Instanţa de administrativ nu se poate substitui voinţei nici uneia din părţile raportului de serviciu, anulând voinţa uneia sau alteia, atât timp cât refuzul nu apare ca fiind unul discreţionar, ci este justificat de consecinţele negative pe care aprobarea transferului funcţionarului public reclamant le-ar avea asupra activităţii instituţiei recurente.
Decizia nr. 603/C.A./8 octombrie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 587/E din 16 martie 2007, Tribunalul Iaşi a admis în parte acţiunea introdusă de reclamantul O.E. în contradictoriu cu pârâta Atenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Iaşi, dispunând obligarea pârâtei să aprobe transferul la cerere al reclamantului la Consiliul Local Iaşi, în conformitate cu art. 78 alin. 1 lit. B din Legea nr. 188/1999 şi să plătească suma de 200 lei cheltuieli de judecată, respingându-se contestaţia împotriva dispoziţiei nr. 84/05.10.2006, pe care a menţinut-o.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a îndeplinit, printre alte atribuţii, şi pe aceea de conducător auto al instituţiei şi că, prin dispoziţia nr. 84 din 05.10.2006 acesta a fost sancţionat disciplinar.
În ceea ce priveşte cererea de transfer, prima instanţă a apreciat, raportat la dispoziţiile art. 78 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 că, în cazul solicitării transferului, acesta trebuie să fie aprobat de instituţia la care doreşte să fie transferat şi apoi de instituţia în care cel în cauză îşi are locul de muncă, că aceste cerinţe sunt îndeplinite în cauză şi că cererea reclamantului este întemeiată.
Curtea a admis recursul pârâtei ca întemeiat, sens în care a reţinut următoarele:
Este necontestat faptul că reclamantul-intimat are statut de funcţionar public şi că regimul său juridic este guvernat de dispoziţiile Legii nr. 188/1999.
Este de asemenea necontestat că Direcţia de Asistenţă Comunitară din cadrul Consiliului Local Iaşi a solicitat transferul reclamantului, de la A.J.O.F.M. Iaşi, şi că aceasta din urmă nu a fost de acord cu cererea de transfer pe motiv că acest fapt ar fi condus la blocarea unui post unic.
Este adevărat că instituţia transferului este reglementată de art. 78 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 (în vechea numerotare) ca o modalitate de modificare a raportului de serviciu, transfer ce poate avea loc între autorităţi şi instituţii publice, dar nici actul normativ menţionat şi nici o altă dispoziţie normativă nu consacră pentru unitatea ce se află în raporturi de serviciu cu funcţionarul public ce vizează obţinerea transferului o obligaţie de a aproba, necondiţionat, această cerere.
Transferul fiind o modalitate şi nu o obligaţie, în mod greşit prima instanţă a obligat pârâta-recurentă să se manifeste în sensul dorit de reclamant, anulându-i practic voinţa de parte a unui raport de serviciu, cu atât mai mult cu cât refuzul de a consimţi la transfer a fost justificat de consecinţele negative pe care le-ar fi avut pentru instituţia publică pârâtă plecarea funcţionarului public.
Este tot atât de adevărat că nici funcţionarul public nu este ţinut de obligaţia absolută de a exercita funcţia publică doar în cadrul unei anume instituţii publice, dar, pentru cazul în care acesta doreşte să înceteze raportul de serviciu, el are la dispoziţie alte modalităţi, respectiv cele menţionate la art. 84 din Legea nr. 188/1999, nici o persoană şi nici instanţa neputându-se substitui vreuneia din părţile în raportul de serviciu şi dispune măsuri în contra voinţei acestora.
Ca atare, constatând că s-a făcut o greşită aplicare a legii, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, recursul pârâtei urmează a fi admis, în sensul modificării în parte a hotărârii atacate.
În fond, constatând că nici o dispoziţie legală nu recunoaşte dreptul funcţionarului public de a cere ca instituţia publică cu care se află în raporturi de serviciu să-şi dea acordul, necondiţionat şi oricând, la cererea de transfer şi că, în lipsa unui drept legal recunoscut şi a unei obligaţii exprese pentru debitorul obligaţiei, instanţa nu se poate substitui voinţei nici uneia din părţile raportului de serviciu, anulând voinţa uneia sau alteia din părţi, în condiţiile în care refuzul nu apare ca fiind discreţionar, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, acţiunea reclamantului urmează a fi respinsă.
