H.G. nr. 62/1996, anexa I pct. 4
Pentru a atrage incidenţa dispoziţiilor pct. 4 din anexa I la H.G. nr. 62/1996 privind aprobarea Listei obiectivelor de investiţii şi de dezvoltare, precum şi a criteriilor de realizare a acestora, pentru care este obligatoriu avizul Statului Major General, reclamantul
trebuie să facă dovada că imobilul pentru care s-a emis autorizaţia de construire în discuţie este situat în vecinătatea unui
obiectiv militar, pe o parcelă limitrofă acestuia sau de cealaltă parte a străzilor învecinate cu incinta obiectivului militar.
C.A. Bucureşti, s. a VII l-a cont. adm. şi fisc., decizia nr. 1246 din 10 mai 2010, nepublicată
Prin cercrca înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IX-a administrativ şi fiscal, la data de 19 iunie 2008, reclamantul Ministerul Apărării a chemat în judecată pârâţii Primăria Sector 6 Bucureşti, prin primar, şi SC B.P.D. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea autorizaţiei de construire nr. 378 din 19 mai 2008 şi suspendarea acesteia până Ia soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
In motivarea acţiunii sale, reclamantul arată că imobilul-teren pentru care este emisă autorizaţia aparţine Statului român, iar dreptul de administrare a fost atribuit Ministerului Apărării, prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 49 din 16 ianuarie 1913. Motivele de nulitate invocate de reclamant se referă la încălcarea obligaţiei legale de a obţine avizul obligatoriu al Statului Major General pentru amplasarea noilor obiective de investiţii şi dezvoltarea celor existente, la lipsa din certificatul de urbanism a elementelor privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenului şi construcţiilor existente la data solicitării, Ia faptul că prin acesta nu se stabilesc cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcţie de specificul amplasamentului şi lista cuprinzând avizele şi acordurile legale necesare în vederea autorizării, precum şi la faptul că lipseşte avizul specific cerut prin certificatul de urbanism ca urmare a condiţiilor speciale de amplasament sau a funcţionalităţii investiţiei obţinute de la Ministerul Apărării. Reclamantul arată că a formulat plângere prealabilă împotriva autorizaţiei
de construire, soluţionată potrivit adresei nr. 37184 din 4 iulie 2008. In drept, reclamantul s-a prevalat de dispoziţiile Legii nr. 50/1991 republicată, ale Legii nr. 45/1994 şi ale Legii nr. 554/2004.
Pârâta Primăria Sector 6 Bucureşti a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Pârâta arată că reclamanta nu face dovada niciunui drept de proprietate al său cu privire la terenul pentru care a fost emisă autorizaţia de construire.
Pârâta SC B.P.D. SRL a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii pentru neîndeplinirea procedurii
prealabile, iar pe fond, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii, cu motivarea că autorizaţia de construire a fost emisă cu respectarea normelor legale. Pârâta arată că nu există niciun document care să facă legătura între cele 6 numere din inventarul întocmit de reclamant cu suprafaţa de teren trecută în administrarea sa în anul 1913 şi nici cu
terenurile din bd. G., aflate în proprietatea sa. In ce priveşte lipsa avizului Statului General Major, pârâta arată că acesta nu era obligatoriu, având în vedere că terenul pe care urmează să se dezvolte ansamblul imobiliar nu se învecinează cu vreun obiectiv militar. Referitor la celelalte motive de nelegalitate, pârâta arată că acestea nu subzistă, întrucât a respectat cerinţele referitoare la obţinerea avizelor pre-
văzute în certificatul de urbanism. In şedinţa publică din 20 ianuarie 2009 a fost respinsă atât excepţia inadmisibilităţii cererii, cât şi cererea de suspendare a autorizaţiei de construire.
Prin încheierea din data de 20 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii şi a respins cererea formulată de reclamant privind suspendarea autorizaţiei de construire nr. 378 din 19 mai 2008.
Instanţa a reţinut, sub aspectul cererii de suspendare, că, faţă de dispoziţiile art. 15 alin. (1) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se impune întrunirea cumulativă a celor două condiţii pentru suspendarea actului atacat: „cazul bine justificat” şi „prevenirea unei pagube iminente”, conform definiţiilor cuprinse la art. 2 alin. (1) lit. s) şi t) din Legea nr. 554/2004. Or, în cauză nu este îndeplinită cerinţa „cazului bine justificat”, deoarece trebuie avute în vedere acele împrejurări legate de starea de fapt sau de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, condiţie ce nu este dovedită în cauză. Totodată, Tribunalul a considerat că nu este îndeplinită nici cerinţa „prevenirii unei pagube iminente”, care constă, potrivit legii, în „acel prejudiciu material viitor şi previzibil sau, după caz, în perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public”, argumentele prezentate de reclamant, respectiv că sunt edificate construcţii pe un teren pretins a fi proprietate publică, neconstituind astfel de împrejurări la care legea se referă când vorbeşte despre prejudiciul material iminent.
Prin sentinţa civilă nr. 1467 din 14 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că, prin autorizaţia de construire nr. 378 din 19 mai 2008, Primăria Sector 6
Bucureşti a aprobat lucrările de construire pentru o clădire cu regim de înălţime parter, având destinaţia de show-room şi birouri pe terenul situat în bd. G., la cererea pârâtei SC B.D. SRL. Potrivit art. 7 din Legea nr. 50/1991, republicată, autorizaţia de construire se emite în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii, pe baza documentaţiei depuse la autorităţile prevăzute la art. 4, care va cuprinde: a) certificatul de urbanism; b) dovada titlului asupra terenului şi/sau construcţiilor; c) proiectul pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii; d) avizele şi acordurile legale necesare, stabilite prin certificatul de urbanism; e) dovada privind achitarea taxelor legale.
Pârâta SC B.D. SRL a alăturat cererii de emitere a autorizaţiei de construire contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 1140 şi 1137 din 14 iunie 2006, justificând astfel îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, republicată. Critica reclamantei cu privire la lipsa posesiei asupra imobilului teren nu are nicio relevanţă în analiza legalităţii emiterii autorizaţiei de construire, acest motiv de nelegalitate a autorizaţiei de construire fiind vădit nefondat.
In ceea ce priveşte situaţia litigioasă cu privire la terenul a cărui împrejmuire a fost autorizată prin actul administrativ contestat în cauza de faţă, instanţa a reţinut următoarele:
Potrivit art. 7 alin. (9) din Legea nr. 50/1991, odată cu depunerea cererii de emitere a autorizaţiei de construire, solicitantul are obligaţia să prezinte o declaraţie pe propria răspundere din care să rezulte că imobilul-teren şi/sau construcţii nu face obiectul unui litigiu aflat pe
rolul unei instanţe judecătoreşti. In caz contrar, documentaţia se restituie solicitantului, care o va depune spre autorizare numai după soluţionarea definitivă în instanţă a litigiului. Articolul 9 al Legii nr. 50/1991 a fost modificat însă prin Legea nr. 119/2005, având următorul cuprins: „autorizaţia de construire se emite dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile cerute pentru prezenta lege. Autoritatea emitentă a autorizaţiei nu este responsabilă pentru eventualele prejudicii ulterioare cauzate de existenţa, la momentul emiterii actului, a unor litigii aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti privind imobilul-teren şi/sau construcţii
aparţinând exclusiv solicitantului”. In raport de modificarea survenită, Tribunalul a considerat evident faptul că actualmente legalitatea emiterii autorizaţiei de construire nu mai este condiţionată de inexistenţa litigiului cu privire la titlul depus de solicitant.
In ce priveşte neprecizarea elementelor privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenului şi construcţiilor existente la data
solicitării, instanţa a constatat, din analiza certificatului de urbanism depus la dosarul cauzei, că această critică este nefondată, întrucât în certificat sunt menţionate, la rubrici distincte, date referitoare la regimul juridic, economic şi tehnic al terenului pe care urinează să fie amplasată construcţia. De asemenea, cu înscrisurile ce constituie dosarul în baza căruia a fost emisă autorizaţia de construire, se face dovada obţinerii avizelor aşa cum s-a dispus prin certificatul de urbanism.
In ce priveşte avizul obligatoriu al Statului Major General pentru amplasarea noilor obiective de investiţii şi dezvoltarea celor existente, acesta nu este prevăzut în certificatul de urbanism, astfel încât pârâta beneficiară a autorizaţiei de construire nu era obligată la obţinerea acestuia, cum pe acelaşi considerent nu era obligată la obţinerea avizului specific emis de Ministerul Apărării, având în vedere condiţiile speciale de amplasament sau funcţionalitatea investiţiei.
Reţinând, aşadar, că la emiterea autorizaţiei de construire au fost respectate dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Prin cererea înregistrată la data de 10 iulie 2009 sub nr. 30575/3/ CA/2009, pârâta SC B.D. SRL a solicitat completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 1467 din 14 aprilie 2009, în sensul obligării reclamantului şi la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de
avocat. In motivare se susţine că instanţa a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere referitor la obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, deşi în întâmpinare s-a solicitat aceasta, iar
instanţa a respins ca neîntemeiată cererea introductivă de instanţă. In drept, au fost invocate prevederile art. 2812 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 2625 din 6 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 1467 din 14 aprilie 2009 pronunţată în dosarul nr. (…) şi a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 10.039,90 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. (…)
împotriva acestor două sentinţe şi a încheierii de şedinţă din 20 ianuarie 2009 a declarat recurs reclamanta Ministerul Apărării Naţionale, solicitând admiterea acestuia şi, pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
In motivarea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1467 din 14 aprilie 2009, recurentul-reclamant a arătat că simpla enumerare a documentelor care stau la baza emiterii autorizaţiei, fară a intra în
detalii şi fară a analiza în profunzime legislaţia incidenţă în cauză, este criticabilă şi a condus la pronunţarea unei soluţii netemeinice şi nelegale. Astfel, potrivit prevederilor pct. 4 din Anexa la H.G. nr. 62/1996 privind aprobarea Listei obiectivelor de investiţii şi de dezvoltare precum şi a criteriilor de realizare a acestora, adoptată în temeiul art. 21 din Legea apărării naţionale nr. 45/1994, cu modificările şi completările ulterioare, pentru toate construcţiile care vor fi executate în vecinătatea obiectivelor militare situate în intravilan, pe parecle limitrofe, precum şi a celor situate de cealaltă parte a străzilor învecinate cu incinta acestora, este obligatoriu avizul Statului Major General, în scopul încadrării acestora în infrastructura sistemului naţional de apărare.
Coroborând dispoziţiile legale la care face trimitere instanţa, astfel după cum rezultă din considerentele hotărârii, respectiv art. 7 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, la lit. a) este prevăzută necesitatea certificatului de urbanism. Faptul că avizul Statului Major General nu era prevăzut printre avizele menţionate în certificatul de
urbanism nu înseamnă automat că nu era necesar. In acest sens, se face trimitere la dispoziţiile H.G. nr. 62/1996, care prevăd expres situaţiile în care acest aviz este necesar. Astfel, pârâta Primăria Sectorului 6 era obligată să includă acest aviz în certificatul de urbanism, având în vedere că este vorba despre un teren aflat în administrarea Ministerului Apărării Naţionale, precum şi faptul că se poate proba că în zonă există obiective militare pe parcelele limitrofe.
Un alt aspect criticabil vizează şi faptul că instanţa nu a luat în considerare critica privind la lipsa avizului Ministerului Apărării Naţionale, prin Statul Major General, conform Ordinului comun M.Ap.N., M.L.P., M.I., S.R.I. nr. 30/34/N/3422/30/4221 /1995, publicat în M. Of. nr. 283/1995, emis în baza Legii nr. 50/1991 şi confirmat de art. 56 şi anexa nr. I din Legea nr. 350/2001, deoarece în mod normal, dacă se solicită avizul la momentul elaborării PUZ, Ministerul Apărării Naţionale s-ar fi sesizat cu privire la intenţia de a se edifica pe terenul său un ansamblu de locuinţe care nu corespunde intereselor sale. Nu în ultimul rând se reiterează susţinerile făcute pe fondul cauzci în legătură cu dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu care aparţine Statului român, iar dreptul de administrare a fost atribuit Ministerului Apărării, prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 49 din 16 ianuarie 1913. Terenurile fac parte din domeniul public al statului şi sunt incluse în „Inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public
al statului”, aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, administrarea acestora realizându-se în temeiul Legii nr. 213/1998. Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 49 din 16 ianuarie 1913 atestă dreptul de administrare al Ministerului de Război, titlul fiind transcris în Registrul de transcrip-ţiuni al Tribunalului Popular Raional sub nr. 1220 din 12 decembrie 1957, iar Cartea de hotărnicie din anul 1928 stabileşte limitele. Cererea de recurs a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 312 C. proc. civ., precum şi pe dispoziţiile legale la care s-a (acut referire.
In motivarea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 2625 din 6 octombrie 2009, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea atacată este nelegală prin raportare la dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., deoarece cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă sunt exagerat de mari comparativ cu valoarea pricinii şi cu depusă de avocat, aceste cheltuieli nefiind cenzurate de instanţă în niciun fel, fiind nejustificate, astfel încât se impune diminuarea acestora. Cererea de recurs a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârile atacate prin prisma motivelor de critică mai sus expuse şi în raport de prevederile art. 3041 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea a constatat că recursul declarat împotriva încheierii din 20 ianuarie 2009 a rămas fară obiect, iar recursurile declarate împotriva sentinţei civile nr. 1467 din 14 aprilie 2009 şi a sentinţei civile nr. 2625 din 6 ianuarie 2009 sunt nefondate.
Astfel, în privinţa încheierii prin care s-a respins cererea reclamantului recurent de suspendare a actului atacat, Curtea a constatat că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea operează „până la pronunţarea instanţei de fond”. Or, de vreme ce la momentul soluţionării prezentului recurs prima instanţă a soluţionat în fond cererea de chemare în judecată, rezultă cu evidenţă că suspendarea nu mai poate opera, iar recursul declarat împotriva încheierii amintite a rămas fară obiect.
In privinţa sentinţei civile nr. 1467 din 14 aprilie 2009, Curtea reţine că primul motiv de critică se referă la lipsa avizului Statului Major General la emiterea autorizaţiei de construire ce face obiectul prezentului litigiu. Or, potrivit actului administrativ cu caracter normativ invocat de recurentul-reclamant, H.G. nr. 62/1996, Anexa 1, pct. 4, avizul amintit este necesar pentru „toate construcţiile care vor fi executate în vecinătatea obiectivelor militare situate în intravilan, pe parcele limitrofe, precum şi a celor situate de cealaltă parte a străzilor învecinate cu incinta acestora, în condiţiile prevederilor legale în
vigoare”. Pentru a atrage incidenţa textului citat, recurentul-reclamant era ţinut a face dovada că imobilul pentru care s-a emis autorizaţia de construire în discuţie este situat în vecinătatea unui obiectiv militar, pe o parcelă limitrofa acestuia sau de cealaltă parte a străzilor învecinate cu incinta obiectivului militar.
După cum se poate observa din situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, nicio astfel de dovadă nu s-a administrat în cauză, reclamantul omiţând a arăta în cererea sa în ce modalitate concretă se învecinează imobilul pentru care s-a emis autorizaţia cu un obiectiv militar şi care este acesta. De altfel, nici prin cererea de recurs recurentul-reclamant nu pretinde a fi dovedit astfel de aspecte de fapt, ceea ce rezultă din afirmaţia că aceste împrejurări pot fi probate, ceea ce însă nu s-a petrecut. Prin urmare, Curtea constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că prevederile H.G. nr. 62/1996 nu sunt incidente în speţă.
O altă critică priveşte lipsa avizului Ministerului Apărării Naţionale, considerat de recurent obligatoriu potrivit Anexei 1 la Legea nr. 50/1991. Curtea constată că această anexă se referă la conţinutul-cadru al documentaţiei tehnice D.T. pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi prevede la pct. 2.5.5.: „Avizele şi acordurile privind asigurarea, bran-şarea şi racordarea la infrastructura edilitară, după caz, precum şi avizele, acordurile şi actele administrative specifice ale organismelor administraţiei publice centrale sau ale serviciilor deconcentrate ale acestora, după caz, Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Ministerul Sănătăţii Publice, precum şi Ministerul Culturii şi , Ministerul Apărării, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor, Ministerul Transporturilor, Serviciul Român de Informaţii ori alte organisme interesate, stabilite prin certificatul de urbanism conform reglementărilor legale în vigoare şi ca urinare a condiţiilor speciale de amplasament şi/sau a funcţionalităţii investiţiei, după caz, obţinute în prealabil de solicitant”. Prin urmare, legea impunea două condiţii pentru ca acest aviz să fie obligatoriu, respectiv necesitatea acestuia să fie prevăzută în certificatul de urbanism şi îndeplinirea condiţiilor speciale de amplasament sau de funcţionalitate a investiţiei, includerea avizului în certificatul de urbanism fiind tocmai efectul acestor condiţii speciale de amplasament sau de funcţionalitate. Or, după cum s-a reţinut mai sus, nu s-a dovedit în cauză învecinarea cu un obiectiv militar, motiv pentru care certificatul de urbanism nu prevede necesitatea avizului.
Ultimul motiv de critică în privinţa sentinţei prin care a fost soluţionat fondul cauzei se referă la susţinerile recurentului-reclamant privind apartenenţa dreptului de proprietate asupra terenului pentru care s-a eliberat autorizaţia de construire în litigiu, la domeniul public al statului şi apartenenţa dreptului de administrare la patrimoniul Ministerului Apărării. Curtea notează că, astfel cum a reţinut şi Tribunalul, la emiterea autorizaţiei de construire intimata-pârâtă SC B.N. SRL a justificat dreptul de proprietate asupra terenului pe care intenţiona a edifica o construcţie prin contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosarul primei instanţe. Curtea nu se poate pronunţa în privinţa valabilităţii acestor acte juridice, deoarece aceste aspecte execd cadrului procesual stabilit de reclamantul-recurent, limitat la examinarea legalităţii autorizaţiei de construire, însă se reţine că cerinţa din Legea nr. 50/1991 a fost satisfăcută de pârâtă, iar alte contestări cu privire la adevăratul titular al dreptului de proprietate trebuie analizate în cadrul altor demersuri judiciare, ce privesc valabilitatea titlului de proprietate al intimatei-pârâte, nu în cauza de faţă.
In privinţa recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 2625 din 6 octombrie 2009, Curtea reţine, pe de o parte, caracterul facultativ al prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că în cauză nu se impunea aplicarea acestui text, faţă de înseşi criteriile stabilite de acesta.
Astfel, se poate observa că în faţa primei instanţe, deşi probatoriul administrat a constat, într-adevăr, în înscrisuri, acesta nu a fost, în niciun caz, lipsit de complexitate. Dimpotrivă, intimata-pârâtă a depus la dosar, prin reprezentantul său convenţional, un număr deosebit de mare de înscrisuri referitoare la emiterea autorizaţiei de construire atacată, precum şi înscrisuri cu care tinde a dovedi calitatea sa de proprietar asupra terenului în discuţie. De asemenea, Curtea nu poate emite aprecieri cu privire la valoarea patrimonială concretă a obiectului pricinii în privinţa ambelor părţi, însă din amploarea lucrărilor de construire autorizate rezultă o prezumţie simplă, în sensul că importanţa pecuniară a litigiului pentru pârâtă nu era de neglijat. Nu în ultimul rând, se poate observa că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 19 iunie 2008, iar prima instanţă a soluţionat fondul cauzci la data de 14 aprilie 2009, cu aproape un an mai târziu, astfel că nici din punctul de vedere al duratei de soluţionare a cauzei pricina nu apare ca fiind una lipsită de complexitate.
în aceste condiţii, Curtea constată că niciunul dintre criteriile legale care permit instanţei micşorarea cheltuielilor de judecată repre
zentate de onorariul avocaţial nu este incident în speţă, astfel că nici acest motiv de critică nu este fondat.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a respins ca rămas fară obiect recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de suspendare a actului administrativ şi ca nefondate cele două recursuri declarate împotriva sentinţei civile nr. 1467 din 14 aprilie 2009 şi a sentinţei civile nr. 2625 din 6 ianuarie 2009, având în vedere şi dispoziţiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.
