Cerere de acordare de despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 290 2003. Dovada calităţii de proprietar. ConsecinţeCaracterul incomplet şi contradictoriu al declaraţiilor autentice date de martori, privind pretinsele bunuri proprietatea reclamantului în anul 1944, făcea obligatorie pentru reclamantul-intimat dobândirea de înscrisuri doveditoare de la autorităţile Republicii Moldova, în lipsa cărora cererea trebui respinsă ca nedovedită.Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 162 C.A. din 31 martie 2010Prin sentinţa civilă nr. 307 CA din 14 decembrie 2009, Tribunalul Vaslui a admis cererea formulată de reclamantul S.S., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, dispunând anularea deciziei nr.2111 din 03.11.2008, emisă de pârâtă, şi obligând-o pe aceasta la plata de despăgubiri către reclamant, pentru bunurile imobile situate în localitatea Şipca, raionul Soldăneşti, Republica Moldova, respingându-se cererea reclamantului pentru acordarea cheltuielilor de judecată.Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că prin hotărârea nr.6 din 22.01.2008, emisă de Comisia judeţeană pentru aplicarea Legii nr.290 2003, a fost respinsă cererea reclamantului S.S. pentru acordarea de compensaţii sau despăgubiri pentru bunurile imobile situate în localitatea Şipca, raionul Soldăneşti, Republica Moldova, pe motiv că acesta nu a făcut dovada calităţii de proprietar a predecesorului său, în anul refugiului, şi nici a imposibilităţii procurării înscrisurilor care să susţină solicitarea depusă, că împotriva menţionatei hotărâri cel în cauză a formulat contestaţie şi că aceasta a fost respinsă, prin decizia nr.2111 din 03.11.2008, pe motiv că nu s-a depus nici un document oficial prin care să se facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor ce au aparţinut lui S.M.Raportându-se la dispoziţiile Legii nr.290 2003, prima instanţă a reţinut că din cuprinsul carnetului de evacuat nr. 2406 B, emis de Prefectura judeţului Dolj, la data de 19.06.1944, rezulta că numita S.F. era refugiată, împreună cu familia, din localitatea Şipca, raionul Soldăneşti, Republica Moldova, şi că, analizându-se actele de stare civilă, s-a constatat că reclamantul S.S. era moştenitorul legal al defunctului S.M., refugiat din localitatea menţionată, îndeplinindu-se astfel şi condiţia prevăzută de art.1 alin.2 din Legea nr.290 2003.
Evocând prevederile art.2 alin.1 din H.G. nr.1120 2006, prima instanţă a reţinut că, în ceea ce priveşte proprietatea asupra bunurilor imobile din localitatea Şipca, raionul Soldăneşti, Republica Moldova, ce au aparţinut defunctului S.M., acest fapt rezulta din declaraţiile numiţilor S.G., S.T., T.G. şi C.V., date în formă autentică, precum şi din declaraţia martorului M.M., audiat în instanţă, şi că, din cuprinsul dovezii nr.149 25.03.2009 emisă de Primăria localităţii Şipca, raionul Soldăneşti, Republica Moldova, rezulta că S.M. a locuit în acest sat până în anul 1944 şi că bunurile sale mobile şi imobile au rămas pe teritoriul localităţii respective.Având în vedere aceste probe, prima instanţa a apreciat că reclamantul S.S. a făcut dovada refugiului numitului S.M., precum şi a dreptului de proprietate al acestuia asupra bunurilor imobile din Localitatea Şipca, raionul Soldăneşti, Republica Moldova şi că, în atare situaţie, se impune admiterea acţiunii şi anularea deciziei emise de pârâtă.Curtea de apel a admis recursul pârâtei, constatând că prin cererea înregistrată sub nr. 1986 C din 27 august 2003, S.S. a solicitat acordarea de compensaţii sau despăgubiri pentru imobilul cu destinaţia de şi pentru suprafaţa de 48 ha teren, bunuri situate în localitatea Şipca, raionul Soldăneşti, din Republica Moldova, şi că această cerere a fost respinsă pe motiv că solicitantul nu a făcut dovada calităţii de proprietar a predecesorului său, în anul refugiului, şi nici nu a făcut dovada imposibilităţii procurării înscrisurilor, care sa susţină solicitarea depusă”.Curtea a constatat de asemenea, că, pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.290 2003, reclamantul ar fi trebuit să facă dovada că persoanele îndreptăţite au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea masurilor reparatorii, art.2 alin.4 teza I din H.G. nr.1120 2006 prevăzând în mod explicit că dovada refugiului şi a proprietăţii se face cu acte doveditoare certificate de autorităţi”, doar în situaţia imposibilităţii dovedite de a procura aceste acte” admiţându-se completarea cererii cu declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin doi martori, de asemenea, autentificate.
Curtea a apreciat că aceste cerinţe ale reglementărilor legale la acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor romani pentru bunurile proprietatea acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Lord şi Ţinutul Herţa, nu au fost îndeplinite de reclamant, chiar dacă prin declaraţia autentificată prin încheierea notarială nr.608 din 28.09.2004, acesta a afirmat că în anul 1944, odată cu retragerea armatei romane, a în România, împreună cu părinţii şi cei doi fraţi, S.V. şi C.E., lăsând în urmă: o casă situată în satul Sipca-Soldăneşti, judeţul Orhei, Republica Moldova, compusă din şase camere şi anexe gospodăreşti, construită din piatră şi acoperită cu şindrilă, 3 ha de vie, 0,5 ha de livadă, 27 ha de teren arabil, 18 ha teren cu destinaţia de păşune, 18 vaci, 6 cai şi 200 de oi.Curtea a considerat că tribunalul nu avea nici un suport probator care să îi permită a reţine că reclamantul a fost în imposibilitatea de a procura acte doveditoare, certificate de autorităţi, din moment ce Primăria satului Şipca, raionul Soldăneşti, Republica Moldova, atesta, prin dovada” înregistrată sub nr. 149 din 25.03.2009 că Cetăţeanul S.S.-M., din 1935, s-a născut în satul Şipca şi au locuit în judeţul Orhei, până în anul 1944″ şi că Bunurile mobile şi imobile au rămas pe teritoriul localităţii”, omiţând din motive necunoscute şi de neînţeles, să identifice aceste bunuri, în condiţiile în care, prin declaraţia datată la 5 februarie 2007, reclamantul preciza că imobilul având o suprafaţă locuibilă de 216 m.p. a fost edificat în anul 1930 şi că acesta a fost folosit drept cămin cultural în sat şi în acest moment are aceeaşi întrebuinţare, dar cu modernizările aferente”, iar cetăţenii moldoveni T.G. şi C.V. îl identificau pe cel în cauză ca fiind proprietar.Curtea a constatat totodată că nu numai în ceea ce priveşte întinderea, situaţia juridică şi originea proprietăţii revendicate ca aparţinând lui S.M. şi S.N. existau neclarităţi şi inadvertenţe, ci şi că în ceea ce priveşte persoana reclamantului şi a autorilor săi existau serioase semne de întrebare, ce nu puteau fi puse toate pe seama vicisitudinilor trăite de membrii acestei familii în decursul timpului.Astfel, deşi reclamantul a afirmat prin cererea înregistrată sub nr. 1986 27.08.2003, că tatăl său (S.M.), născut în anul 1903, a fost angajatul armatei române, unitatea 8 grăniceri şi că acesta a avut funcţia de plutonier de companie la Regimentul 8 Grăniceri, conform actului aflat la dosarul de fond, în cuprinsul carnetului de evacuat, eliberat de Prefectura judeţului Dolj, la data de 19 iunie 1944, acesta este menţionat ca având ocupaţia de agricultor şi domiciliul în Brădeşti, cei trei copii ai evacuatului, evidenţiaţi în documentul amintit, fiind: V. – născut în anul 1935, E. – născută în anul 1937 şi Vl. – născut în anul 1939, nefigurând în acest înscris nici o persoană cu prenumele S.”
Cu privire la mama reclamantului, curtea a constatat că în cartea de identitate eliberată acestuia la data de 23 iulie 2002, de autorităţile comunei Murgeni, judeţul Vaslui, acesta figura ca fiu a lui M. şi N., în timp ce certificatul de deces nr. 066699 din 28 mai 2003 a fost eliberat pentru numita Sandu Fr., născută în U.R.S.S. la data de 11 februarie 1920, iar în carnetul de evacuat şi legitimaţia eliberată la data de 1 iulie 1944 figura Săndic F., născută în data de 1 ianuarie 1922, în comuna Sîpca, judeţul Orhei, căsătorită, cu 3 copii, evacuată din comuna Soldăneşti, satul Sîpca.Ca atare, în discuţie nu era doar neconcordanţa privitoare la numele şi prenumele persoanelor evacuate, la data şi anul naşterii celor în cauză, sau cu privire la ocupaţia soţului numitei Săndic F., ce figura ca agricultor şi nu în calitatea declarată de reclamant (subofiţer de intendenţă în Armata Română), dar şi faptul că minorul V.” s-a născut la o dată la care Săndic F. avea doar vârsta de 13 ani, conform datelor din carnetul de evacuat, sau eventual vârsta de 15 ani, raportat la data naşterii menţionată în certificatul de deces al lui Sandu Fr., situaţie greu de explicat dacă o raportăm la ortodoxă a familiei S., la tradiţiile locului din care membrii acestei familii proveneau şi la chiar prevederile art.127 C.civ., valabile în perioada interbelică, care stabileau că femeile nu se puteau căsători înainte de împlinirea vârstei de 15 ani şi că numai regele putea da dispense de vârstă pentru motive grave, reclamantul nedepunând la dosar nici măcar certificatul de căsătorie a lui S.M. cu S.F., eliberat de autorităţile romane după anul 1950, pentru cazul în care această căsătorie s-a încheiat cu adevărat.Dacă au existat cu adevărat erori, în ceea ce priveşte datele de stare civilă ale vreunuia din membrii familiei S. sau chiar schimbări de nume, astfel precum se pretinde, fără a se dovedi, nimic nu a împiedicat pe cei interesaţi să ceară autorităţilor române să facă cuvenitele rectificări, teama de a fi urmăriţi şi deportaţi în Siberia nemaiputându-şi găsi suport în realităţile politice şi juridice din România, după anul 1964, astfel că, în mod nejustificat, prima instanţă a dat eficienţă declaraţiei comune date de U.V. şi O.N. la data de 30 iulie 2008, declaraţie ce nu se corobora nici măcar cu datele înscrise în actul de identitate al reclamantului sau cu datele înscrise în certificatul de deces emis pe numele lui Sandu Fr.
Cum reclamantul a enumerat cu o mare precizie bunurile ce pretindea că, acum peste 60 de ani, s-au aflat în proprietatea lui S.M., prima instanţă ar fi trebuit să sesizeze că, prin dimensiunile sale (cca. 50 ha teren, 18 vaci, 6 cai, 200 oi şi o casă de locuit din piatră, cu 6 camere şi anexele necesare, presupuse de acest inventar) această exploataţie agricolă depăşea cu mult dimensiunile unei gospodării ţărăneşti tradiţionale pentru acele timpuri şi pentru zona Basarabiei şi că nu exista nici o referire a reclamantului sau a celorlalte persoane care au dat declaraţii sau care au făcut precizări în cauză, cu privire la data şi condiţiile în care agricultorul sau plutonierul de companie S.M. le-a dobândit, pentru a se primi afirmaţia că autorul reclamantului, la vârsta de numai 27 de ani (cât avea în 1930) se bucura de o situaţie materială atât de bună încât să îi permită să ridice o casă din piatră, cu şase camere, cu o suprafaţă locuibilă de 216 mp şi anexe care să adăpostească 18 vaci, 6 cai şi 200 de oi, dependinţele din piatră având o suprafaţă totală de peste 350 mp.Deşi declaraţiile date de S.T., S.C., T.G., C.V. şi M.M. la un interval de timp de 60 de ani, socotit de la data la care familia Sandu s-a refugiat din Basarabia, excelau în mulţimea şi precizia datelor referitoare la bunurile deţinute de S.M., ajungându-se la detalii de genul celor referitoare la o casă mare cu cerdac de sticlă şi alte anexe”, prima instanţă ar fi trebuit să sesizeze că acestea nu puteau în nici un caz, să confirme şi regimul juridic pe care acele bunuri le-au avut în anul 1944, dacă se avea în vedere cel puţin faptul că declarantul S.C. era necunoscător de carte, astfel cum rezulta din încheierea de autentificare, şi că declarantul C.V. avea în acel an doar vârsta de 9 ani, fiind născut în anul 1935.Îndoiala, în ceea ce priveşte adevărata situaţie familială şi materială a lui S.M. şi a regimului juridic al bunurilor pretinse a fi fost deţinute, s-a născut şi din lipsa oricăror informaţii (şi cu atât mai puţin înscrisuri) cu privire la soarta acestei familii şi a bunurilor sale în perioada 28 iunie 1940 – 22 iunie 1941, când Basarabia a fost încorporată la U.R.S.S.; este puţin probabil ca o familie ce deţinea cca. 50 ha de teren şi un inventar agricol impresionant să fi scăpat atenţiei şi implicit măsurilor represive luate de autorităţile sovietice, din moment ce până şi S.C. (neştiutor de carte) declara la data de 28.09.2004, că în anul 1942, în timp ce se retrăgea spre România, după ce fusese deportat împreună cu părinţii săi, s-au oprit în satul Sipca – Soldăneşti, la numitul S.M., unde a lucrat timp de o lună.
Prima instanţă nu avea temei să reţină nici imposibilitatea reclamantului de a procura înscrisuri doveditoare, din moment ce autorităţilor Republicii Moldova nu li s-au furnizat actele şi datele de stare civilă complete ale autorilor reclamantului şi nici alte informaţii utile, care să permită identificarea persoanelor şi a bunurilor pretinse a fi fost deţinute de aceştia în satul Şipca, deşi chiar reclamantul susţinea că cel puţin casa de locuit poate fi şi în prezent identificată, aflându-se în administrarea autorităţilor competente ale Republicii Moldova, în condiţiile în care cererile vizând stabilirea numărului de porci, oi, vaci şi cai erau sortite eşecului, dacă în perioada interbelică acestea nu făceau obiectul evidenţelor fiscale sau agricole, în condiţiile în care nici măcar nu a fost aproximat amplasamentul terenurilor cu destinaţie agricolă, pentru a putea fi identificate de Primăria satului Şipca.Chiar dacă ar fi real că familia S. şi-a avut domiciliul până în anul 1944, în localitatea Sipca, judeţul Orhei şi că ei s-au folosit de bunurile pe care reclamantul le-a menţionat în declaraţia autentificată prin încheierea nr.608 din 28.09.2004, acest fapt, prin el însuşi, nu confirma că S.M. era proprietarul de drept al tuturor acestor bunuri, tot atât de întemeiată putând fi şi concluzia că cel în cauză a fost ori arendaşul moşiei, ori administratorul acesteia, statut ce nu îl îndreptăţea însă pe descendentul său să solicite acordarea de compensaţii sau despăgubiri, în temeiul Legii nr.290 2003.Ca atare, constatând că, printr-o evaluare incompletă şl lipsită de materialul probator de rigoare, prima instanţă a ajuns la concluzia eronată că a fost făcută dovada, de reclamant, a dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile din localitatea Şipca, raionul Soldăneşti, Republica Moldova, dându-se eficienţă unor probe indirecte, necredibile şi fără a se ţine cont de perioada de timp ce a trecut de la data refugierii şi de necunoaşterea de declaranţi a adevăratului regim juridic al bunurilor ce se aflau în posesia lui S.M., în condiţiile în care s-a afirmat că parte din bunuri există şi în prezent, iar autorităţile competente evitau în mod nejustificat, să facă precizările de rigoare, curtea de apel a apreciat că hotărârea primei instanţe a ignorat prevederile imperative ale Legii nr.290 2003 şi ale H.G. nr.1120 2006, drept pentru care, în temeiul art.312 C.pr.civ., recursul promovat de pârâtă a fost admis.
Pe cale de consecinţă, modificându-se hotărârea atacată, curtea a respins acţiunea promovată de reclamantul S.S., constatând că în mod justificat s-a reţinut în cuprinsul deciziei nr. 2111 din 03.11.2008, emisă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor faptul că nu s-a depus nici un document oficial concludent, de petent, prin care să se facă dovada dreptului de proprietate al autorului său, S.M., asupra bunurilor pentru care s-au solicitat despăgubiri.
