejustificată.
Apărarea reclamanţilor-intimaţi, însă, nu poate fi primită, ea nefiind fondată.
În primul rând, aşa cum s-a arătat mai sus, actul administrativ invocat de aceştia, respectiv Ordinul nr. 496/2003 emis de Ministrul Administraţiei şi Internelor nu poate fi aplicabilitate în legătură cu sporul de dispozitiv, reclamanţii-intimaţi neavând nici un raport juridic de serviciu sau de muncă cu Ministerul Administraţiei şi Internelor.
În al doilea rând, aici nu poate fi vorba de o discriminare directă (art. 2 alin. 1 din Ordonanţa nr. 137/2000 rep.) sau indirectă (art. 2 alin. 3 din Ordonanţa nr. 137/2000) pentru simplul motiv că nu este vorba de restrângerea, excluderea etc. reclamanţilor-intimaţi de la acordarea dreptului salarial în cauză tocmai pentru că dreptul în cauză nu este prevăzut de lege, aşa cum cere expres art. 2 alin. 1 din Ordonanţa nr. 137/2000. De altfel, nici celelalte criterii nu se regăseşte în situaţia concretă în care se află reclamanţii-intimaţi în raport cu dreptul salarial solicitat.
Pentru toate aceste raţiuni, instanţa a admis ca fondat recursul formulat în cauză, a modificat integral hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantul Sindicatul “VERITAS” al salariaţilor din Primăria Reghin.
