Legea nr. 50/1991, republicată, anexa 1 pct. 2.5.6
Dispoziţiile anexei I pct. 2.5.6 din Legea nr. 50/1991, republicată, nu se aplică în cazul construcţiilor vechi cărora nu li se schimbă destinatia.
C.A. Bucureşti, s. a VIII-a cont. adm. şi fisc., decizia nr. 1448 din 25 mai 2009, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 252/2009 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IX-a administrativ şi fiscal, a fost respinsă ca nefondată excepţia de nelegalitate a autorizaţiei de construire nr. 490/28C/14579/07 din 31 mai 2007, invocată de petentul E.P., reclamant în dosarul de fond, în contradictoriu cu intimatele Primăria Sector 1 Bucureşti, emitent al actului, şi U.B., beneficiara actului, ambele pârâte în dosarul de fond.
Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reţinut că majoritatea susţinerilor petentului vizează de fapt punerea în a acesteia, ca, de exemplu, împrejurarea că s-ar fi demolat o parte din construcţie în lipsa unei autorizaţii de demolare, faptul că i s-ar fi încălcat dreptul de servitute de vedere şi construcţia edificată s-ar fi sprijinit de gardul său, astfel că nu au fost analizate de instanţa de fond, obiectul cauzei fiind verificarea modului în care a fost emisă autorizaţia, iar nu modul în care aceasta a fost pusă în executare de către beneficiar.
Referitor la motivul de nelegalitate invocat de petent, instanţa a reţinut că nu este incident niciunul dintre cazurile limitativ prevăzute de lege, mai exact pct. 2.5.6 din anexa 1 la Legea nr. 50/1991, fiind vorba despre o construcţie veche, iar nu una nouă, căreia nu i se schimbă destinaţia, fiind în continuare locuinţă, nefiind vorba nici
despre o construcţie nouă cu altă destinaţie amplasată lângă clădiri de locuit, pentru a fi nevoie de acordul vecinilor.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul E.P., solicitând instanţei modificarea ei în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate invocate, în privinţa autorizaţiei de construire.
In motivarea recursului său, recurentul a arătat că susţinerile sale în fundamentarea excepţiei de nelegalitate au vizat mai multe aspecte, şi anume: încălcarea flagrantă a dispoziţiilor reţinute atât în legea specială (Legea nr. 50/1991) şi anexa la aceasta, precum şi a regulilor privitoare la construcţii, instituite de prevederile dreptului comun; gravele neregularităţi tehnice existente în cuprinsul AC 490/2007; omisiunile din conţinutul autorizaţiei de construire raportate la indicativii tehnici reţinuţi în planul de situaţie E; contradicţiile datelor tehnice avizate (Ac, Ad şi Au) existente între conţinutul autorizaţiei, planul de situaţie-anexă la aceasta şi planul parterului imobilului; nerespectarea conţinutul propriu-zis al autorizaţiei (indicativi tehnici de proiect, parametri avizaţi etc.) la momentul punerii efective în executarea acesteia.
Examinând cauza sub toate aspectele sale, potrivit dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ. şi cu precădere prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reţine următoarele:
1. Acordul vecinilor se solicită, potrivit reglementărilor legale, statuate în art. 2.5.6 din Anexa nr. 1 la Legea nr. 50/1991, în formă autentică, în următoarele situaţii: pentru construcţiile noi, amplasate adiacent construcţiilor existente sau în imediata lor vecinătate şi numai dacă sunt necesare măsuri de intervenţie pentru protejarea acestora; pentru lucrări de construcţii necesare în vederea schimbării destinaţiei în clădiri existente; în cazul amplasării de construcţii cu altă destinaţie decât cea a clădirilor învecinate.
Recurentul susţine ca fiind incidenţă în speţă prima ipoteză, având în vedere că, potrivit susţinerilor sale, este vorba despre o construcţie alipită sau sprijinită pe zidul comun.
Instanţa de recurs apreciază că nu este întrunită această ipoteză, autorizaţia de construire neautorizând edificarea unei construcţii noi (ci doar consolidarea şi mansardarea celei existente), consideraţiile recurentului privind situaţia de fapt, că s-ar fi procedat în fapt la edificarea unei noi construcţii, iar nu doar la consolidarea celei existente, ţinând de punerea în executare a autorizaţiei, ceea ce excede controlului de legalitate al autorizaţiei. Mai mult, din probele cauzei nu reiese nici că pretinsa nouă construcţie ar fi fost autorizată a fi ampla
sată adiacent vreunei construcţii existente sau în imediata vecinătate a acesteia şi, prin urmare, nici că ar fi necesare măsuri de intervenţie Ia gardul comun, pentru protejarea acestuia.
în consecinţă, nici criticile recurentului privind eludarea dispoziţiilor art. 599 C. civ. nu subzistă, acestea fiind protejate, sub aspectul consacrării legislative, tocmai de acordul impus de art. 2.5.6 din anexa nr. 1 a Legii nr. 50/1991.
Prin urmare, Curtea reţine că nu era necesar acordul reclamantului pentru obţinerea autorizaţiei de construire.
2. Recurentul susţine, într-o exprimare echivocă şi fără a proba în vreun fel această susţinere, că „autorizaţia de construire a validat în mod abuziv un proiect imobiliar a cărui concretizare s-a reflectat într-un imobil înălţat deasupra gardului recurentului, cu deschidere directă spre curtea acestuia (4 ferestre şi terasă), ce nesocotesc flagrant dreptul de servitute de vedere, instituit prin dispoziţiile normelor dreptului comun”.
Astfel, recurentul nu probează că autorizaţia de construire ar fi „validat” un proiect potrivit căruia s-ar fi deschis aceste noi ferestre pe linia de hotar a celor două proprietăţi, mai exact că ele s-ar găsi pe peretele dinspre proprietatea sa ori că – dacă s-ar afla, după cum susţine pârâta-intimată, pe latura care dă doar înspre curtea acesteia din urmă – că aceste ferestre, cu vedere cel mult piezişă spre proprietatea recurentului, s-ar afla ele însele Ia o distanţă mai mică de 6 dm, potrivit art. 613 C. civ.
La fel, în privinţa terasei, recurentul nu probează, nici măcar nu indică de unde ar reieşi din documentaţia ce a stat la baza emiterii autorizaţiei contrarul celor susţinute de pârâtă, şi anume că terasa are un paravan din cărămidă în prelungirea calcanului, având vedere doar înspre curtea sa.
De altfel, din planul mansardei reiese că limita zidită a terasei (unde începe vizibilitatea) se află la 0,6 m, adică 6 dm de limita de proprietate, limită impusă de art. 613 C. civ. pentru vederile piezişe, cum este terasa, care nu este orientată înspre proprietatea recurentului.
3. De asemenea, nu doar că recurentul nu face dovada că streaşina pârâtei-intimate ar fi fost astfel realizată încât apele de ploi să se scurgă pe terenul recurentului, după cum susţine, dar dimpotrivă, din planşa depusă la dosar fond reiese că, datorită pantei de 28% a acoperişului mansardei, apele pluviale se scurg pe terenul pârâtei-intimate, fiind astfel respectate dispoziţiile art. 615 C. civ., potrivit cărora: „Tot proprietarul este dator a-şi face streaşina casei sale astfel încât apele
din ploi să se scurgă pe terenul său, sau pe uliţe, iar nu pe locul vecinului său”.
4. Există contradicţii majore între autorizaţia de construire, planul de situaţie anexă la autorizaţie şi planul parterului imobilului, în sensul că datele tehnice avizate (Ac, Ad şi Au) variază de la un document la altul nu au suport probator.
Recurentul arată că în cuprinsul autorizaţiei de construire se validează o suprafaţă utilă Ac de 113,70 mp, suprafaţă ce are în vedere, în cote egale de 1/2, atât parterul, cât şi etajul clădirii, iar suprafaţă utilă totală este reţinută în aceiaşi parametri şi în cuprinsul consemnărilor tehnice existente în planul de situaţie anexă la autorizaţie, respectiv de
113,70 mp.
Instanţa reţine că, în cuprinsul autorizaţiei de construire, se menţionează o suprafaţă utilă Au de 113,70 mp, suprafaţă care – potrivit planurilor de situaţie A2 situaţia propusă parter şi A3 situaţia propusă mansardă – se compune din 55,5 mp parter, respectiv 58,2 mp mansardă.
O primă observaţie care se impune este aceea că recurenta nu indică de unde reiese că suprafaţa utilă totală de 113,70 mp se împarte sau că ar trebui să se împartă în mod egal între parter şi mansardă, în condiţiile în care documentaţia ce a stat la baza eliberării autorizaţiei de construire nu susţine o atare afirmaţie.
In altă ordine de idei, recurentul nu menţionează nici în ce măsură ar fi vătămat de faptul că la parter suprafaţa ar fi mai mică cu 1,35 mp decât la etaj, iar la mansardă mai mare cu 1,35 decât etajul din suprafaţa utilă totală. Analiza vătămării se impune pentru că doar aceasta, vătămarea proprie prin actul administrativ, este cea care dă măsura interesului unei persoane în contestarea unui act administrativ.
5. Recurentul-reclamant susţine că Ac nu cuprinde toţi indicii tehnici consemnaţi în planul de situaţie întocmit, mai exact cuprinde doar suprafaţa construită Ac 70,80 mp, suprafaţa desfăşurată Ad 141,60 mp şi suprafaţa utilă Au 113,70 mp, iar nu şi suprafaţa locuibilă Al 78,30 mp, deşi aceasta din urmă se regăseşte în planul de situaţie anexă la autorizatie. Ceea ce omite reclamantul este să menţioneze care este
temeiul legal ce impune menţionarea în cuprinsul autorizaţiei de construire a tuturor acestor indici tehnici, cât timp aceasta se fundamentează pe o documentaţie ce face parte integrantă din ea, cu care se complineşte şi a cărei respectare se evaluează nemijlocit în verificarea respectării autorizaţiei. Mai mult, subzistă şi în această privinţă considerentele de mai sus cu privire la nedovedirea vătămării reclamantului printr-o atare nemenţionare.
6 . Referitor la problema nesocotirii limitelor de înălţime, anume faptul că, deşi înălţimea proiectată este de 6,4 m, înălţimea reală ar fi de 7,34 m, Curtea reţine că aceasta este o chestiune care ţine de punerea în executare a autorizaţiei, proiectul menţionând, aşa cum arată însuşi recurentul, o înălţime proiectată de 6,4 m, prin urmare, nu constituie un motiv de nelegalitate a autorizaţiei.
Susţinerea recurentului cu privire la nerespectarea proiectului iniţial, care viza o înălţime de la sol de 5 m, fiind însă aprobată şi avizată la un maximum de 6,4 m, nu prezintă relevanţă, atâta timp – aşa cum reiese şi din susţinerile reclamantului – a fost avizată o construcţie cu înălţime de 6,4, iar în baza documentaţiei astfel avizate, iar nu a unui eventual proiect iniţial, a fost eliberată autorizaţia de construire.
7. Recurentul susţine, de asemenea, că s-ar fi edificat o nouă construcţie, iar nu doar consolidat şi mansardat cea existentă, întrucât s-a modificat amprenta la sol a imobilului.
Instanţa reţine lipsa oricărui probatoriu cu privire la acest ultim aspect; din contră, documentaţia ce a stat la baza emiterii autorizaţiei de construire dovedeşte contrariul.
Reclamantul consideră că această susţinere este probată de faptul că în „planul de situaţie” este menţionată o suprafaţă locuibilă existentă de 29,25 mp (două camere), iar consolidarea şi recomparti-mentarea vechiului imobil necesită spre alocare o nouă suprafaţă de 78,30 mp + suprafaţa locuibilă propusă (patru camere). De asemenea, arată recurentul, regimul tehnic real al imobilului, care „nu poate fi asimilat în niciun caz unor operaţiuni de consolidare/recompartimen-tare a vechiului amplasament”, este dovedit de diferenţa dintre suprafaţa utilă existentă, de 54,97 mp, şi suprafaţa utilă propusă, de
113,70 mp. Totodată, suprafaţa construită propusă prin proiectul anexă este de 70,80 mp, cu aproximativ 3 mp mai mare decât suprafaţa iniţială, de 68,03 mp, ceea ce „ar fi trebuit să suporte doar nişte lucrări de consolidare, nu şi de extindere”.
Instanţa observă că reclamantul omite faptul că a fost autorizată şi mansardarea construcţiei existente care, în mod logic, măreşte suprafaţa locuibilă a construcţiei. Mai mult decât atât, nu suprafaţa locuibilă a unei construcţii este cea care reflectă amprenta ei la sol. Astfel, în forma existentă a clădirii (doar parter), suprafaţa locuibilă este de 29,25 mp – două camere, iar în forma propusă, după mansardare şi recompartimentare, este de: 35,20 mp la parter – 3 camere, ca urmare a transformării antreului existent în cameră + 43,00 mp la mansardă -o cameră. Amprenta la sol a rămas neschimbată, după cum reiese din planşa A2, de 70,80 mp (68,03 nemodificată + polistircn).
8. Restul motivelor de recurs, care s-au constituit şi în faţa instanţei de fond în motive de pretinsă nelegalitate a autorizaţiei de construire, se referă la chestiuni post factum emiterii acesteia, mai exact la modul de punere în executare în concret a autorizaţiei de construire, iar analiza lor execde controlului de legalitate al actului administrativ contestat.
In lumina considerentelor expuse mai sus, Curtea a apreciat sentinţa Tribunalului ca legală şi temeinică, cu rezervele de argumentaţie ce preced, astfel că – în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. – a respins ca nefondat prezentul recurs.
