In ipoteza construcţiilor supuse extinderii şi reparaţiilor, cu pereţii exteriori realizaţi din materiale diferite, calculul impozitului pe clădiri se face conform dispoziţiilor art.251 alin.8!C.Fiscalşi art.251 alin.2 C. Fiscal.
Prin sentinţa nr. 6794/2012 din 17 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr.14883/63/2012, s-a respins contestaţia formulată de reclamanta P.E., în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului C.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, urmare a raportului de inspecţie fiscală nr.60206/07.05.2012 întocmit de Direcţia Impozite şi Taxe din cadrul Primăriei mun. C, a fost emisă decizia de impunere nr.60383/09.05.2012 prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei de 921,45 lei reprezentând impozit pe clădiri şi teren împreună cu accesoriile aferente pentru perioada 2007-2011.
Împotriva acestor acte administrativ-fiscale reclamanta a formulat contestaţie administrativă, fiind respinsă ca neîntemeiată prin dispoziţia nr.1207/13.08.2012 emisă de Primarul mun. C.
Instanţa a apreciat ca fiind neîntemeiată contestaţia formulată, pentru următoarele considerente:
Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 19.10.1990 reclamanta a cumpărat un teren în suprafaţă de 280 m.p. şi o casă din cărămidă acoperită cu carton compusă din 2 camere şi dependinţe în suprafaţă de 64 m.p., iar prin sentinţa civilă nr.13976/04.10.1994 a Judecătoriei Craiova a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantă şi s-a constatat dreptul de proprietate al acesteia pentru suprafaţa de 309,28 m.p.
Prin autorizaţia de construire nr.171/08.06.1991 au fost autorizate lucrările de extindere a imobilului existent cu o baie şi un culoar în faţa camerelor existente şi mărirea unei camere prin demolarea şi refacerea a doi pereţi, precum şi lucrări de reparaţii planşee, şarpantă şi învelitoare, potrivit memoriului tehnic având fundaţie din beton şi zidărie din BCA. Conform autorizaţiei de construire nr.252/24.05.2004, reclamanta a mai construit ulterior un garaj şi o cămară de 3×5 m., respectiv 4x5m. din beton armat cu plasă de fier beton, racordarea instalaţiei electrice făcându-se de la construcţia existentă; această lucrare a fost finalizată în anul 2009.
În conformitate cu documentaţia cadastrală, din data de 21.07.2010 s-a modificat suprafaţa desfăşurată a clădirii la 69 m.p.
Potrivit art.251 alin.2 C. fiscal, “În cazul unei clădiri care are pereţii exteriori din materiale diferite, pentru stabilirea valorii impozabile a clădirii se identifică valoarea impozabilă cea mai mare corespunzătoare tipului clădirii respectiv”, iar potrivit art.251 alin.8 ind.1 din C. fiscal, “În cazul clădirii la care au fost executate lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, din punct de vedere fiscal, anul terminării se actualizează, astfel că acesta se consideră ca fiind cel în care au fost terminate aceste ultime lucrări”.
De asemenea, conform art.91 Cod procedură fiscală, “Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. (2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel”.
În raport de aceste dispoziţii legale, se constată că în mod corect organul fiscal a procedat la recalcularea impozitului pentru clădiri pentru perioada 2007-2011, având în vedere materialele din care au fost construiţi pereţii exteriori, întrucât conform documentaţiei cadastrale, construcţia veche şi extinderea executată în baza autorizaţiei din anul 1991 formează un singur corp de clădire cu pereţii exteriori din cărămidă arsă şi nearsă la construcţia veche şi din BCA la extindere, dar şi având în vedere ca an al terminării construcţiei anul în care au fost finalizate lucrările de extindere executate în baza autorizaţiei nr.171/1991. Totodată, în mod corect organul fiscal a avut în vedere suprafaţa modificată a imobilului începând cu luna iulie 2010, fiind evident că toate aceste elemente au condus la calculul unui impozit în cuantum mai mare, conform dispoziţiilor legale aplicabile în cauză.
Nu poate fi reţinută apărarea reclamantei că în cauză ar opera excepţia autorităţii de lucru judecat pe considerentul că organul a mai emis o dată acte fiscale privind impozitul calculat pentru aceleaşi imobile şi care au fost anulate de către instanţa judecătorească, deoarece actele au fost anulate de către instanţa judecătorească pentru că nu erau motivate, iar nu pentru că s-a constatat că actele au fost emise în mod nelegal, reclamanta nedatorând impozit.
Nu poate fi reţinută nici apărarea că H.G. nr.1861/21.12.2006 care modifică H.G. nr.44/2004 (normele de aplicare a Legii nr.571/20013) s-a aplicat în mod retroactiv la lucrările executate în urmă 10-12 ani, deoarece organul fiscal a avut în vedere dispoziţiile art. 251 alin.2 şi 8 ind.1 din Legea nr.571/2003 la emiterea actelor contestate, lege care bineînţeles că se aplică în cauză; altfel, ar însemna ca în cazul construcţiilor edificate anterior intrării în vigoare a Codului fiscal impozitul să nu se calculeze potrivit dispoziţiilor cuprinse în acesta.
Faţă de considerentele expuse, instanţa a apreciat ca fiind temeinice şi legale actele fiscale contestate, astfel că a fost respinsă contestaţia formulată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta P.E, considerând-o nelegală şi netemeinică.
In esenţa, reclamanta a arătat ca sentinţa civila irevocabila nr. 931/2011 pronunţată în dosarul nr. 791/2011 se opune cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauza, prin aceasta sentinţa fiind anulata dispoziţia nr. 24759 emisa de parat, precum şi deciziile de impunere fiscala nr. 81139 şi 81157, emise în septembrie 2009.
Arata ca paratul nu a ţinut cont de aceasta sentinţa şi a emis o noua decizie nr. 60383/07.05.2012 cu impozitul pentru anii 2010-2012, precum şi dispoziţia nr. 1207/2012.
A mai arătat ca în speţa sunt aplicabile dispoziţiile art. 251 alin.3(2), respectiv aplicarea impozitului pentru clădirea cu pereţi din cărămidă arsa şi nearsa, şi nu dispoziţiile art.251 alin.3(1), respectiv aplicarea impozitului pentru clădirea cu pereţi din cadre de beton armat .
A mai susţinut ca prin actele fiscale în litigiu s-a modificat practic anul construirii imobilului, respectiv din anul 1911 în anul 1994, ori în cauza este vorba doar de repararea unei clădiri edificate în anul 1911.
De asemenea, reclamanta a arătat că instanţa de fond nu a examinat nici notele de constatare depuse prin care specialistul cadastrului şi expertul tehnic a prezentat situaţia clădirii cu o vechime de peste 100 ani, fără fundaţie, construită din cărămidă arsă şi nearsă, zidită cu pământ,în loc de mortar, var ciment.
Totodată, a arătat ca starea tehnică şi alcătuirea construcţiei nu se încadrează în prevederile normativelor în vigoare privind construcţiile pentru locuinţe, iar pentru asigurarea condiţiilor normale de utilizare la tronsonul vechi al clădirii trebuie executate lucrări ample, de consolidare a pereţilor, refacerea fundaţiei, reabilitarea termică şi refacerea finisajelor.
Pentru aceasta, expertul, în concluzie, a arătat că anul construcţiei nu poate fi luat anul
1994.
A mai arătat că instanţa de fond nu a analizat şi motivat faptul că acţiunea este lovită de nulitate privind încălcarea dispoziţiilor art.1201 şi art.163 din Codul de procedură civilă, ca autoritate de lucru judecat.
Analizând legalitatea şi temeinici sentinţei recurate, prin prisma motivelor de recurs formulate şi având în vedere dispoziţiile art. 304 pct.9 şi 304 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:
In ceea ce priveşte critica vizând greşita respingere de către instanţa de fond a excepţiei puterii de lucru judecat a sentinţei civile irevocabile nr. 931/2011 pronunţată în dosarul nr. 791/63/2011 de Tribunalul Dolj, Curtea a constatat ca prin aceasta sentinţa au fost anulate dispoziţia nr. 24759/2010 şi Deciziile de impunere nr. 81129/2009 şi nr. 81157/2009 prin care s-a stabilit impozitul pe teren şi clădiri aferent anului 2009 datorat de către reclamanta.
Considerentele pentru care instanţa a pronunţat aceasta sentinţa irevocabila prin care a anulat aceste acte vizează nemotivarea acestor acte administrativ fiscale, iar nu nelegalitatea acestora ca urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor legale ce reglementează impozitul local pe terenuri şi clădiri, instanţa nepronunţându-se astfel asupra modului în care reclamanta datorează legal impozitul pe imobilul în litigiu.
Rezulta astfel ca în speţă nu sunt întrunite cumulativ condiţiile impuse de art.1201 Cod civil pentru a opera puterea de lucru judecat, prima instanţa în mod legal apreciind ca nu poate fi reţinuta incidenta acestei excepţii., critica formulata de reclamanta fiind astfel nefondata.
Nu pot fi reţinute ca fondate nici criticile ce vizează fondul cauzei, din actele cauzei rezultând ca imobilul construcţie edificat în anul 1911 a fost supus unor lucrări de reparaţii şi extindere, în anii 1994 şi 2009, s-au efectuat lucrări de extindere, reparaţii şi reconstruire parţială.
Potrivit art.251 alin.8 ind.1 din C. fiscal, “In cazul clădirii la care au fost executate lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, din punct de vedere fiscal, anul terminării se actualizează, astfel că acesta se consideră ca fiind cel în care au fost terminate aceste ultime lucrări”.
Raportat la aceste dispoziţii legale, având în vedere lucrările efectuate la acest imobil, în mod legal atât organul fiscal, cat şi prima instanţa, au reţinut ca în speţa, din punct de vedere fiscal, anul terminării construcţiei nu mai este 1911, ci cel al terminării acestor lucrări.
De asemenea, potrivit art.251 alin.2 C. fiscal, “In cazul unei clădiri care are pereţii exteriori din materiale diferite, pentru stabilirea valorii impozabile a clădirii se identifică valoarea impozabilă cea mai mare corespunzătoare tipului clădirii respectiv”.
In speţa, clădirea în litigiu are pereţi din cărămidă arsa şi nearsa (clădirea veche) şi din BCA( extinderea la clădire), astfel încât devin aplicabile dispoziţiile legale sus menţionate, prin calcularea impozitului pe clădiri prin raportare la valoarea impozabila cea mai mare în funcţie de materialul de construire.
A fost înlăturată ca nefondată şi critica vizând aplicarea retroactiva a H.G. nr.1861/21.12.2006 care modifică H.G. nr.44/2004 (normele de aplicare a Legii nr.571/20013), dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 571/2003 şi în HG nr. 44/2004 fiind aplicate, în speţa, situaţiei existente la data intrării în vigoare a acestor acte normative.
Fata de cele arătate mai sus, s-a constatat ca instanţa de fond a interpretat corect probatoriul administrat în cauza şi a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale incidente, criticile formulate de recurenta reclamanta în recurs fiind nefondate .
Din considerentele expuse, retinand temeinicia şi legalitatea hotararii pronuntate de prima instanta, în raport de dispoziţiile art. art.304 pct.9, art. 3041 şi art. 312 alin. 1 teza a II-a c.pr.civ., Curtea a respins recursul ca nefondat. (Decizia Civilă nr.2769/2013 – Secţia administrativ si fiscal, rezumat judecător Alina Răescu)
