În realitate, destinaţia construcţiei este aceea de bar şi discotecă, ceea ce excede autorizării date.
Totodată s-a solicitat cercetarea pe calea excepţiei de nelegalitate şi autorizaţia nr. 256/15.07.1975 emisă de Consiliul Popular Judeţean în favoarea actualmente FED, având ca obiect construcţie magazin mixt.
Tribunalul, prin sentinţa civilă nr.383 din 10 iunie 2008, a respins excepţiile de nelegalitate invocate.
În motivarea sentinţei, prima instanţă a reţinut că, privitor la autorizaţie, potrivit adresei nr., acesta a fost anulată, astfel că s-a emis o nouă autorizaţie respectiv nr., a cărei examinare a fost făcută.
Din actele depuse cauzei, s-a constatat respectarea dispoziţiilor Legii nr.50/1991, în sensul art.4 şi 7, depunându-se întreaga documentaţie necesară, în vederea efectuării construcţiei cu destinaţie de locuinţă.
Instanţa a apreciat că, menţinerea la achitarea taxei, pe chitanţa întocmită, a numelui societăţii al cărei administrator este MMM, nu poate avea drept consecinţă nulitatea autorizaţiei, pe temeiul invocat în sensul nerespectării art.12-13 din Legea nr.50/1991, întrucât acestea se referă la concesionarea terenurilor.
În cauză, nu au fost încălcate nici prevederile Ordinului nr.1943/19.12.2001 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.50/1991 art.12, pentru schimbarea destinaţiei unor spaţii, din individuală în discotecă, pentru că, în referire la acest aspect, legea nu prevede eliberarea unei alte autorizaţii de construcţie.
La nelegalitatea autorizaţiei nr.256/15.07.1975, instanţa a constatat că reclamanta nu a precizat în ce constau încălcările art.4,5 7 din Decretul nr.144/1958, astfel încât nu s-a impus anularea actului.
Împotriva sentinţei instanţei de fond a formulat recurs VV criticând-o pentru motive de netemeinicie constând în insuficienta analiză a probelor cauzei dar şi de nelegalitatea prin greşita aplicare a legii.
Instanţa de fond nu a avut în vedere precizarea expresă din cuprinsul autorizaţiilor de construire, care se referă la autorizarea edificării unei locuinţe individuale şi nicidecum a unui spaţiu cu altă destinaţie şi de către o societate comercială, deşi acest lucru este confirmat şi prin expertiza administrată în dosarul nr. 2827/231/2007 al Judecătoriei.
Faptul că prima autorizaţie a fost revocată şi eliberată o alta, nu schimbă cu nimic situaţia de fapt, instanţa trebuind să constate că respectiva construcţie este o investiţie pe o societate comercială, care trebuia să primească necondiţionat avizele structurilor specializate din cadrul Consiliului Judeţean.
Autorizaţia nr., conţinând elemente false, ele trebuiau constatate, întrucât cealaltă autorizaţie emisă, nr. este de asemenea falsă, instanţa neputând reţine ca probă adresa nr..
Ignorând aceste aspecte probatorii ale cauzei, prima instanţă a dat şi o greşită interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile, respectiv Lg.50/1991, precum şi instituţiilor de drept, nefăcând distincţia cuvenită între revocarea unui act şi anularea lui şi din perspectiva consecinţelor juridice pe care le antrenează.
Referitor la autorizaţia nr., este evidentă încălcarea Decretului nr.144/1958, astfel că este nulă, instanţa trebuind să constate acest lucru.
Curtea a considerat recursul nefondat.
Numitul MMM este proprietarul terenului dobândit prin act de vânzare-cumpărare prin act autentificat sub nr. de BNP, pe care a edificat construcţia în această calitate.
Pe data eliberării autorizaţiei, construcţia ca atare trebuia să aibă destinaţia de locuinţă, astfel că, emitentul actului nu poate fi suspectat de încălcarea legii, neavând indicii că, ulterior destinaţia spaţiului ar putea fi modificată.
Acesta nu înseamnă însă, că autorizaţia nu a fost emisă cu respectarea legii.
Recurenta afirmă că faptul de a se fi achitat taxa de emitere a autorizaţiei pe numele, unei al cărei administrator este MMM, crea de la început suspiciuni asupra destinaţiei construcţiei, astfel că instanţa de fond trebuia să observe că eliberarea autorizaţiei s-a făcut cu încălcarea Lg.50/1991.
Susţinerea urmează a fi înlăturată , întrucât autoritatea emitentă nu avea cum să constate o eventuală transformare a spaţiului şi în toate situaţiile, acest fapt nu califică actul ca fiind nelegal.
În mod corect prima instanţă a apreciat că schimbarea destinaţiei spaţiului, nu presupune eliberarea unei noi autorizaţii, în acest sens fiind şi Ordinul nr.1943/19.12.2008, iar procedura de urmat în aceste cazuri presupune altfel de demersuri.
Faptul că prima autorizaţie emisă, respectiv nr. a fost revocată prin autorizaţia nr., este o chestiune legală în contextul legislaţiei administrative şi prin aceasta, nu se poate susţine că, şi-a produs efecte juridice care nu mai pot fi remediate decât în contextul declanşării anulabilităţii primei autorizaţii de către o instanţă judecătorească.
Organul administrativ emitent este în drept să revoce propriul act dacă, acesta nu a intrat în circuitul civil şi nu a produs efecte juridice.
Se constată la actele în discuţie că, autorizaţia nr., care a retras autorizaţia nr., a fost emisă la câteva zile distanţă, astfel că nu se poate vorbi de faptul că şi-ar fi produs efecte juridice prima autorizaţie şi care să nu mai poată fi înlăturate.
Pentru considerentele expuse recursul a fost respins.
