AUTORITATE DELIBERATIVĂ. COMPETENŢĂ. INEXISTENŢA ATRIBUŢIILOR ÎN APROBAREA ACORDURILOR/ CONTRACTELOR COLECTIVE DE MUNCĂ A FUNCŢIONARILOR PUBLICI ŞI PERSONALULUI CONTRACTUAL. Autorităţii (infracţiuni contra)


INEXISTENŢA ATRIBUŢIILOR ÎN APROBAREA

ACORDURILOR/ CONTRACTELOR COLECTIVE DE

MUNCĂ A FUNCŢIONARILOR PUBLICI ŞI PERSONALULUI

CONTRACTUAL.

-art. 35, 61, 63 şi 74 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei

publice locale,

-art. 72 alin. 1 din Legea nr. 18871999 privind statutul

funcţionarilor publici,

-art. 12 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de

muncă,

-O.G. nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în

anul 2007 personalului bugetar (…)

Art. 36 din Legea nr. 215/2001 enumeră atribuţiile consiliului local,

iar printre acestea nu se regăsesc atribuţii care să justifice aprobarea unui

Acord/Contract colectiv de muncă prin care s-au negociat drepturile funcţionarilor

publici şi personalului contractual.

Nu poate fi încadrată la această categorie atribuţia din alin.2 lit. a) sau

din alin.3 lit. b), întrucât acestea privesc alte aspecte care ţin de organizare, stat de

funcţii, înfiinţarea şi desfiinţarea unor compartimente din aparatul de specialitate.

Aceste dispoziţii legale de altfel se corelează cu cele din art. 61, 63 şi 74

din acelaşi act normativ.

Drepturile salariale şi sporurile asupra cărora poartă prezentul litigiu

sunt elemente ale raportului de muncă, respectiv ale raportului de serviciu şi asupra lor

nu se poate pronunţa în mod legal decât primarul.

Autoritatea publică nu poate să constituie alte sporuri decât cele stabilite

prin lege, iar dacă o face, aceasta o situează în afara cadrului normativ, iar actul

administrativ se impune a fi anulat.

( Curtea de Apel piteşti – s.c.c.a.f., decizia nr. 561/R-C/30 mai

2008)

Prin sentinţa nr. 352/2008, Tribunalul Vâlcea a admis

ambele acţiuni şi a anulat atât H.C.L. nr. 26/31 iulie 2007, cât şi

Dispoziţia primarului nr. 971/4 octombrie 2007.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin hotărârea de

consiliu local a fost aprobat Acordul/Contractul colectiv de muncă

încheiat între primarul comunei şi salariaţii din aparatul de specialitate al

acestuia reprezentaţi de Sindicatul P., convenţie în care s-au acordat

drepturi salariale ce nu puteau face obiect de negociere, potrivit art.12

din Legea nr. 130/1996.

A mai reţinut instanţa că nu se poate face aplicarea în cauză

decât actelor normative specifice acestor categorii de personal, respectiv

Legea nr. 188/1999, O.G. nr.6/2007 şi O.G. nr. 10/2007 şi nu acelor

care privesc salariaţi cu statut special cum sunt cei la care se referă Legea

nr. 138/1999 şi Ordinul M.A.I. nr. 496/2003.

În ceea ce priveşte hotărârea de consiliu local, s-a mai arătat şi

că această autoritate şi-a încălcat atribuţiile stabilite de art.36 din Legea

nr.215/2001, întrucât printre acestea nu se numără şi aprobarea

contractelor/acordurilor de muncă .

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Consiliul Local al

Comunei D. şi Primarul acestei comune, criticând-o pentru motive

încadrabile în dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 din Codul de procedură

civilă, în dezvoltarea cărora s-au susţinut următoarele:

– în conformitate cu prevederile art. 12 din Legea nr.

130/1996 este interzisă negocierea unor clauze referitoare la drepturile a

căror acordare şi conţinut sunt stabilite prin lege, iar per a contrario toate

celelalte, inclusiv sporul de fidelitate şi loialitate, indemnizaţia de hrană şi

sporul de dispozitiv sunt permise cu atât mai mult cu cât ele se

încadrează în categoriile la care se referă art.61 din Legea nr.188/1999;

– în Convenţia Internaţională a Muncii, ca de altfel şi în

României şi Codul Muncii sunt prevăzute dispoziţii care

garantează dreptul la libera negociere, inclusiv cu privire la condiţiile de

muncă, salarizarea, precum şi alte obligaţii ce decurg din raporturile de

această natură. Chiar O.G. nr. 6/2007 prevede că funcţionarii publici

beneficiază de sporuri şi alte drepturi salariale din legislaţia specifică

autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, iar

contractul/acordul de muncă nu este altceva o astfel de legislaţie;

– tribunalul şi-a depăşit competenţa în condiţiile în care

D.M.P.S. Vâlcea a înregistrat contractul fără să pună în discuţie clauzele

referitoare la cele trei categorii de sporuri, iar instanţa nu ar fi putut să

cenzureze decât un eventual refuz de înregistrare;

– este greşită şi concluzia privind lipsa de competenţă a

consiliului, de vreme ce acesta aprobă bugetul local, iar prin hotărârea

contestată nu s-a făcut altceva decât să fie încuviinţat acesta şi astfel

primarul în calitate de ordonator principal de credite a primit dezlegare să

efectueze plăţile aferente drepturilor negociate;

– prin mai multe hotărâri judecătoreşti ale Curţii de Apel

Piteşti s-a reţinut chiar şi din oficiu temeinicia unor astfel de hotărâri ale

consiliului local, subliniindu-se că legea nu interzice aceste categorii de

sporuri şi nici nu prevede în mod limitativ cuantumul lor sau categoriile

care pot beneficia de ele.

Examinând criticile formulate se constată că ele sunt

nefondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.

Criticile formulate de către recurenţi urmează a fi analizate

într-o altă ordine decât cea în care ele au fost enunţate.

În legătură cu depăşirea de competenţă a autorităţii publice

deliberative, depăşire reţinută de prima instanţă, se apreciază că este o

concluzie în acord cu legea.

Din verificarea înscrisului depus în copie la filele 4-5 şi care

reprezintă hotărârea contestată nu se poate reţine că prin el s-a decis

altceva decât că „se aprobă Acord/Contract colectiv de muncă negociat

şi semnat de primarul comunei Dănicei cu reprezentanţii sindicatului”.

Acesta este conţinutul hotărârii adoptate în şedinţa din 31

iulie 2007 şi nu aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli al localităţii,

aşa cum se susţine în recurs.

Că aceste sporuri şi indemnizaţii recunoscute în beneficiul

salariaţilor şi din cadrul primăriei, se reflectă în

cheltuieli pe care le suportă bugetul local, constituie un alt aspect care nu

face obiectul prezentei analize.

Reţinând că prin hotărârea de consiliu local contestată s-a

aprobat Acordul/Contract de muncă, urmează a se observa în ce măsură

o astfel de aprobare intra în competenţa autorităţii deliberative.

Convenţia în discuţie a privit două categorii de personal,

respectiv atât personal contractul, cât şi funcţionari publici aflaţi în

aparatul de specialitate al primarului şi în serviciile publice înfiinţate în

subordinea consiliului local (fila 8).

Art. 36 din Legea nr. 215/2001 enumeră atribuţiile consiliului

local, iar printre acestea nu se regăsesc atribuţii care să justifice aprobarea

unui Acord/Contract colectiv de muncă prin care s-au negociat

drepturile funcţionarilor publici şi personalului contractual.

Nu poate fi încadrată la această categorie atribuţia din alin. 2

lit. a) sau din alin. 3 lit. b), întrucât acestea privesc alte aspecte care ţin de

organizare, stat de funcţii, înfiinţarea şi desfiinţarea unor compartimente

din aparatul de specialitate.

Aceste dispoziţii legale de altfel se corelează cu cele din art.

61, 63 şi 74 din acelaşi act normativ.

Potrivit alin. 4 din art. 61, aparatul de specialitate al

primarului este structurat în compartimente, unde sunt încadraţi atât

funcţionari publici, cât şi personal contractual, iar în conformitate cu art.

63 alin. 5 lit. e), primarul este acela care numeşte, sancţionează, suspendă,

modifică raporturile de serviciu sau raporturile de muncă atât pentru

personalul din cadrul aparatului de specialitate, cât şi pentru conducătorii

instituţiilor şi serviciilor publice de interes local. De subliniat că această

din urmă categorie de personal este numită şi eliberată din funcţie de

primar, în conformitate cu art. 74.

Drepturile salariale şi sporurile asupra cărora poartă prezentul

litigiu sunt elemente ale raportului de muncă, respectiv ale raportului de

serviciu şi asupra lor nu se poate pronunţa în mod legal decât primarul.

Pentru toate aceste considerente, se reţine că este fondată

concluzia primei instanţe privind adoptarea H.C.L. nr. 26/31 iulie 2007

cu încălcarea legii şi atribuţiilor stabilite de aceasta pentru consiliul local.

Este de asemenea nefondată critica privind depăşirea

competenţei de către tribunal, instanţă chemată să cenzureze actele

administrative ale autorităţii publice, în condiţiile Legii nr. 215/2001 şi

Legii nr. 554/2004.

Acest control nu poate fi înlăturat prin aceea că D.M.P.S.

Vâlcea a înregistrat înscrisul ce cuprinde şi elemente ale unui contract

colectiv de muncă.

În sistemul românesc de drept, judecătorii se supun numai

legii (art.123 din Constituţie), iar precedentul judiciar nu are valoarea

unui izvor de drept.

Împrejurarea că unele aspecte de fapt şi de drept legate de

obiectul prezentului litigiu au fost examinate şi în alte cauze oarecum

similare, generând anumite comentarii şi concluzii, nu presupune

obligaţia însuşirii respectivelor interpretări şi de a pronunţa o hotărâre în

acord cu primele opinii, fără a face o evaluare proprie şi o încadrare

directă a acţiunilor cu care a fost investită.

Este adevărat că atât în legislaţia română, cât şi în cea

internaţională, se recunoaşte dreptul la liberă negociere, în special cu

ocazia încheierii contractelor de muncă.

Această negociere însă se face în acord cu legea, cu limitele

impuse de aceasta, limite ce-şi au izvorul în nevoia de a asigura un

echilibru şi o protecţie socială corespunzătoare.

În această ordine de idei nu trebuie neglijat faptul că una din

raţiunile avute în vedere de legiuitor, atunci când a stabilit aceste limite, a

fost aceea că bugetele locale, cele din care se face plata personalului din

aparatul de specialitate al primarului, se constituie printre altele şi din

taxe şi impozite plătite de populaţie, parte din ele fiind posibil să fie

majorate sau create în anumite limite, chiar din dispoziţia autorităţii

locale.

Aceste limite se regăsesc atât în ordonanţele speciale de

salarizare, cât şi în Legea nr.188/1999.

Potrivit art. 61 alin.1 ( în prezent art. 72 alin. 1 ) din Legea

nr.188/1999, autorităţile şi instituţiile publice pot încheia anual, în

condiţiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcţionarilor

publici sau cu reprezentanţii funcţionarilor publici, care să cuprindă

numai măsuri referitoare la: constituirea şi folosirea fondurilor destinate

îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă; sănătatea şi securitatea în

muncă; programul zilnic de lucru; perfecţionarea profesională; alte

măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecţia celor aleşi în

organele de conducere ale organizaţiilor sindicale.

Aşadar, obiect al negocierii dintre autoritatea publică şi

funcţionarul public nu pot fi decât măsurile referitoare la segmentele

expres şi limitativ enumerate şi nimic dincolo de acestea.

Cele trei categorii de indemnizaţii şi sporuri ce au fost

stabilite prin acordul de muncă, se situează în mod evident în afara

enumerării şi de aceea, este corectă concluzia primei instanţe privind

încălcarea legii şi prin adoptarea de către primar a acestor facilităţi.

În ceea ce priveşte personalul contractual pentru anul 2007,

salarizarea acestuia trebuie să se facă în acord cu o lege specială, respectiv

O.G. nr. 10/2007. Acest act normativ prevede expres categoriile de

sporuri şi indemnizaţii pe care le pot primi salariaţii din instituţiile

publice şi unităţile bugetare şi limitele în care acestea pot fi negociate.

O astfel de obligaţie derivă şi din legea de bază, respectiv art.

12 din Legea nr. 130/1996, care se aplică în completarea legilor speciale,

în cauză O.G. nr. 10/2007, act normativ care nu legiferează printre alte

sporuri la care personalul contractual din instituţiile bugetare este

îndreptăţit şi pe cele ce fac obiectul dispoziţiei contestate.

În aceste condiţii, autoritatea publică nu poate să constituie

alte sporuri decât cele stabilite prin lege, iar dacă o face aceasta o situează

în afara cadrului normativ, iar actul administrativ se impune a fi anulat.

Acordul/Contract de muncă nu are valoarea unei „legislaţii

specifice” aşa cum se susţine în recurs, ci el este o convenţie şi nimic mai

mult care trebuie însă să se supună legilor de drept comun şi cu prioritate

legilor speciale aplicabile fiecărui segment de activitate.

Pentru toate aceste considerente, se apreciază că recursul este

nefondat şi în baza art. 312 alin.1 din Codul de procedură civilă, urmează

a fi respins.