Suspendarea se poate dispune în situaţia în care sunt întrunite cumulativ mai multe cerinţe ce se referă la îndoiala asupra legalităţii actului, o aparenţă care atestă un „caz bine justificat” şi un prejudiciu material viitor, previzibil ce relevă o „pagubă iminentă”.
Modalitatea de stingere a datoriilor către buget, maniera de compensare de stingere a plăţilor sunt chestiuni distincte de stabilirea creanţelor fiscale şi nu au relevanta în emiterea actului fiscal contestat. În plus, analiza celor evocate în cererea de suspendare este necesar a fi făcută sumar şi în aparenţă pentru a stabili împrejurări ce relevă nelegalitatea. Simpla afirmaţie că organele fiscale au săvârşit erori şi au ajuns la concluzii neîntemeiate fără a se dovedi aceasta, nu constituie motiv esenţial de reţinere a existenţei cazului bine justificat, în sensul normelor enunţate.
Secţia comercială şi de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 55 din 12 ianuarie 2011
Prin încheierea din 1 octombrie 2010 a Tribunalului Bistrița Năsăud a fost respinsă ca nefondată cererea de suspendare a executării deciziilor nr. 9532 din 15.12.2009 și 29531 din 18.12.2009 emise de Administrația Finanțelor Publice Bistrița și a deciziei nr. 28 din 26.04.2010 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud .
Pentru a dispune astfel instanța reține că în accepțiunea legii cazurile bine justificate sunt reprezentate de împrejurările legate de starea de fapt și drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, iar prin pagubă iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice ori a unui serviciu public.
Prin urmare, suspendarea actului administrativ este reglementată ca excepție de la aplicarea principiului conform cu care actul administrativ cu caracter unilateral se execută din oficiu (acesta beneficiind de prezumția de legalitate și de veridicitate), în scopul acordării unei protecții provizorii a drepturilor și intereselor particularilor până în momentul în care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, însă pentru ca această măsură excepțională să poată opera, nu este suficient doar ca partea interesată să susțină că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, ci trebuie să prezinte argumente pe baza cărora să se poată realiza o analiză în concret a cazului bine justificat și a iminenței unei pagube în raport cu natura și amploarea măsurii dispuse prin actul contestat.
Or, în speță, se constată că, în condițiile în care, în motivarea cererii de suspendare a executării, reclamanta, întemeindu-se pe considerentele prezentate în motivarea acțiunii în sensul calculului nelegal al sumei de 6.487 lei reprezentând taxă pe valoare adăugată aferentă lunii ianuarie 2004 și respectiv 11.452 lei reprezentând obligații de plată accesorii, a invocat doar faptul că executarea deciziilor prin care aceste sume au fost stabilite îi aduce grave prejudicii în desfășurarea activității, fără a menționa, în concret, care sunt acele împrejurări de fapt și de drept care pot constitui indicii de răsturnare a prezumției de legalitate și care să facă verosimilă iminența producerii unei pagube.
împotriva soluției menționate a declarat recurs reclamanta S.C. S. SRL solicitând modificarea încheierii în sensul admiterii cererii de suspendare.
în susținerea celor solicitate se arată că în speță sunt incidente cerințele cerute de legea contenciosului . Astfel se arată că în ceea ce privește existența unui caz bine justificat legiuitorul arată în dispozițiile art.2 lit. t) că sunt acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința actului administrativ.
Ori întreaga motivare a plângerii nu face altceva decât să demonstreze nelegalitatea evidentă a actelor emise și culpa flagrantă a unei persoane din angajații entităților ce au emis actele contestate.
Culpa acelei persoane este evidențiată chiar în decizia atacată, doar că este apreciată cu îngăduință, fiind angajatul lor și o consideră ca scuzabilă, ceea ce evident că instanța nu-și poate însuși.
în concret în plângere s-a arătat că petenta S.C. S. S.R.L. Bistrița este plătitoare de taxă pe valoarea adăugată și prin decontul pentru luna ianuarie 2004, depus sub nr. 3961/19.02.2004 la organele Administrației Finanțelor Publice a Municipiul Bistrița, scadent la plată la 25.02.2004, înregistrează o obligație de plată cu titlu de taxă pe valoarea adăugată de 6.487 lei. Nu se contestă de către nici un organ fiscal că decontul în cauză pentru luna ianuarie 2004 a fost depus în termen legal, în concret la 19.02.2004, el devenind scadent Ia 25.02.2004. însă, reprezentantul Administrației Finanțelor Publice a Municipiul Bistrița comite o eroare și nu înregistrează acest decont, respectiv nu-l procesează și prelucrează în evidențele de debit ale reclamantei. De la această dată, reclamanta și-a achitat cronologic sumele comunicate ca fiind debit de-a lungul mai multor ani, dar evident că acel debit de 6.487 Iei nu a mai figurat în evidențele Administrației Finanțelor Publice a Municipiul Bistrița și nu apare ca fiind achitat.
înainte de a analiza prescripția dreptului organului fiscal de a mai stabili obligația fiscală în cauză și lipsa oricărei vinovății a reprezentanților reclamantei cu privire la neachitarea acelui debit, trebuie remarcat faptul că la 31.12.2003 SC S SRL figurează ca un sold de rambursat la în sumă de 5.404 lei, valoric reflectat în decontul lunii ianuarie 2004, depus la 19.02.2004.
Prin urmare, în situația dată, dacă era procesat și prelucrat, respectiv înregistrat de reprezentantul Administrației Finanțelor Publice a Municipiul Bistrița decontul respectiv, între cele două sume de 5.404 lei ce reprezintă sold de rambursat către reclamantă și debitul în sumă de 6.487 lei datorat pentru luna ianuarie 2004 opera de drept o compensare, în baza dispozițiile art. 116 C.fisc., astfel încât fără nici o altă plată la 25.02.2004 reclamanta rămâne datoare cu un debit de 1.083 lei și nicidecum cu 6.487 Iei la care s-au calculat accesoriile în discuție. Prin urmare în nici un caz reclamanta nu poate fi obligată la plata accesoriilor în discuție și apreciem nici a sumei debit de 6.487 lei, aceasta fiind prescrisă. Dar, revenind la situația de fapt generată de neprocesarea de către reprezentantul Administrației Finanțelor Publice a Municipiul Bistrița a decontului depus de reclamantă în termenul legal pentru luna ianuarie 2004 la 14.01.2010 reclamanta primește Decizia nr. 9532/15.12.2009 și Decizia de Corecție nr. 29.531/18.12.2009 prin care i se aduce la cunoștință că ar fi datoare cu debitele menționate în aceste decizii ca reprezentând accesorii la decontul de taxă pe valoarea adăugată pentru luna ianuarie 2004. Doar cu această ocazie reclamanta a luat la cunoștință de existența acestor pretinse debite care în nici un caz nu-i pot fi imputate.
Mai trebuie remarcat faptul că reclamanta, în toate deconturile de taxă pe valoarea adăugată depuse ulterior celui din ianuarie 2004 a menționat debitul în discuție de 6.487 lei aferent lunii ianuarie 2004, fiind de neînțeles cum reprezentatul Administrației Finanțelor Publice a Municipiul Bistrița nu a luat în considerare acest debit ce trebuia să-i stingă cronologic prin plățile făcute ulterior de reclamantă. Este surprinzător faptul că prin decizia atacată 28/26.04.2010 doar în considerentul de a menține obligațiile fiscale stabilite prin actele de impunere arătate, după ce în mod corect se reține că într-adevăr decontul depus de contestatară la Administrației Finanțelor Publice a Municipiul Bistrița pentru luna ianuarie 2004 și înregistrat sub nr. 3961/04/19.02.2004 a fost scăpat de la procesare, fiind operat și prelucrat numai în luna decembrie 2009, se apreciază că: în raport de numărul mare de declarații fiscale această eroare este scuzabilă; calculul accesoriilor ar fi corect efectuat prin raportare la dispozițiile art. 134 alin. (3) coroborat cu art. 157 alin. (1) din C.Fisc. prin care se stabilește exigibilitatea care determină și momentul în care se datorează majorări de întârziere pentru neplata taxei pe valoarea adăugată și că având în vedere că în perioada în care eroarea și-a produs efectele, contestatoarea, chipurile, a folosit în interes propriu sumele reprezentând obligațiile fiscale neachitate, ar fi logic ca majorările de întârziere să fie suportate de ea.
Se pune întâi problema dacă suma debit de 6.487 lei reprezentând taxa pe valoarea adăugată aferentă lunii ianuarie 2004, scadentă la 25.02.2004, și implicit accesorii le acestora, mai poate fi stabilită în sarcina reclamantei la 14.01.2010, sau este prescris dreptul organului fiscal de a mai stabili această obligație fiscală mai veche de 5 ani.
Potrivit dispozițiilor art. 134 alin. (9) coroborat cu dispozițiile art. 157 alin. (l) din C.Fisc. exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată o reprezintă data la care contribuabilul are obligația de a depune decontul de taxă pe valoarea adăugată, în speță în 25.02.2004.
Având în vedere dispozițiile art. 91 din Codul Fiscal, potrivit cărora dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, stabilirea unei obligații fiscale scadente la 25.02.2004, la data de 14.01.2010, este înafara termenului de prescripție.
Se pune apoi problema răspunderii pentru eroarea comisa, respectiv împrejurarea care a dus la nașterea accesoriilor calculate de 11.452 lei.
Neplata la termen a debitului care trebuia făcută automat prin compensarea taxei pe valoarea adăugată de rambursat la sfârșitul anului 2003 cu cel datorat pentru ianuarie 2004, se datorează neluării în evidență, respectiv neprocesării declarație depuse de reclamantă la Administrația Finanțelor Publice a Municipiul Bistrița.
Prin urmare, prin depunerea decontului de către reclamantă la termenul legal și cuprinderea debitului și în deconturile ulterioare până la zi, reclamanta și-a îndeplinit toate obligațiile legale care îi reveneau și nu-i poate fi reținută nici o culpă pentru neevidențierea debitului respectiv în fișa debitelor aflate la Administrația Finanțelor Publice a Municipiul Bistrița.
Discuția, s-ar putea pune cu privire la suma de 1.083 lei ce ar fi rămas în urma compensării de drept cu taxa de valoarea adăugată de rambursat pentru anul 2003, dar și acest debit de 1.083 lei nu se datorează vreunei conduite culpabile a reclamantei, astfel că ea nu poate fi obligată la plata unor accesorii până în anul 2010.
De altfel, dacă această sumă de 1.083 lei ar fi fost evidențiată ca debit ea ar fi fost dedusă cronologic la prima plată făcută de reclamantă în luna martie 2004 și nu ar fi produs accesoriile despre care se face vorbire.
Ca atare se concluzionează este de domeniul evidenței că accesoriile în discuție sunt greșit calculate și în nici un caz nu pot fi imputate reclamantei, căreia așa cum s-a arătat nu i se poate reține nici o culpă în nașterea acestor obligații.
Eroarea neprocesării decontului de taxă pe valoarea adăugată nu este în nici un fel scuzabilă, ci chiar impardonabilă, dar ea nu a făcut obiectul contestației analizate, astfel că nu poate justifica respingerea contestației.
Analizând recursul declarat Curtea reține următoarele:
Suspendarea executării actelor administrative intervine atunci când legea o prevede în limitele și condițiile instituite de aceasta. în acest sens legea contenciosului administrativ pe care se fundamentează cererea prin art. 15 prevede că, suspendarea executării actului administrativ unilateral Tot astfel, prin art. 14 se prevede că „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente… persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral.”
Același act normativ cu privire la paguba iminentă în art. 2 lit. s) o definește ca fiind prejudiciul material viitor, dar previzibil cu evidența sau după caz perturbarea gravă a unei autorități publice ori a unui serviciu public iar prin art. 2 lit. t) definește cazul bine justificat ca fiind împrejurările legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului.
Din prevederile enunțate reiese că poate fi dispusă măsura suspendării ori de câte ori există un caz bine justificat și o pagubă iminentă pe care executarea actului autorității ar produce-o reclamantei.
Cu alte cuvinte suspendarea se poate dispune în situația în care sunt întrunite cumulativ cerința îndoielii asupra legalității actului, o aparență care atestă un „caz bine justificat” și un prejudiciu material viitor, previzibil ce relevă o „pagubă iminentă”.
în cauză așa cum corect a reținut și prima instanță nu se poate vorbi de întrunirea cumulativă a cerințelor enunțate. Reclamanta nu a arătat elemente concrete ori împrejurări legate de starea de fapt și de drept care ar fi de natură să creeze o îndoiala serioasă în privința legalității actelor administrativ fiscale după cum nu a propus în acest sens nici probe.
Prin demersul său a relevat modalitatea de stingere a datoriilor către buget, maniera de compensare de stingere a plăților iar aceste elemente sunt chestiuni distincte de stabilirea creanțelor fiscale și nu au relevanta în emiterea actului fiscal contestat. în plus analiza celor evocate de recurentă este necesar a fi făcută sumar și în aparență pentru a stabili împrejurări ce relevă nevalabilitatea. Simpla afirmație că organele fiscale au săvârșit erori și a ajuns la concluzii neîntemeiate fără a se dovedi aceasta nu constituie motiv esențial de reținere a existenței cazului bine justificat în sensul normelor enunțate.
La aceasta se adaugă și faptul că recurenta nu a dovedit nici faptul că prin executarea actului fiscal ar fi iminentă producerea unui prejudiciu, ca executarea ar duce la imposibilitatea plăților angajate în executarea activității desfășurate. Ori în aceste circumstanțe nu se poate reține în cauză întrunirea cerințelor cerute de normele mai sus indicate.
Prin urmare față de cele arătate în temeiul art. 312 C.proc.civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr.554/2004 Curtea va da o soluție de respingere a recursului declarat.
(Judecător Floarea Tămaș)
