Avocat exclus din profesie. Constatarea nelegalităţii deciziei. Cerere de despăgubiri. Condiţii şi persoane obligate la plată


– Legea nr. 554/2004: art. 16, art. 19

Obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile are în vedere revocarea în tot sau în parte a actului administrativ nelegal, deci atunci când acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din lege, nu şi cererea întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce are ca obiect repararea prejudiciului.

Dispoziţiile art. 19 alin. (2) LCA, care instituie termenul de prescripţie de cel mult un an pentru solicitarea despăgubirilor, dacă acestea nu au fost solicitate odată cu acţiunea în anulare a actului administrativ, are în vedere tocmai acele situaţii în care, în momentul introducerii cererii de anulare a actului administrativ individual, persoana vătămată nu poate, în mod obiectiv, cunoaşte existenţa şi întinderea pagubei, astfel că nu poate formula concomitent o acţiune în despăgubire.

Membrii Consiliului Baroului nu pot fi obligaţi la despăgubiri, pentru că actul a cărui cenzură s-a realizat este rezultatul pronunţării unui organ colectiv, căruia baroul i-a dat anumite însărcinări, şi care exercită în numele acestuia atribuţiile prevăzute expres în Legea nr. 51/1995, iar avocaţii nu au calitatea de funcţionari publici.

(Decizia nr. 1563/R-CONT din 10 noiembrie 2010)

Cu ocazia rejudecării, Tribunalul Argeş a pronunţat sentinţa nr. 340/CAF/2010 prin care a admis acţiunea reclamantului P.T.S. precizată faţă de toţi pârâţii Baroul C.S., a Ş.P., D.C., Ţ.M., O P. şi a consilierilor D.P., A.L. şi R.I., ca şi a chematului în garanţie, aceiaşi consilieri pe care i-a obligat, în solidar, să plătească reclamantului suma de 129.500 lei despăgubiri materiale pentru perioada 2005-2007 şi 40.000 lei daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia s-a statuat, cu putere de lucru judecat, asupra nelegalităţii hotărârii prin care reclamantului nu i s-a mai permis exerciţiul profesiei de avocat.

în aceste condiţii, a apreciat judecătorul fondului că în baza art. 16, art. 18 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004 reclamantului i se cuvin despăgubiri materiale, iar în conformitate cu art. 998-999 C. civ. şi daune morale.

Determinarea celor dintâi a avut la bază venitul brut ce l-ar fi putut obţine reclamantul, iar nu cel net, ce nu cuprinde cheltuielile deductibile, dar care profitau tot acestuia, venituri ce rezultă din declaraţiile de impunere, iar cele morale au fost fixate în raport de prestigiul profesional vătămat prin perioada lungă de soluţionare a litigiilor legate de dreptul la muncă al reclamantului.

împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Baroul C.S. – prin decan, şi avocaţii O.P., Ţ.M., D.P., R.I., A.L. şi Ş.P., iar într-o altă cale de atac, promovată de D C. şi primii recurenţi, s-a criticat aceeaşi hotărâre, invocându-se motive încadrabile în dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 304 C. pr. civ., în dezvoltarea cărora, în esenţă, s-au arătat următoarele:

– în mod greşit instanţa de fond a reţinut că Baroul C.S. şi ceilalţi pârâţi au contribuit la emiterea actului administrativ şi a apreciat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este neîntemeiată, deşi Consiliul Baroului nu este autoritate publică asimilată în sensul Legii nr. 554/2004. De altfel, Consiliul Baroului pune numai în aplicare hotărârile Consiliului UNBR, iar, în cauză, actul acestei autorităţi, act cu caracter administrativ jurisdicţional, nu a fost cenzurat în niciun mod. Trebuia, aşadar, ca acţiunea să fie respinsă faţă de Consiliul Baroului şi membrii acestuia;

– acţiunea este prescrisă faţă de dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pentru că reclamantul cunoştea pretinsul act vătămător şi persoanele ce l-au emis. Şi în condiţiile art. 24 acţiunea trebuia privită ca prescrisă, textul făcând referire la 30 zile de la rămânerea irevocabilă a unei hotărâri judecătoreşti;

– dispoziţiile Curţii de Apel Alba lulia, care trimit la dispoziţiile art. 61 alin. (3) dir Statutul profesiei de avocat, trebuie interpretate în sensul de a se observa daci reclamantul ar fi putut să-şi exercite profesia câtă vreme nu s-a depus un aviz medical alături de cererea de continuare a profesiei;

– în cauză nu s-a îndeplinit procedura prealabilă la care obligă dispoziţiile art. 7 dir Legea nr. 554/2004;

– faţă de prevederile art. 5 din Legea nr. 554/2004 şi art. 76 din Statutul profesie de avocat se impunea că, în cauză, persoanele fizice nu au calitate procesuală pasivă;

– sub aspectul întinderii despăgubirilor hotărârea instanţei de fond este nelegală atât în plan material, cât şi în plan moral. Mai întâi că reclamantul ar fi îndreptăţit ss primească doar venitul net de 1.031 lei/an pentru anii 2005-2006, iar dacă se au îr vedere veniturile brute din anul 2003, trebuiau scăzute şi cotele către asigurări sociale şi către barou. Nu există justificare să se plătească despăgubiri după data de 5 martie

2007, când s-a emis decizia nr. 14, în temeiul căreia reclamantul trebuia să execute sancţiunea de suspendare, decizie care, deşi atacată, a rămas în vigoare. Sub as pectul daunelor morale, şi acestea sunt lipsite de suport, cu atât mai mult cu cât sanc ţionarea disciplinară a fost consecinţa lovirii decanului baroului.

Examinând criticile formulate, Curtea a constatat că ele sunt fondate, sut aspectele ce se vor arăta mai jos.

în condiţiile art. 137 C. pr. civ. urmează a fi verificate, cu prioritate, acele critici dir

căile de atac ce privesc excepţii de fond sau de procedură.

S-a invocat neîndeplinirea procedurii prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi

pe cale de consecinţă, implicit, inadmisibilitatea acţiunii promovată cu nerespectarec prevederilor art. 109 C. pr. civ.

Această excepţie s-a apreciat că este neincidentă în cauză, reţinând că temeiu juridic al pretenţiilor deduse judecăţii este reprezentat de dispoziţiile art. 18 şi 19 dir Legea nr. 554/2004.

Or, prevederile art. 7 LCA se referă la obligativitatea procedurii prealabile în cadru căreia persoana vătămată trebuie să ceară autorităţii revocarea în tot sau în parte a actului administrativ nelegal, deci atunci când acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din lege.

în cazul prevăzut de art. 19, acţiunea are ca obiect repararea prejudiciului, situaţie pentru care legiuitorul nu a reglementat nicio condiţie prealabilă sesizării instanţei de judecată, aşa cum a făcut-o în cazul acţiunii care vizează în tot sau în parte a actulu administrativ nelegal.

în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, s-a apreciat că ea nu poate fi reţinută. Dispoziţiile art. 19 alin. (2) LCA, care instituie termenul de prescripţie de cel mult un an pentru solicitarea despăgubirilor, dacă acestea nu au fost solicitate odată cu acţiunea în anulare a actului administrativ, are în vedere tocmai acele situaţii în care, în momentul introducerii cererii de anulare a actului administrativ individual, persoana vătămată nu poate, în mod obiectiv, cunoaşte existenţa şi întinderea pagubei, astfel că nu poate formula concomitent o acţiune în despăgubire. în cauza de faţă se poate susţine că la data formulării acţiunii soluţionate prin decizia Curţii de Apel Alba lulia, reclamantul nu cunoştea momentul la care putea să-şi reia activitatea de avocat, deci întinderea perioadei în care era lipsit de exerciţiul acestui drept şi, pe cale de consecinţă, întinderea daunelor materiale şi morale.

De aceea, s-a constatat că termenul de un an a început să curgă la data la care s-a pronunţat Curtea de Apel Alba lulia, respectiv 25 septembrie 2006, dată în raport de care introducerea prezentei acţiuni la 23 martie 2007 apare ca fiind formulată în termen.

Referirea la dispoziţiile art. 24 din LCA nu are legătură cu prezenta cauză, ele privind aspecte legate de executarea unei hotărâri judecătoreşti, or, în pricina de faţă nu s-au făcut susţineri privind acest aspect.

în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, s-a observat că, prin hotărârea criticată nu s-au stabilit niciun fel de obligaţii în sarcina Consiliului Baroului Caraş Severin, aşa încât, sub acest aspect, critica este lipsită de un interes legitim.

Este însă întemeiat motivul de recurs privit din perspectiva legitimării procesuale a membrilor Consiliului Baroului C.S. Este adevărat că, potrivit art. 16 din Legea nr. 554/2004, se recunoaşte dreptul persoanei ce se pretinde vătămată printr-un act administrativ sau prin refuzul de eliberare al acestuia de a formula acţiune şi în contra „persoanei” care poate răspunde solidar cu autoritatea publică.

Un prim aspect ce se impune a fi tranşat este acela al faptului că acţiunea împotriva „persoanei” are caracter subsidiar, ea poate privi numai despăgubirile şi nu are autonomie de existenţă.

Un al doilea aspect este acela al interpretării intenţiei legiuitorului în raport de ansamblul reglementării precitate, inclusiv al titlului ce a fost dat acestui articol. Titlul este „introducerea în cauză a funcţionarului” şi, din economia textului, se apreciază că, deşi referirea se face la persoana care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului, sensul dorit a fost acela de funcţionar. Or, avocatul, subiect al unei reglementări legale speciale, nu are calitatea de funcţionar.

în aceeaşi ordine de idei, s-a apreciat că nu poate fi menţinută răspunderea recurenţilor ce făceau parte din Consiliul Baroului C.S. şi pentru că actul a cărui cenzură s-a realizat este rezultatul pronunţării unui organ colectiv, căruia baroul i-a dat anumite însărcinări, şi care exercită în numele acestuia atribuţiile prevăzute expres în Legea nr. 51/1995.

Membrii organului colectiv adoptă hotărârile, inclusiv cele de natura actului cenzurat, în urma deliberării, cu unanimitate sau majoritate, aşa încât eventualele derapaje legale nu atrag răspunderea lor în condiţiile art. 16 din Legea nr. 554/2004.

S-a mai susţinut şi că se impunea a fi atrasă răspunderea Consiliului UNBR, deoarece acest organism a validat hotărârea desfiinţată de instanţa judecătorească.

O primă observaţie care se impune este aceea că acţiunea în daune, promovată în condiţiile Legii nr. 554/2004, este de principiu o acţiune subsidiară cenzurii actului administrativ.

Or, în cauză, aşa cum au susţinut de altfel şi recurenţii, decizia UNBR nu a fost anulată şi nici contestată în niciun mod.

Lipsa acestui demers procesual constituie însă un aspect ce nu poate face obiect de analiză în prezentul cadru procesual, aşa cum nu se poate statua asupra unor aspecte ce au fost tranşate în mod irevocabil prin decizia nr. 1221/CA/2006, printre acestea fiind şi cea a obligativităţii asigurării dreptului reclamantului de a-şi exercita profesia, fără nicio altă condiţionare.

în ceea ce priveşte întinderea daunelor, s-a apreciat că soluţia instanţei de fond, deşi pleacă de la un criteriu obiectiv de determinare a despăgubirilor morale, respectiv declaraţia de impunere formulată de reclamant în anul 2003, ajunge la o concluzie greşită.

Din declaraţia depusă de reclamant la 12 mai 2004 şi care se referă la veniturile obţinute de acesta în anul 2003, rezultă că venitul brut a fost în sumă totală de

187.600.000 lei, veniturile deductibile de 177.292.898 lei, iar venitul net de 10.307.102 lei. Subliniem că este vorba de veniturile în ROL, şi nu în RON, denominarea producându-se la 1 iulie 2005.

Faţă de aceste elemente rezultă că venitul net anual al reclamantului a fost de

1.031 lei (RON) şi, deci, un aproximativ de care acesta a fost lipsit timp de 2 ani şi 3 luni (1 ianuarie 2005 – 31 martie 2007).

Susţinerea instanţei de fond privind necesitatea de a se avea în vedere venitul brut este numai parţial corectă, întrucât cheltuielile deductibile cuprind nu numai contribuţiile legale obligatorii, dar şi cheltuieli care, în cazul neexercitării profesiei, nu există justificare să fie deduse.

Pentru aceste raţiuni s-a apreciat că reclamantul este îndreptăţit să primească suma de 2.322 lei, căreia i se adaugă contribuţiile legale aferente şi obligatorii.

în ceea ce priveşte daunele morale, se apreciază că şi acestea sunt datorate, însă în cuantum de 2.000 lei, apreciindu-se că dezdăunarea cu circa 1.000 lei anual este corespunzătoare prejudiciului moral încercat, în raport şi de activitatea, vârsta, durata litigiului şi circumstanţele acestuia.

în concluzie, pentru toate aceste considerente s-a apreciat că se impune admiterea ambelor recursuri şi modificarea sentinţei, în sensul admiterii acţiunii numai faţă de Baroul C.S., cu obligarea acestuia la daune materiale şi daune morale şi respingerea celorlalte cereri formulate de reclamant şi pârâţi.