Caducitatea actelor administrative


Prin H.C.L. nr. 21 din 29 septembrie 2001 s-a hotărât schimbarea din funcţia de viceprimar a reclamantului, iar apoi prin Hotărârea din 13 octombrie 2001 s-a ales o altă persoană în funcţia de viceprimar. Instanţa a respins capătul ce cerere privind anularea Hotărârii din 13 octombrie 2001, probele administrate în cauză nefâcând dovada netemeiniciei sau a nelegalităţii sale. Instanţa a apreciat că acest din urmă act administrativ nu-şi va produce efectele începând cu data anulării H.C.L. nr. 21 din 29 septembrie 2001, reclamantul redevenind viceprimarul comunei, hotărârea pârâtului de alegere a altei persoane în funcţia de viceprimar încetându-şi efectele.

Tribunalul Cluj, s. com., cont. adm., sentinţa civilă nr. 612/C/2002, nepublicată

întrucât anularea unui act administrativ are ca efect nulitatea tuturor actelor juridice ulterioare care au fost condiţionate, sub aspectul legalităţii, de existenţa acestui act administrativ, cum este cazul în speţă al Ordinului nr. 301 din 28 mai 2006. aceeaşi soluţie se impune şi cu privire la acest din urmă act.

I.C.C.)., s. cont. adm. şi tîsc., decizia nr. 4229 din 6 noiembrie 2007, in Jurisprudenţă s. cont. adm. şi lise. 2007, sem. II, p. 181

Prin argumentele invocate în susţinerea excepţiei de nelegalitate. recurenta a susţinut că H.G. nr. 251/1991 – şi în special art. 81 şi art. 82 – şi-a pierdut suportul legal prin abrogarea alin. (2) al art. 1 din O.U.G. nr. 69/1998. care prevedea obligaţia Guvernului de a emite o hotărâre în aplicarea şi executarea dispoziţiilor acelei ordonanţe.

Recurenta susţine în fapt nu nelegalitatea unor dispoziţii dintr-un act normativ, ci însăşi inexistenţa acestuia, ca urmare a abrogării exprese a textului actului normativ cu forţă juridică superioară în temeiul căruia a fost emis, dar ulterior emiterii sale.

O asemenea construcţie deductivă excedc scopului şi principiilor excepţiei de nelegalitate, astfel cum sunt ele conturate în dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004. Aceasta, deoarece admiterea excepţiei de nelegalitate – ca mijloc de apărare în procesul în care a fost invocată – produce efecte numai între părţile din acea cauză. Or. abrogarea unui act normativ produce efecte generale, erga onmes.

Pe de altă parte, dacă s-ar circumscrie cererea recurentei la cadrul juridic al excepţiei de nelegalitate. se observă că acesteia i-ar lipsi termenul de comparaţie pentru verificarea legalităţii textelor contestate.

I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. I din 8 ianuarie 2008, în Jurisprudenţă s. cont. adm. şi fisc. 2008, sem. I, p. I

în fapt. certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor scria M.08 nr. 0143 a fost emis de Ministerul Industriei şi Comerţului în favoarea societăţii pârâte menţionate pentru suprafaţa de teren de 19.252.83 mp în proprietate exclusivă în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la data emiterii – 6 martie 1998 – şi anume: art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi cu modificările şi completările ulterioare, în care se menţionează că „Bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora cu excepţia celor cu alt titlu” şi art. 5 din H.G. nr. 839/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat.

La baza emiterii acestui certificat a stat documentaţia tehnică, verificată şi avizată de autorităţile competentc (Ministerul Economici şi Finanţelor, Ministerul Amenajării Teritoriului şi Ministerului Comerţului şi Industriilor).

SC R. SA avea în administrare suprafaţa de teren de 19.473,64 mp din anul 1976, potrivit Dispoziţiilor Deciziei Consiliului Popular al Judeţului Iaşi nr. 338 din 24 mai 1976, ulterior prin efectul Legii nr. 15/1990. societatea devenind proprietara acestci suprafeţe de teren, necesar desfăşurării activităţii conform obiectului de activitate.

Suprafaţa de 2000 mp revendicată de reclamanţii-recurcnţi, este inclusă în suprafaţa totală de 19.473,64 mp deţinută de societatea pârâtă, la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate al societăţii pârâte, terenul în întregime fiind în proprietatea Statului, titlu pentru cei 2000 mp. constituindu-1 donaţia autentificată sub nr. 5464/1976 la Notariatul de Stat Iaşi.

Aşadar, la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria M.08 nr. 0143 din 6 martie 1998. erau îndeplinite toate condiţiile stabilite de dispoziţiile legale în vigoare la acea dată, emiterea lui făcându-se cu respectarea tuturor acestor acte normative.

La data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, reclamanţii-recurenţi nu deţineau niciun titlu cu privire la această suprafaţă de teren.

Este adevărat că se aflau în proces, pentru redobândirea acestui drept de proprietate (constatarea nulităţii absolute a donaţiei), dar acest lucru, aşa cum corect reţine şi instanţa de fond, nu are relevanţă în prezenta cauză, cât timp societatea pârâtă nu a figurat ca parte în cauza civilă în care s-a pronunţat sentinţa nr. 7893/1998 a Judecătoriei laşi. de constatare a nulităţii donaţiei.

Privatizarea societăţii R. SA Agenţia Iaşi şi ca o consecinţă eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate inclusiv asupra terenului în litigiu au avut loc la o dată anterioară constatării irevocabile a nulităţii absolute a donaţiei făcute de autoarea recurenţilor. neexistând deci vreun impediment în elaborarea acestuia care să conducă la nulitatea absolută a sa.

La pronunţarea soluţiei de respingere a acţiunii, prima instanţă a avut în vedere şi concluziile raportului de expertiză topomctrică efectuată în cauză, de expert M.B., în colaborare şi cu experţii consultanţi numiţi de părţi, în sensul că terenul reclamanţilor este ocupat în totalitate de construcţii definitive autorizate în anul 1983, imposibil de a fi mutate pe alt amplasament din incintă.

Expertiza anterioară, efectuată de expertul S.F. în dosarul nr. 2026/2002 al Curţii de Apel Iaşi, nu reflectă realitatea, deoarece suprafaţa de 2.962,78 mp, considerată ca teren liber, reprezintă de fapt făşâi de teren cu lăţimea de 1-3 m situate de-a lungul împrejmuirilor.

Aşadar, reclamanţilor-recurenţi nu li se mai poate oferi de cătrc Primăria municipiului laşi. decât posibilitatea de a primi în compensare teren pe un alt amplasament sau să beneficieze de o compensare în alt mod.

Pc de altă parte, aşa cum reţine şi instanţa de fond. Legea nr. 10/2001. în art. 2 lit. c), prevede „măsuri reparatorii” şi pentru imobilele donate statului, încheiate în formă autentică, dacă s-a admis acţiunea în anulare prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Din cele expuse, se poate concluziona că nu este vorba nici de rcaua-credinţă a părţilor, aşa cum susţin recurenţii, situaţia crcată datorându-se legislaţiei în vigoare la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, dar şi faptului că diligenţele pentru redobândirea terenului prin constatarea nulităţii absolute a donaţiei terenului în litigiu s-au făcut mult prea târziu de către recurenţi, aceştia recurgând mai întâi la alte modalităţi de redobândire a proprietăţii, dar fără succes.

I.C.C.J., s. cont. adm. fisc., decizia nr. 1875 din 24 mai 2006, în Jurisprudenţa s. cont. adm. şi fisc. 2006, sem. I, p. 245

Notă: Una dintre problemele cele mai interesante în materia încetării efectelor juridice ale actelor administrative este aceea a actelor emise „în lanţ”; este vorba despre situaţia în care, întrucât un act administrativ şi-a încetat efectele, un altul este emis. Problema juridică este aceea a determina soarta juridică a celui de-al doilea act în situaţia în care, din varii motive, primul este repus în vigoare. De la caz la caz, sunt posibile mai multe soluţii:

a) al doilea act este caduc. Astfel, în măsura în care organul emitent prevede în chiar conţinutul acestuia că el este emis numai pe perioada în care (sau numai în limitele în care) primul act este ineficace ori, din conţinutul concret al actului subsecvent rezultă în mod evident că desfiinţarea actului prim reprezintă cauza esenţială a emiterii celui de-al doilea, această soluţie poate fi adoptată’;

b) actul subsecvent rămâne în vigoare, dar există obligaţia pentru organul emitent de a-l revoca. Este soluţia promovată în dreptul francez, una dintre situaţiile în care organul emitent are o competenţă legată în acest sens1’;

c) în fine, dacă o lege specială prevede acest lucru şi materialmente este posibil, ambele acte rămân în vigoare. Este situaţia existentă în materia măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate abuziv în perioada vechiului regim politic. Bunăoară, în ipoteza în care un anumit bun a fost dobândit de către stat prin donaţie autentică, până la desfiinţarea ei judecătorească Statul a avut un titlu (prezumat) valabil. în consecinţă, dacă a dispus de acest bun prin act administrativ iar ulterior donaţia a fost desfiinţată, actul administrativ rămâne în fiinţă, urmând ca fostul proprietar să beneficieze de măsuri reparatorii în echivalent. Soluţia, menită, chipurile, să protejeze securitatea circuitului civil, este discutabilă. Astfel, pe de o parte, să nu uităm că dobândirea prin act administrativ a fost gratuită; pe de alta, măsurile reparatorii în echivalent nu reprezintă o reparaţie efectivă (soluţiile pronunţate de CEDO sunt atât de numeroase încât nici nu are rost să le enumerăm aici’). Or, potrivit unui vechi principiu de drept, uitat, se pare, de doctrina şi practica actuală, va tî preferat cel care încearcă să evite o pagubă, celui care tinde să păstreze un câştig. Pe de

altă parte, n-ar trebui să fie irelevantă nici atitudinea psihologică a subdobânditorului, care numai arareori ar putea invoca în favoarea lui principiul error communis fa cit jus.

După cum în mod corect a stabilit şi instanţa de fond. condiţiile legale ce trebuiesc îndeplinite pentru a atrage aplicabilitatea art. 14 alin.(l) lit. c) din O.G. nr. 65/1997 în sensul suspendării dreptului de folosire a paşaportului sunt: (i) cuantumul creanţei exigibile, care trebuie să fie mai marc de 25 milioane Ici şi (ii) executarea acesteia sâ nu fie garantată.

Cum cea de-a doua condiţie nu este îndeplinită în cauză, în ceea ce îl priveşte pe intimatul reclamant făcându-se dovada că există instituit un sechestru asigurator pe bunurile mobile şi imobile ale acestuia, Înalta Curte reţine că în mod just a fost anulată măsura suspendării dispuse faţă de acesta, cu atât mai mult cu cât fusese instituită nelegal, pe durată nedeterminată, lezând în mod grav drepturile reclamantului, care în calitate de conducător auto îşi desfăşoară activitatea la o firmă ce efectuează operaţiuni de transport internaţional.

în fine, înalta Curte constată şi împrejurarea că potrivit unei recente reglementări legale, respectiv art. 55 lit. b) din Legea nr. 248/2005, privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, măsurile de suspendare a dreptului de a folosi paşaportul dispuse în baza art. 14 alin. (1) lit. c). aflate în curs de la data intrării în vigoare a acestei legi (29 iulie 2005), încetează de drept.

I.C.C.J., S. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 734 din 7 martie 2000, în Jurisprudenţă s. cont. adm. şi fisc. 2000, sem. I, p. 173

Notă: Nu dorim decât să semnalăm o ipoteză mai puţin obişnuită de caducitate a unui act administrativ individual: situaţia în care, printr-o reglementare nouă, anumite măsuri individuale care produc efecte continue în timp încetează pentru viitor („încetarea de drept” nu semnifică altceva decât caducitatea actului în cauză).