– Legea nr. 554/2004: art. 21 alin. (2)
Constituie motiv de revizuire pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nemodificată prin Legea nr. 299 din 22.12.2011.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia administrativ şi fiscal,
Decizia civilă nr. 1851 din 6 octombrie 2012, R.O.
Prin decizia civilă nr. 1361 din 6 octombrie 2011 pronunţată în dosarul nr. 5396.1/30/2008 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de pârâta recurentă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva sentinţei civile nr. 1675 din 17 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.5396.1/30/2008, în contradictoriu cu reclamanta intimată societate comercială.
Împotriva deciziei civile nr. 1851/2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, a formulat cerere de revizuire revizuienta societate comercială şi prin decizia civilă nr. 1851/2012 pronunţată în dosarul nr. 1805/59/2011 Curtea de Apel Timişoara a admis-o, a anulat decizia şi a fixat termen pentru rejudecarea recursului formulat de reclamantă pentru data de 29.08.2012.
În motivarea soluţiei pronunţate în revizuire, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că, prin textul de lege cuprins în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, a fost introdus un nou motiv pentru care părţile interesate pot ataca pe calea revizuirii hotărârile rămase definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de contencios administrativ. Acest motiv este reprezentat de încălcarea de către instanţă, cu prilejul pronunţării hotărârii, a principiului priorităţii dreptului comunitar. Legiuitorul român a considerat necesară sancţionarea unei astfel de ipoteze, ţinând cont de prevederile art. 148 alin. (2) din Constituţie care instituie un mecanism eficient de rezolvare a conflictelor dintre legea naţională şi legislaţia Uniunii Europene, prin acordarea priorităţii de aplicare prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celorlalte reglementări europene cu caracter obligatoriu, faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. Prin consacrarea în cuprinsul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 a dreptului de a cere revizuirea unei hotărâri pronunţate cu nesocotirea acestui principiu, s-a conferit eficacitate prevederii constituţionale menţionate, instituindu-se o modalitate concretă de a aducerii la îndeplinire a obligaţiilor pe care Statul Român şi le-a asumat prin actul de aderare la Uniunea Europeană, inclusiv în ceea ce priveşte menţinerea unităţii şi stabilităţii ordinii normative europene.
Curtea reţine că instanţa de recurs a respins acţiunea reclamantei, apreciind că Directiva nr. 2006/112/CEE din 28.11.2006 privind sistemul comun al TVA „nu este un act comunitar cu aplicabilitate directă, ci trasează doar linii directoare şi anumite obligaţii de rezultat, lăsând libertate statelor membre UE în alegerea mijloacelor prin intermediul cărora să obţină realizarea acelor obligaţii. În alţi termeni, Directiva nu poate fi aplicată în mod direct pe teritoriul statelor membre, având aplicabilitate doar actele normative din dreptul naţional, prin intermediul cărora a fost transpusă Directiva. Efectul direct al acesteia ar putea fi pus în discuţie doar în anumite condiţii restrictiv reţinute în jurisprudenţa CJUE, condiţii ce nu au fost invocate în cauză”.
În acest context, se impune evaluarea efectului direct al art. 168 din Directiva nr. 2006/112/Comunitatea Economică Europeană, ţinând seama de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în materie.
Cu privire la obligativitatea respectării dreptului Uniunii Europene (comunitar) şi prioritatea acestuia faţă de reglementările interne, instanţa aminteşte că prin Legea nr. 157/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 465 din 1.06.2005, România a ratificat tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană.
Efectele acestei ratificări sunt reglementate de art. 148 alin. (2) şi (4) din României, astfel cum a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 767 din 31/10/2003, dispoziţii conform cărora:
(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
(4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).
Instanţa precizează, de asemenea, că obligaţia respectării dispoziţiilor cuprinse în tratatele ratificate de Statul Român rezultă şi din dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Constituţia României, conform cărora Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-şi revin din tratatele la care este parte.
În raport cu dispoziţiile din Constituţia României menţionate, aplicarea dispoziţiilor din legile interne al Statului Român se va face în conformitate cu dispoziţiile obligatorii din dreptul Uniunii Europene, respectiv din dreptul comunitar.
În concluzie, începând cu data aderării, 1.01.2007, este obligatorie pentru Statul Român respectarea aşa numitului „acquis comunitar” – astfel cum este definit prin art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1367/2000, privind constituirea şi funcţionarea grupului de lucru pentru studierea concordanţei dispoziţiilor şi principiilor Constituţiei României cu acquisul comunitar, în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 30 din 17/01/2001, definiţie a acquisul comunitar conform căreia acesta include, între alte acte normative, „dispoziţiile Tratatului instituind Comunitatea Europeană, semnat la 25 martie 1957 la Roma, şi ale Tratatului privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht, ambele republicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. C 340 din 10 noiembrie 1997”.
Cu privire la doctrina efectului direct al normelor comunitare, Curtea reţine că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, efectul direct desemnează aptitudinea normelor de drept comunitar de a crea drepturi în favoarea resortisanţilor statelor membre, respectiv a particularilor, drepturi pe care aceste persoane le pot invoca în faţa instanţelor naţionale ale statelor membre şi a tuturor celorlalte autorităţi şi pe care acestea sunt obligate să le respecte.
Consacrată prin hotărârea Curţii din 5 februarie 1963, Van Gend en Loos c. Administratie der Belastingen, pronunţată în cauza C-26/62, doctrina efectului direct a fost dezvoltată de instanţa supremă a Comunităţilor Europene şi preluată ca un principiu de bază în aplicarea dreptului Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte condiţiile de stabilire a efectului direct al unei norme comunitare, Curtea Europeană de Justiţie a reţinut, în aceeaşi hotărâre Van Gend en Loos că „testul decisiv al efectului direct este chiar conţinutul articolului şi numai cele care exprimă o interdicţie clară şi necondiţionată, neînsoţită de vreo rezervă din partea statelor membre, prin care punerea sa în aplicare să fie condiţionată de un act de drept intern pot permite persoanelor să solicite protecţia drepturilor conferite de acea prevedere”.
În ceea ce priveşte directivele, Curtea reţine că acestea sunt acte normative ale UE care, conform art. 288 TFUE (fostul articol 249 TCE) sunt „obligatorii, din punctul de vedere al rezultatului ce trebuie obţinut, pentru toate statele membre cărora li se adresează”, dar care lasă „alegerea formei şi a metodelor la latitudinea autorităţilor naţionale”.
În privinţa efectului direct al directivelor, Curtea Europeană de Justiţie a reţinut încă din 1974 – respectiv prin Hotărârea Curţii din 4 decembrie 1974, pronunţată în cauza 41/74 (Yvonne van Duyn contra Home Office) – următoarele:
„chiar dacă, în temeiul dispoziţiilor articolului 189, regulamentele sunt direct aplicabile şi, prin urmare, prin însăşi natura lor, pot produce efecte directe, nu rezulta din aceasta că alte categorii de acte menţionate de acest articol nu pot produce niciodată efecte similare.
Ar fi incompatibil cu efectul obligatoriu pe care articolul 189 îl atribuie directivei faptul de a exclude, în principiu, ca obligaţia pe care aceasta o impune să poată fi invocată de persoanele interesate.
În special în cazurile în care autorităţile comunitare ar fi obligat statele membre, printr-o directivă, să adopte un anumit comportament, efectul util al unui asemenea act ar fi diminuat în cazul în care justiţiabilii ar fi împiedicaţi să se prevaleze de acesta în justiţie, iar instanţele naţionale ar fi împiedicate să o ia în considerare ca element al dreptului comunitar.
Articolul 177, care permite instanţelor naţionale să sesizeze Curtea cu privire la validitatea şi interpretarea tuturor actelor instituţiilor, fără nicio deosebire, implică, de altfel, faptul că aceste acte pot fi invocate de justiţiabili în faţa instanţelor respective.
Este necesar să se examineze, în fiecare caz în parte, dacă natura, spiritul şi formularea dispoziţiei în cauza pot produce efecte directe în relaţiile dintre statele membre şi persoanele particulare”.
Curtea Europeană de Justiţie a consacrat astfel şi doctrina efectului direct al dispoziţiilor din directive, în aceleaşi condiţii ca şi dispoziţiile din regulamente, respectiv dacă textele din directivă conţin o interdicţie clară şi necondiţionată, neînsoţită de vreo rezervă din partea statelor membre, prin care punerea sa în aplicare să fie condiţionată de un act de drept intern pot permite persoanelor să solicite protecţia drepturilor conferite de acea prevedere.
Această doctrină a fost menţinută şi chiar dezvoltată de Curtea Europeană de Justiţie, fiind reiterată în numeroase hotărâri. În acest sens, Curtea citează o hotărâre relativ recentă a Curţii Europene de Justiţie, în care sunt reiterate consideraţiile referitoare la efectul direct. Astfel, prin Hotărârea din 26 mai 2011, pronunţată în cauzele conexate C165/09-C167/09 (Stichting Natuur en Milieu şi alţii),
93 „În această privinţă, trebuie amintit de la început că, potrivit unei jurisprudenţe constante, în toate situaţiile în care dispoziţiile unei directive sunt, din punctul de vedere al conţinutului, necondiţionate şi suficient de precise, particularii sunt îndreptăţiţi să le invoce împotriva statului membru, fie în cazul în care acesta sa abţinut să transpună directiva în dreptul naţional în temenele stabilite, fie în cazul în care a transpuso incorect (a se vedea în special Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich şi alţii, C6/90 şi C9/90, Rec., p. I5357, punctul 11, Hotărârea din 11 iulie 2002, Marks & Spencer, C62/00, Rec., p. I6325, punctul 25, precum şi Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer şi alţii, C397/01-C403/01, Rec., p. I8835, punctul 103).
94 Astfel, după cum a amintit în nenumărate rânduri Curtea, ar fi incompatibil cu caracterul obligatoriu pe care articolul 288 al treilea paragraf TFUE îl recunoaşte directivei să se excludă, în principiu, posibilitatea ca obligaţia impusă de aceasta să fie invocată de persoanele vizate. Această apreciere se aplică în special în cazul unei directive al cărei obiectiv este de a controla, precum şi de a reduce poluarea atmosferică şi care urmăreşte, aşadar, să protejeze sănătatea publică (a se vedea Hotărârea din 25 iulie 2008, Janecek, C237/07, Rep., p. I6221, punctul 37).
95 Trebuie totuşi să se amintească în acest sens că o dispoziţie din dreptul Uniunii este necondiţionată în cazul în care enunţă o obligaţie care nu este însoţită de nicio condiţie şi nu este nici subordonată, în privinţa executării sau a efectelor, adoptării vreunui act fie al instituţiilor Uniunii, fie al statelor membre (a se vedea în special Hotărârea din 3 aprilie 1968, MolkereiZentrale Westfalen/Lippe, 28/67, Rec., p. 211, precum şi Hotărârea din 23 februarie 1994, Comitato di coordinamento per la difesa della cava şi alţii, C236/92, Rec., p. I483, punctul 9)”.
În privinţa dispoziţiilor art. 168 din Directiva 112, Curtea reţine că acestea prevăd că „în măsura în care bunurile şi serviciile sunt utilizate în scopul operaţiunilor taxabile ale unei persoane impozabile, persoana impozabilă are dreptul, în statul membru în care efectuează operaţiunile respective, de a deduce din valoarea TVA, pe care are obligaţia de a o plăti, următoarele sume:
(a) TVA datorată sau achitată în statul membru în cauză pentru bunurile care îi sunt sau care urmează a-i fi livrate sau pentru serviciile care îi sunt sau urmează a-i fi prestate de o altă persoană impozabilă;
(b) TVA datorată pentru operaţiunile asimilate livrărilor de bunuri sau prestărilor de servicii în temeiul articolului 18 litera (a) şi articolului 27;
(c) TVA datorată pentru achiziţiile intracomunitare de bunuri în temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (b) punctul (i);
(d) TVA datorată pentru operaţiunile asimilate achiziţiilor intracomunitare în conformitate cu articolele 21 şi 22;
(e) TVA datorată sau achitată pentru importul de bunuri în statul membru în cauză”.
Referindu-se la art. 168 din Directiva 112, Curtea Europeană de Justiţie a reţinut, în paragrafele 34-35 din Hotărârea din 30 septembrie 2010 dată în cauza C-392/09, în procedura Uszodaépítő kft împotriva APEH Központi Hivatal Hatósági Főosztály, următoarele:
„34 În această privinţă, trebuie amintit, pe de o parte, că dreptul de deducere prevăzut la articolele 167 şi 168 din Directiva 2006/112 face parte integrantă din mecanismul TVA-ului şi, în principiu, nu poate fi limitat. Acesta se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operaţiunilor efectuate în amonte (Hotărârea din 15 iulie 2010, Pannon Gép Centrum, C368/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 37 şi jurisprudenţa citată).
35 Regimul de deduceri vizează eliberarea integrală a persoanei impozabile de sarcina TVA-ului datorat sau achitat în cadrul tuturor activităţilor sale economice. Sistemul comun de TVA garantează, prin urmare, neutralitatea în ceea ce priveşte sarcina fiscală corespunzătoare tuturor activităţilor sale economice, cu condiţia ca, în principiu, activităţile menţionate să fie ele însele supuse la plata TVA-ului (a se vedea Hotărârea din 22 februarie 2001, Abbey National, C-408/98, Rec., p. I1361, punctul 24, Hotărârea din 21 aprilie 2005, HE, C-25/03, Rec., p. I-3123, punctul 70, precum şi Hotărârea din 6 iulie 2006, Kittel şi Recolta Recycling, Rec., p. I6161, punctul 48)”.
Având în vedere concluziile Curţii Europene de Justiţie cu referire la art. 168 din Directiva 112, Curtea constată că dispoziţiile acestei reglementări sunt privite de instanţa supremă a Uniunii Europene ca având efect direct, consacrând un drept de deducere a T.V.A. care „în principiu, nu poate fi limitat” de statele membre.
Curtea reţine că instanţa de recurs nu a făcut o analiză a dispoziţiilor invocate de reclamantă pentru a reţine că art. 168 din Directiva 112 nu are efect direct şi nici nu a indicat vreo hotărâre a Curţii Europene de Justiţie din care să rezulte acest aspect.
Astfel, Curtea consideră că, în lipsa unei astfel de analize, efectul direct al art. 168 din Directiva citată nu poate fi exclus, cu atât mai mult cu cât instanţa de recurs avea obligaţia, în temeiul art. 267 TFUE, de a sesiza Curtea Europeană de Justiţie cu o întrebare preliminară privind interpretarea şi efectele art. 168 în cazul în care avea nelămuriri sub acest aspect.
Totodată, încălcarea principiului neutralităţii în materie de TVA a fost sancţionată în practica Curţii Europene de Justiţie prin mai multe decizii de speţă, de exemplu Hotărârea pronunţată în Cauza C-454/98, Schmeink & Cofreth şi Strobel în care s-a statuat că „masurile pe care statele membre le pot adopta, în temeiul dispoziţiilor articolului 22 (8) al Directivei VI, pentru justa aşezare şi colectare a şi pentru prevenirea fraudei fiscale nu pot depăşi nivelul necesar atingerii acestor obiective… prin urmare, nu pot afecta principiul neutralităţii TVA, principiu fundamental al sistemului de TVA şi statuat prin legislaţia comunitară relevantă”.
Ca urmare, fără a face aprecieri asupra temeiniciei sau netemeiniciei recursului, raportat la cele expuse, reţinând că nu se poate stabili înlăturarea preeminenţei dreptului comunitar, se impune admiterea cererii de revizuire formulată de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1361/2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 5396.1/30/2008, în contradictoriu cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, pe cale de consecinţă a fost anulată decizia menţionată şi s-a dispus amânarea judecării cauzei la data de 29.08.2012 pentru rejudecarea recursului.
În ceea ce priveşte critica intimatei referitor la abrogarea temeiului de drept pe care şi-a întemeiat cererea revizuenta, Curtea a apreciat că raportat la Legea nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, din data de din 21 decembrie 2011, aceasta a intervenit ulterior datei depunerii prezentei cereri de revizuire.
