Legea nr. 50/1991, republicată Legea nr. 215/2001, republicată, art. 36 alin. (5) lit. a) şi c)
Indiferent de caracterul definitiv sau provizoriu al construcţiei, pentru demolarea acesteia este necesară existenţa unui act cu putere egală autorizaţiei de construire, pe care legea îl defineşte ca fiind autorizatia de desfiinţare.
Pentru desfiinţarea construcţiei edificate pe domeniul public este necesară o hotărâre a Consiliului local din care să rezulte necesitatea amenajării teritoriului şi urbanismului în perimetrul în care se află construcţia (în speţă, bateria de garaje), întrucât utilizarea terenului pe care se află construcţia în alte scopuri repre
zintă o schimbare a destinatiei terenului fată de destinatia dată la
emiterea autorizaţiei de construire.
C.A. Bucureşti, s. a VIII-a cont. adm. şi fisc., decizia nr. 1234 din 10 mai 2010, ne publicată
Prin sentinţa civilă nr. 3266 din 16 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IX-a administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii C.I., E.D., P.S., O.G., P.N., P.D. şi alţii, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Sectorului 6 Bucureşti, a anulat în parte dispoziţia nr. 939 din 25 februarie 2009 în ceea ce priveşte măsura desfiinţării garajelor situate pe aleea P., poziţiile 26-57 din anexă, şi a obligat pârâtul la 4.808,60 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi şi intervenienţi.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin dispoziţia nr. 939 din 25 februarie 2009, Primarul Sectorului 6 Bucureşti a desfiinţat pe cale administrativă bateria de garaje edificată pe domeniul public al Municipiului Bucureşti, fară autorizaţie de construire, conform art. 33 din Legea nr. 50/1991 şi art. 68 din Legea nr. 215/2001. Instanţa de fond a mai reţinut că actul contestat a vizat în mod greşit o construcţie fară autorizaţie de construire, întrucât, în speţă, construcţia desfiinţată a avut la bază o autorizaţie de construire căreia nu i se putea aplica procedura instituită de art. 33 din Legea nr. 50/1991, republicată.
Cu privire la necesitatea executării lucrărilor de amenajare peisagistică şi urbanistică (spaţii verzi, locuri de parcare, locuri de joacă pentru copii) invocată de pârâtă, Tribunalul a reţinut că, în afara afirmaţiei pârâtei, actele care au stat Ia baza emiterii dispoziţiei de desfiinţare şi dispoziţia în sine nu fac nicio trimitere la punerea în a unei hotărâri a Consiliului local Sector 6 Bucureşti sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti prin care să fi fost aprobate astfel de lucrări pentru a se justifica măsura desfiinţării bateriei de garaje. Atribuţiile privitoare la amenajarea teritoriului şi urbanism sunt în competenţa consiliilor locale şi a consiliului general, iar primarul de sector, în calitate de autoritate executivă a administraţiei publice locale, are doar competenţa să emită dispoziţii cu caracter individual sau normativ în vederea executării hotărârilor autorităţii deliberative şi a organizării acestora. Instanţa de fond a reţinut că, pentru dezafectarea garajelor, pârâta nu a făcut dovada că a emis dispoziţia în vederea executării unei hotărâri a Consiliului local de schimbare a destinaţiei terenului pe care se află construcţia în speţă.
împotriva acestci sentinţe a declarat recurs pârâtul Primarul Sectorului 6 Bucureşti, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
In dezvoltarea motivelor de recurs, recurcntul-pârât arată că instanţa de fond nu a ţinut cont de probele administrate în cauză şi a dispus în mod greşit anularea dispoziţiei nr. 939 din 25 februarie 2009 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 4.808,60 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi şi intervenienţi.
In certificatul de urbanism nr. 43/Dp din 2 iunie 1993 şi în adresa nr. 827 din 23 iulie 2009 emisă de Serviciul – fond funciar din cadrul Primăriei Sectorului 6, terenul pe care se află construcţiile provizorii este menţionat ca fiind proprietatea statului şi face parte din domeniul public al Municipiului Bucureşti. Pe aceste terenuri, conform Legii nr. 50/1991, persoanele fizice sau juridice pot realiza doar construcţii cu caracter provizoriu, autorizate conform legii, iar în speţă, intimaţii-reclamanţi şi intervenienţii au edificat construcţii cu caracter provizoriu. Din cuprinsul autorizaţiei de construire rezultă că posesorii „au luat cunoştinţă de obligativitatea de a elibera amplasamentul la prima somaţie a Primăriei Sectorului 6”. Recurentul-pârât susţine că instanţa de fond în mod greşit a considerat că reclamanţii şi intervenienţii au fost vătămaţi în drepturile lor, în condiţiile în care aveau cunoştinţă de obligaţia de a dezafecta construcţia provizorie la prima somaţie a Primăriei Sectorului 6, fiind un risc pe care şi l-au asumat la data amplasării construcţiilor pe domeniul public. In caz contrar, se admite că un interes privat este prioritar interesului public.
Reclamantul susţine că la dosar au fost depuse somaţiile emise şi transmise, dar instanţa de fond nu a ţinut cont nici de somaţii şi nici de condiţiile impuse prin autorizaţia de construire, iar intimaţii nu au făcut dovada că deţin un titlu legal de ocupare a terenului care are regimul juridic de proprietate publică inalienabilă, insesizabilă şi imprescriptibilă. Prin sentinţa atacată, instanţa de fond a creat un precedent periculos, prin menţinerea unor construcţii cu caracter provizoriu pe un teren aparţinând Statului român.
Recurentul susţine că autorizaţia de construire nu conferă reclamanţilor şi intervenienţilor dreptul de a ocupa domeniul public, atâta timp cât ocuparea este afectată de dreptul autorităţii de a administra domeniul public, conform intereselor generale, iar oportunitatea desfiinţării construcţiilor edificate pe domeniul public este prerogativa autorităţii publice, care poate dispune orice măsuri legale pentru exploatarea şi administrarea domeniului public. Prin referatul nr. 225 din 25 februarie 2009 au fost menţionate măsurile de modernizare a
zonei care justifică oportunitatea măsurii ce atrage incidenţa art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.
Examinând motivele de recurs în raport de prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Critica recurentului-pârât în sensul că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii se constată că este nefondată.
Legea nr. 50/1991, varianta legislativă în vigoare la data emiterii actului contestat, a prevăzut la art. 7 alin. (1) că: „în condiţiile prezentei legii nu se emit autorizaţii provizorii”. Conform art. 33 alin. (1) din aceeaşi lege, „prin excepţie de la prevederile art. 32, construcţiile executate fară autorizaţie de construire pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al statului vor putea fi desfiinţate pe cale administrativă de autoritatea administraţiei publice de pe raza unităţii administrativ-teritoriale unde se află construcţia, fară sesizarea instanţelor judecătoreşti şi pe cheltuiala contravenientului”.
întrucât, prin dispoziţia nr. 939 din 25 februarie 2009, Primarul Sectorului 6 Bucureşti a invocat, drept temei al măsurii de desfiinţare a construcţiilor, art. 33 din Legea nr. 50/1991, în sensul că intimaţii-recla-manţi au executat construcţii fară o autorizaţie de construire, în mod corect instanţa de fond a reţinut că aceste dispoziţii legale au fost greşit aplicate de emitentul actului.
Reclamanţii au făcut dovada existentei autorizaţiei de construire
nr. 59Pp din 16 iunie 1993, care, în temeiul Legii nr. 50/1991, art. 7 alin. (11), nu putea fi apreciată ca fiind inexistentă, din moment ce legea nu recunoştea, la momentul emiterii acesteia, autorizaţiile provizorii, ci doar autorizaţiile de construire în general, fară să facă vreo distincţie. Conform art. 8 din lege, „demolarea, dezafectarea ori dezmembrarea parţială sau totală, a construcţiilor şi instalaţiilor aferente construcţiilor a instalaţiilor şi utilajelor tehnologice, inclusiv elementele de construcţie de susţinere a acestora, închiderea de cariere şi exploatări de suprafaţă, precum şi a oricăror amenajări se fac numai pe baza autorizaţiei de desfiinţare obişnuite în prealabil de la autorităţile prevăzute la art. 4”. Rezultă că, indiferent de caracterul definitiv sau provizoriu al construcţiei, pentru demolarea acesteia este necesară existenţa unui act cu putere egală autorizaţiei de construire, pe care legea îl defineşte ca fiind autorizaţia de desfiinţare.
Instanţa de fond a reţinut corect împrejurarea că pentru desfiinţarea construcţiei reclamanţilor era necesară o hotărâre a Consiliului local Sector 6 Bucureşti din care să rezulte necesitatea amenajării teritoriului şi urbanismului în perimetrul în care se află bateria de garaje,
întrucât utilizarea terenului pe care se află construcţia în alte scopuri reprezintă o schimbare a destinaţiei terenului faţă de destinaţia dată la emiterea autorizaţiei de construire.
Conform art. 36 alin. (5) din Legea nr. 215/2001, republicată, a administraţiei publice locale, consiliul local hotărăşte darea în administrare, concesionarea, închirierea bunurilor proprietate publică a comunei, oraşului sau municipiului (cum este şi cazul terenului proprietate publică pe care se află construcţia intimaţilor); de asemenea, consiliul local avizează şi aprobă documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism a localităţii.
Susţinerea recurentului, în sensul că prin sentinţa atacată instanţa de fond a admis ca un interes privat să fie prioritar interesului public, se constată că este neîntemeiată. Intimaţii au probat interesul privat prin existenţa autorizaţiei de construire, care le dă dreptul să beneficieze de construcţia edificată în baza acesteia, în timp ce interesul public nu a fost probat de emitentul actului conform prevederilor legale menţionate anterior.
Nu poate fi reţinută susţinerea recurentului în sensul că intimaţii nu au probat că deţin cu titlu legal ocuparea terenului. Acest aspect a fost analizat de autoritatea publică la emiterea autorizaţiei de construire, iar o situaţie contrară, în sensul încălcării legii la emiterea autorizaţiei de construire, nu a fost dedusă judecăţii.
In speţă nu s-a contestat autorizaţia de construire, iar actul de desfiinţare nu a luat în considerare autorizaţia de construire, ceea ce a constituit un aspect de nelegalitate al actului contestat.
Se constată că este, de asemenea, nefondată critica în sensul că se instituie un precedent periculos prin menţinerea autorizaţiilor de construire cu caracter temporar pentru construcţiile aflate pe terenuri aparţinând domeniului public. Legea nr. 50/1991 oferă posibilitatea demolării, desfiinţării construcţiilor, dar cu dovedirea situaţiilor care determină această măsură administrativă şi cu emiterea unor acte de
putere egală autorizaţiei de construire. In ipoteza în care măsura desfiinţării se dispune contrar prevederilor legale, soluţia corectă este de anulare a actului administrativ, şi nu de respingere a acţiunii, pentru a nu se crea un „precedent periculos”, astfel cum susţine recurentul. Oportunitatea desfiinţării construcţiilor, indiferent că sunt construcţii cu caracter definitiv ori temporar, ca prerogativă a autorităţilor publice locale, trebuie motivată, dovedită şi dispusă conform prevederilor legale.
Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt motive de casare prin modificarea sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.
