Legea nr. 554/2004 Legea nr. 21/1991 Convenţia europeană asupra cetăţeniei (C:E.C.), art. 10
1. Reclamanţii au justificat cererea de acordare a daunelor morale pe împrejurarea că le-a fost încălcată demnitatea umană, întrucât au fost privaţi de drepturile lor legale şi constituţionale. Au susţinut că repararea echitabilă a prejudiciului moral suferit, ca urmare a acestor încălcări, se poate realiza numai prin soluţionarea în mod favorabil a cererii de acordare a daunelor morale.
Pretinsa conştiinţă a neputinţei şi frustrarea încercată de reclamanţi atunci când au conştientizat că, la ritmul de invitare a petiţionarelor, nu ar fi ajuns în decursul întregii lor vieţi la depunerea cel puţin a cererii lor, reţinută de judecătorul fondului, nu au fost invocate de reclamanţi în demersul lor judiciar, iar raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, nu se poate reţine că depăşirea limitelor rezonabilitătii în soluţionarea favorabilă a cererii acestora este de natură a le încălca în vreun mod demnitatea umană.
2. Acordarea daunelor morale în cuantum de 1.000 lei nu este justificată, modalitatea de soluţionare a petitului principal al acţiunii şi recunoaşterea vătămării produse constituind o măsură reparatorie suficientă şi pentru prejudiciul moral ce ar fi fost suferit de parte.
I.C.C.J., s. de cont. adm. şi fisc., decizia nr. 481 din 2 februarie 2010,
Prin sentinţa civilă nr. 1569/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VlII-a administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârât, fiind admisă cererea formulată.
Instanţa a obligat pârâtul să primească de îndată cererile reclamanţilor de redobândire a cetăţeniei române şi să achite reclamanţilor suma de 1.000 lei, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în ce priveşte excepţia invocată, că ceea ce reproşează implicit pârâtul reclamanţilor, respectiv pasivitatea pe care o sancţionează prescrierea dreptului la acţiune, este exact ceea ce a profitat pârâtului, adică prelungirea prin acordul tacit a termenului de soluţionare a cererii lor.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că termenul de doi ani şi jumătate care a trecut de la data formulării cererii poate fi considerat mai mult decât rezonabil în accepţiunea art. 10 din C.E.C., ratificată de România prin Legea nr. 396/2002.
A mai apreciat judecătorul fondului că obligaţia de soluţionare a cererilor într-un termen rezonabil subsumează toate etapele eventuale ale unei proceduri, inclusiv cele premergătoare depunerii efective a cererii.
Prima instanţă a reţinut că, prin nesoluţionarea nici măcar într-un termen rezonabil, reclamanţii au fost prejudiciaţi prin prelungirea inerentă a întregii proceduri de examinare a cererilor lor şi, având în vedere frustrarea încercată de reclamanţi, ca urmare a nesoluţionării cererilor, a apreciat ca fiind justificată cererea de acordare a daunelor morale.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul M.A.E., solicitând modificarea ei în sensul respingerii acţiunii reclamantei, în principal, ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
Prin decizia nr. 481/2010, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a modificat în parte sentinţa apelată, în sensul că a înlăturat obligarea pârâtului la plata daunelor morale.
In motivarea deciziei, a reţinut că daunele morale sunt apreciate în doctrină şi jurisprudcnţă ca reprezentând o atingere adusă existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiului profesional etc.
Pentru acordarea acestora, reclamantul trebuie să facă dovada existenţei prejudiciului moral încercat, a caracterului ilicit al faptei pârâtului, săvârşită de acesta cu vinovăţie şi a raportului de cauzalitate dintre prejudiciul respectiv şi fapta pârâtului, potrivit regulilor de drept comun.
Determinarea cuantumului acestora constituie atributul instanţei care, în absenţa unor criterii de individualizare prevăzute de lege, va avea în vedere ca acestea să aibă efecte compensatorii, neputând să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor şi nici venituri nejustificate pentru victimele acestora.
In speţă, în justificarea cererii de acordare a daunelor morale, reclamanţii au apreciat doar că prin nepermiterea formulării şi depunerii cererii de redobândire le-a fost încălcată demnitatea umană, întrucât au fost privaţi de drepturile legale şi constituţionale, astfel încât s-ar realiza o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit.
Pretinsa conştiinţă a neputinţei şi frustrarea încercată de reclamanţi atunci când au conştientizat că, la ritmul de invitare a petiţionarelor, nu ar fi ajuns în decursul întregii lor vieţi la depunerea cel puţin a cererii lor, reţinută de judecătorul fondului, nu a fost invocată de reclamanţi în demersul lor judiciar, iar raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, nu se poate reţine că depăşirea limitelor rezonabilităţii în soluţionarea
favorabilă a ccrcrii acestora, în raport cu care s-a apreciat că se impune păstrarea în parte a soluţiei adoptate, este de natură a le încălca în vreun mod demnitatea umană.
Prin urmare, contrar celor reţinute de prima instanţă, înalta Curte a apreciat că acordarea daunelor morale în cuantum de 1.000 lei nu este justificată, modalitatea de soluţionare a petitului principal al acţiunii şi recunoaşterea vătămării produse constituind o măsură reparatorie suficientă şi pentru prejudiciul moral ce ar fi fost suferit de parte.
