Simpla evocare a unor împrejurări referitoare la modalitatea de compensare a creanţelor. Condiţii referitoare la prejudiciul iminent
Secţia comercială şi de administrativ şi fscal, decizia nr. 55 din 12 ianuarie 2011
Prin încheierea din 1 octombrie 2010 a Tribunalului Bistriţa Năsăud a fost respinsă ca nefondată cererea de suspendare a executării deciziilor nr.9532 din
15.12.2009 şi 29531 din 18.12.2009 emise de Administraţia Finanţelor Publice Bistriţa şi a deciziei nr.28 din 26.04.2010 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud .
Pentru a dispune astfel instanţa reţine că în accepţiunea legii cazurile bine justificate sunt reprezentate de împrejurările legate de starea de fapt şi drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, iar prin pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice ori a unui serviciu public.
Prin urmare, suspendarea actului administrativ este reglementată ca excepţie de la aplicarea principiului conform cu care actul administrativ cu caracter unilateral se execută din oficiu (acesta beneficiind de prezumţia de legalitate şi de veridicitate), în scopul acordării unei protecţii provizorii a drepturilor şi intereselor particularilor până în momentul în care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, însă pentru ca această măsură excepţională să poată opera, nu este suficient doar ca partea interesată să susţină că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, ci trebuie să prezinte argumente pe baza cărora să se poată realiza o analiză în concret a cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube în raport cu natura şi amploarea măsurii dispuse prin actul contestat.
Or, în speţă, se constată că, în condiţiile în care, în motivarea cererii de suspendare a executării, reclamanta, întemeindu-se pe considerentele prezentate în motivarea acţiunii în sensul calculului nelegal al sumei de 6.487 lei reprezentând taxă pe valoare adăugată aferentă lunii ianuarie 2004 şi respectiv 11.452 lei reprezentând obligaţii de plată accesorii, a invocat doar faptul că executarea deciziilor prin care aceste sume au fost stabilite îi aduce grave prejudicii în desfăşurarea activităţii, fără a menţiona, în concret, care sunt acele
împrejurări de fapt şi de drept care pot constitui indicii de răsturnare a prezumţiei de legalitate şi care să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube.
Împotriva soluţiei menţionate a declarat recurs reclamanta S.C. S. SRL solicitând modificarea încheierii în sensul admiterii cererii de suspendare.
În susţinerea celor solicitate se arată că în speţă sunt incidente cerinţele cerute de legea contenciosului . Astfel se arată că în ceea ce priveşte existenţa unui caz bine justificat legiuitorul arată în dispoziţiile art.2 lit.t că sunt acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa actului administrativ.
Ori întreaga motivare a plângerii nu face altceva decât să demonstreze nelegalitatea evidentă a actelor emise şi culpa flagrantă a unei persoane din angajaţii entităţilor ce au emis actele contestate.
Culpa acelei persoane este evidenţiată chiar în decizia atacată, doar că este apreciată cu îngăduinţă, fiind angajatul lor şi o consideră ca scuzabilă, ceea ce evident că instanţa nu-şi poate însuşi.
În concret în plângere s-a arătat că, petenta S.C. S. S.R.L. Bistriţa este plătitoare de taxă pe valoarea adăugată şi prin decontul pentru luna ianuarie 2004, depus sub nr. 3961/19.02.2004 la organele Administraţiei Finanţelor Publice a Municipiul Bistriţa, scadent la plată la 25.02.2004, înregistrează o obligaţie de plată cu titlu de taxă pe valoarea adăugată de 6.487 lei. Nu se contestă de către nici un organ fiscal că decontul în cauză pentru luna ianuarie 2004 a fost depus în termen legal, în concret la 19.02.2004, el devenind scadent Ia 25.02.2004. Însă, reprezentantul Administraţiei Finanţelor Publice a Municipiul Bistriţa comite o eroare şi nu înregistrează acest decont, respectiv nu-l procesează şi prelucrează în evidenţele de debit ale reclamantei. De la această dată, reclamanta şi-a achitat cronologic sumele comunicate ca fiind debit de-a lungul mai multor ani, dar evident că acel debit de 6.487 Iei nu a mai figurat în evidenţele Administraţiei Finanţelor Publice a Municipiul Bistriţa şi nu apare ca fiind achitat.
Înainte de a analiza prescripţia dreptului organului fiscal de a mai stabili obligaţia fiscală în cauză şi lipsa oricărei vinovăţii a reprezentanţilor reclamantei cu privire la neachitarea acelui debit, trebuie remarcat faptul că la 31.12.2003 S.C. “S.” S.R.L. figurează ca un sold de rambursat la în sumă de 5.404 lei, valoric reflectat în decontul lunii ianuarie 2004, depus la 19.02.2004.
Prin urmare, în situaţia dată, dacă era procesat şi prelucrat, respectiv înregistrat de reprezentantul Administraţiei Finanţelor Publice a Municipiul Bistriţa decontul respectiv, între cele două sume de 5.404 lei ce reprezintă sold de rambursat către reclamantă şi debitul în sumă de 6.487 lei datorat pentru luna ianuarie 2004 opera de drept o compensare, în baza disp.art. 116 Cod Fiscal, astfel încât fără nici o altă plată la 25.02.2004 reclamanta rămâne datoare cu un debit de 1.083 lei şi nicidecum cu 6.487 Iei la care s-au calculat accesoriile în discuţie. Prin urmare în nici un caz reclamanta nu poate fi obligată la plata accesoriilor în discuţie şi apreciem nici a sumei debit de 6.487 lei, aceasta fiind prescrisă. Dar, revenind la situaţia de fapt generată de neprocesarea de către reprezentantul Administraţiei Finanţelor Publice a Municipiul Bistriţa a
decontului depus de reclamantă în termenul legal pentru luna ianuarie 2004 la
14.01.2010 reclamanta primeşte Decizia nr. 9532/15.12.2009 şi Decizia de Corecţie nr. 29.531/18.12.2009 prin care i se aduce la cunoştinţă că ar fi datoare cu debitele menţionate în aceste decizii ca reprezentând accesorii la decontul de taxă pe valoarea adăugată pentru luna ianuarie 2004. Doar cu această ocazie reclamanta a luat la cunoştinţă de existenţa acestor pretinse debite care în nici un caz nu-i pot fi imputate.
Mai trebuie remarcat faptul că reclamanta, în toate deconturile de taxă pe valoarea adăugată depuse ulterior celui din ianuarie 2004 a menţionat debitul în discuţie de 6.487 lei aferent lunii ianuarie 2004, fiind de neînţeles cum reprezentatul Administraţiei Finanţelor Publice a Municipiul Bistriţa nu a luat în considerare acest debit ce trebuia să-i stingă cronologic prin plăţile făcute ulterior de reclamantă. Este surprinzător faptul că prin decizia atacată 28/26.04.2010 doar în considerentul de a menţine obligaţiile fiscale stabilite prin actele de impunere arătate, după ce în mod corect se reţine că într-adevăr decontul depus de contestatară la Administraţiei Finanţelor Publice a Municipiul Bistriţa pentru luna ianuarie 2004 şi înregistrat sub nr. 3961/04/19.02.2004 a fost scăpat de la procesare, fiind operat şi prelucrat numai în luna decembrie 2009, se apreciază că: în raport de numărul mare de declaraţii fiscale această eroare este scuzabilă; calculul accesoriilor ar fi corect efectuat prin raportare la dispoziţiile art. 134 alin.3 coroborat cu art. 157 alin. 1 din Codul Fical prin care se stabileşte exigibilitatea care determină şi momentul în care se datorează majorări de întârziere pentru neplata taxei pe valoarea adăugată şi că având în vedere că în perioada în care eroarea şi-a produs efectele, contestatoarea, chipurile, a folosit în interes propriu sumele reprezentând obligaţiile fiscale neachitate, ar fi logic ca majorările de întârziere să fie suportate de ea.
Se pune întâi problema dacă suma debit de 6.487 lei reprezentând taxa pe valoarea adăugată aferentă lunii ianuarie 2004, scadentă la 25.02.2004, şi implicit accesorii le acestora, mai poate fi stabilită în sarcina reclamantei la
14.01.2010, sau este prescirs dreptul organului fiscal de a mai stabili această obligaţie fiscală mai veche de 5 ani.
Potrivit dispoziţiilor art. 134 alin.9 coroborat cu dispoziţiile art. 157 alin.l din Codul Fiscal exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată o reprezintă data la care contribuabilul are obligaţia de a depune decontul de taxă pe valoarea adăugată, în speţă în 25.02.2004.
Având în vedere dispoziţiile art. 91 din Codul Fiscal, potrivit cărora dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, stabilirea unei obligaţii fiscale scadente la 25.02.2004, la data de 14.01.2010, este înafara termenului de prescripţie.
Se pune apoi problema răspunderii pentru eroarea comisa, respectiv împrejurarea care a dus la naşterea accesoriilor calculate de 11.452 lei.
Neplata la termen a debitului care trebuia făcută automat prin compensarea taxei pe valoarea adăugată de rambursat la sfârşitul anului 2003 cu cel datorat pentru ianuarie 2004, se datorează neluării în evidenţă, respectiv neprocesării declaraţie depuse de reclamantă la Administraţia Finanţelor Publice a Municipiul Bistriţa.
Prin urmare, prin depunerea decontului de către reclamantă la termenul legal şi cuprinderea debitului şi în deconturile ulterioare până la zi, reclamanta şi-a îndeplinit toate obligaţiile legale care îi reveneau şi nu-i poate fi reţinută nici o culpă pentru neevidenţierea debitului respectiv în fişa debitelor aflate la Administraţia Finanţelor Publice a Municipiul Bistriţa.
Discuţia, s-ar putea pune cu privire la suma de 1.083 lei ce ar fi rămas în urma compensării de drept cu taxa de valoarea adăugată de rambursat pentru anul 2003, dar şi acest debit de 1.083 lei nu se datorează vreunei conduite culpabile a reclamantei, astfel că ea nu poate fi obligată la plata unor accesorii până în anul 2010.
De altfel, dacă această sumă de 1.083 lei ar fi fost evidenţiată ca debit ea ar fi fost dedusă cronologic la prima plată făcută de reclamantă în luna martie 2004 şi nu ar fi produs accesoriile despre care se face vorbire.
Ca atare se concluzionează este de domeniul evidenţei că accesoriile în discuţie sunt geşit calculate şi în nici un caz nu pot fi imputate reclamantei, căreia aşa cum s-a arătat nu i se poate reţine nici o culpă în naşterea acestor obligaţii.
Eroarea neprocesării decontului de taxă pe valoarea adăugată nu este în nici un fel scuzabilă, ci chiar impardonabilă, dar ea nu a făcut obiectul contestaţiei analizate, astfel că nu poate justifica respingerea contestaţiei.
Analizând recursul declarat Curtea reţine următoarele:
Suspendarea executării actelor administrative intervine atunci când legea o prevede în limitele şi condiţiile instituite de aceasta. În acest sens legea contenciosului administrativ pe care se fundamentează cererea prin art.15 prevede că, suspendarea executării actului administrativ unilateral Tot astfel, prin art. 14 se prevede că „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente… persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral.”
Acelaşi act normativ cu privire la paguba iminentă în art. 2 lit. s o defineşte ca fiind prejudiciul material viitor, dar previzibil cu evidenţa sau după caz perturbarea gravă a unei autorităţi publice ori a unui serviciu public iar prin art. 2 lit. t defineşte cazul bine justificat ca fiind împrejurările legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului.
Din prevederile enunţate reiese că poate fi dispusă măsura suspendării ori de câte ori există un caz bine justificat şi o pagubă iminentă pe care executarea actului autorităţii ar produce-o reclamantei.
Cu alte cuvinte suspendarea se poate dispune în situaţia în care sunt întrunite cumulativ cerinţa îndoielii asupra legalităţii actului, o aparenţă care atestă un „caz bine justificat” şi un prejudiciu material viitor, previzibil ce relevă o „pagubă iminentă”.
În cauză aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă nu se poate vorbi de întrunirea cumulativă a cerinţelor enunţate. Reclamanta nu a arătat elemente concrete ori împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care ar fi de natură să creeze o îndoiala serioasă în privinţa legalităţii actelor administrativ fiscale după cum nu a propus în acest sens nici probe.
Prin demersul său a relevat modalitatea de stingere a datoriilor către buget, maniera de compensare de stingere a plăţilor iar aceste elemente sunt
chestiuni distincte de stabilirea creanţelor fiscale şi nu au relevanta în emiterea actului fiscal contestat. În plus analiza celor evocate de recurentă este necesar a fi făcută sumar şi în aparenţă pentru a stabili împrejurări ce relevă nevalabilitatea. Simpla afirmaţie că organele fiscale au săvârşit erori şi a ajuns la concluzii neîntemeiate fara a se dovedi aceasta nu constituie motiv esenţial de reţinere a existenţei cazului bine justificat în sensul normelor enunţate.
La aceasta se adaugă şi faptul că recurenta nu a dovedit nici faptul că prin executarea actului fiscal ar fi iminentă producerea unui prejudiciu, ca executarea ar duce la imposibilitatea plăţilor angajate în executarea activităţii desfăşurate. Ori în aceste circumstanţe nu se poate reţine în cauză întrunirea cerinţelor cerute de normele mai sus indicate.
Prin urmare faţă de cele arătate în temeiul art.312 C.pr.civ. coroborat cu art.20 din Legea nr.554/2004 Curtea va da o soluţie de respingere a recursului declarat. (Judecător Floarea Tămaş)
