Prescriere în favoarea creditorului, iar nu a debitorului. Opoziţie la executarea cecului, în condiţiile art. 54 din Legea nr. 59/1934. Necesitatea formulării unei cereri de suspendare a executării. Cesiune de creanţă.
Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de administrativ, decizia nr. 3179 din 3 decembrie 2010
Prin sentinţa civilă nr. 411 din data de 25.01.2010, a Judecătoriei Turda, a fost respinsă cererea formulată de către reclamanta SC A.I.E. SRL în contradictoriu cu pârâta debitoare SC M.C.G. SRL TURDA şi terţul poprit SC B. SRL – Sucursala Cluj-Napoca şi a fost respinsă cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată formulată de pârâta-debitoare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constat că nu sunt îndeplinite cerinţele art.460 al.2 Cod proc.civ, terţul poprit neavând nicio obligaţie de plată faţă de debitorul urmărit la momentul aducerii la cunoştinţă a înfiinţării popririi.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC A.I.E. SRL iar prin decizia comercială nr. 7/A/03.05.2010 s-a admis apelul şi s-a modificat hotărârea atacată, în sensul admiterii cererii de validare a popririi aşa cum a fost formulată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a constatat că cesiunea de creanţă invocată în apărare de către terţul poprit nu şi-a produs efectele, reţinându-se faptul că adresa de înfiinţare a popririi a fost comunicată terţului poprit la data de 15.12.2009, dată la care cesiunea de creanţă nu a fost notificată în conform cu dispoziţiile art. 1393 Cod civ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC M.C.G. SRL solicitând modificarea hotărârii atacate cu consecinţa respingerii apelului.
În motivarea recursului, recurenta a invocat excepţia necompetenţei materiale de soluţionare a apelului de către Tribunalul Comercial Cluj, întemeiată pe dispoziţiile art.304 pct. 3 Cod proc.civ.
Referitor la fondul cauzei, recurenta a arătat că nu au fost respectat de către creditoare dispoziţiile art. 460 al.1 Cod proc.civ, respectiv termenul de 6 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze suma urmăribilă.
S-a mai arătat că instanţa de apel a invocat greşit dispoziţiile art. 452 şi urm. Cod proc.civ. care reprezintă norma generală în materia executării silite prin poprire, deoarece aceste norme nu au aplicabilitate în cazul executării cecului unde Legea nr. 59/1934 a prevăzut o procedură specială.
Decizia de validare a popririi, se arată în motivarea recursului, a fost dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 93 Cod proc. civ. susţinând recurenta că data comunicării actului de înfiinţare a popririi este 17.12.2009 şi nu 15.12.2009, aşa cum a reţinut instanţa de apel.
Susţine recurenta că decizia de validare a popririi a fost dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art.1393 Cod civ. întrucât acest text legal nu prevede obligativitatea notificării cesiunii debitorului cedat doar prin intermediul executorului judecătoresc, iar pe de altă parte, acest text legal trebuie corelat cu dispoziţiile Titlului VI al Legii nr. 99/1999 respectiv art.2 lit. a şi art. 85 al.1 din acest act normativ.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.
Recurenta a formulat şi o cerere de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art.304 al.4 Cod proc.civ. care nu a mai fost însă susţinută.
La dosar s-a depus o cerere din partea SC U.H. SA prin care s-a solicitat să se ia act de transmiterea convenţională a calităţii procesuale a reclamantei către SC U.H. SA ca urmare a unor cesiuni de creanţă consecutive precum şi a unor cesiuni de drepturi litigioase referitoare la aceeaşi creanţă, încheiate consecutiv.
Astfel s-a depus la dosar contractul de cesiune de creanţă nr. 25 din data de
23.09.2010 prin care cedenta SC A.I.E. SRL Cluj a cedat creanţa sa faţă de SC M.C.G. SRL TURDA către SC A. SRL-TURDA.
Această cesionară, ulterior, la rândul său, în calitate de cedentă, a transmis aceeaşi creanţă către cesionara SC U.H. SA prin contractul de cesiune de creanţă nr. 26/23.09.2010.
În privinţa acestor două contracte de cesiune de creanţă au fost respectate dispoziţiile art. 1393 Cod civ. referitoare la publicitate.
Existând dovezile necesare, curtea a constat că a dobândit calitatea de creditoare în cauză SC U.H. SA acesta preluând şi calitatea procesuală de reclamantă, deţinută de către cedentă.
În cauză a formulat cerere de intervenţie accesorie SC A.I.E. SRL în favoarea SC U.H. SA, motivat de faptul că intervenienta a cesionat creanţa litigioasă faţă de SC A. SRL, care ulterior a cesionat aceeaşi creanţă pe seama intimatei SC U.H. SA care a devenit astfel parte în acest dosar.
În drept cererea de intervenţie accesorie a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 51 Cod proc.civ.
Recurenta SC M.C.G. SRL a depus concluzii scrise în care a dezvoltat motivele de
recurs.
Cu privire la fondul recursului, creditoarea SC U.H. SA BUCUREŞTI a solicitat respingerea acestuia prin intermediul concluziilor scrise depuse.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Curtea apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Susţine recurenta că judecătoresc nu a respectat termenul de 3 luni prevăzut cu caracter imperativ de art. 460 al.1 Cod proc.civ.
Art. 460 al.1 Cod proc.civ. prevede că ,,dacă terţul poprit nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi”.
Din conţinutul textului legal menţionat rezultă că executorul judecătoresc are la dispoziţie un termen de 3 luni, în interiorul căruia să formuleze cererea de validare a popririi, dacă constată că terţul poprit nu s-a conformat dispoziţiei de înfiinţare a popririi.
Este greşit a considera că numai după epuizarea acestui termen se poate proceda la introducerea cererii de validare a popririi.
În interpretarea dată de către recurentă acestui text legal se acordă terţului, în mod nejustificat, un termen de de 3 luni, în interiorul căruia, chiar dacă terţul rămâne
în pasivitate până în penultima zi a termenului, creditorul nu are la îndemână nici un mijloc procedural de a-l determina pe terţ să efectueze plata.
Nimic nu justifică prelungirea executării cu încă un termen de 3 luni care s-ar afla, în acest caz, la dispoziţia terţului poprit.
Dimpotrivă, termenul este prescris în favoarea executorului judecătoresc, deci în favoarea creditorului, al cărui drept la executarea efectivă a creanţei sale este apreciat de normele ce reglementează executarea silită, în toate formele sale.
Referitor la o eventuală incidenţă a dispoziţiilor Legii nr. 59/1934, act normativ ce ar prevedea o procedură specială în privinţa executării cecului.
Din conţinutul acestui act normativ nu au putut fi identificate norme speciale de executare, propriu-zisă, a cecului.
Astfel, potrivit art.53 din Legea nr. 59/1934 cecul are valoare de titlu executor, iar după investirea cu formulă se poate trece la executare.
Executarea silită prin poprire reprezintă o modalitate legală de încasare a unei creanţe constatată printr-un titlu executoriu, chiar şi de natura cecului.
Chiar dacă opoziţia la executare reglementată de art. 54 din Legea nr. 59/1934 cuprinde dispoziţii specifice cecului şi chiar dacă aceasta se formulează în faza de executare, în lipsa unei hotărâri de suspendare a executării se poate proceda la executarea silită.
Legea specială, nr. 59/1934, nu conţine dispoziţii speciale de executare silită a cecului, care ar fi avut astfel prioritate.Urmează deci a se aplica dispoziţiile generale referitoare la executarea silită, deci inclusiv cele referitoare la poprire.
Mai arată recurenta, în concluziile scrise, că a formulat opoziţie la executarea cecului, în condiţiile art. 54 din Legea nr. 59/1934, aflată în prezent în faza de judecată a recursului, cu termen la data de 04 martie 2011, la Curtea de Apel Cluj.
Soluţia recurată în acel dosar este decizia cu nr. 10/28.06.2010 a Tribunalului Comercial Cluj prin care s-a trimis spre rejudecare opoziţia la executare formulată de către recurenta din prezenta cauză.
Cu privire la acest aspect, Curtea constată că nu s-a făcut dovada suspendării executării cecului.
În condiţiile art. 54 din Legea nr. 59/1934, care face trimitere la dispoziţiile codului de procedură civile, recurenta avea posibilitatea de a obţine suspendarea executării.
Introducerea opoziţiei la executare nu suspendă de drept executarea cecului, astfel încât prezentul litigiu de validare a popririi poate continua.
La dispoziţia recurentului se află instituţia întoarcerii executării pentru ipoteza în care cererea sa de anulare a cecului va fi admisă.
Referitor la nerespectarea dispoziţiilor art. 56 şi 57 din Legea nr. 59/1934 Curtea reţine că aceste texte legale prevăd:
„Art. 56. – Dacă din raportul care a dat naştere emisiunii sau transmisiunii cecului, deriva o acţiune cauzală, aceasta rămâne în fiinţă, cu toata emiterea sau transmiterea cecului, afară de cazul când se dovedeşte novaţiunea.
Posesorul cecului nu poate exercita acţiunea cauzală decât oferind debitorului restituirea cecului, depunându-l la grefa instanţei competente şi justificând în acelaşi timp îndeplinirea formalităţilor necesare pentru conservarea fata de debitor a acţiunilor de regres ce-i pot aparţine.
Art. 57. – Când posesorul cecului a pierdut acţiunea cambială contra tuturor obligaţiilor şi nu are contra acestora acţiune cauzală, poate acţiona pe trăgătorul care nu a avut disponibilul la tras, ori s-a îmbogăţit pe nedrept în dauna sa.
Aceeaşi acţiune o poate exercita în aceleaşi condiţiuni, şi în contra giranţilor.”
Aceste texte enunţă mijloacele procedurale aflate la dispoziţia părţilor raportului obligaţional precum şi condiţiile de exercitare ale acestor acţiuni.
În prezenta cauză instanţa investită cu o cerere de validare a popririi nu verifică altceva decât îndeplinirea condiţiilor legale specifice acestei forme de executare.
Art. 56 şi 57 din Legea nr. 59/1934 se referă la acţiuni ce exced executării silite, obiect al prezentei cauze.
Referitor la comunicarea actului de înfiinţare a popririi Curtea reţine următoarele:
Adresa de înfiinţarea a popririi a fost transmisă de către executorul judecătoresc prin intermediul Poştei Române la sediul terţului.
Din adresa nr. 236/2930/29.04.2010 emisă de Oficiul judeţean de poştă Cluj rezultă, pertinent, motivul pentru care terţul poprit a ales să închirieze o căsuţă poştală la oficiul poştal Săvădisla, jud. Cluj, respectiv faptul că salariaţii poştali nu sunt obligaţi să efectueze operaţiuni de distribuire a trimiterilor poştale în extravilanul localităţilor, sediul terţului poprit fiind în extravilan.
Aceasta este o modalitate diligentă de gestionare a unei anumite situaţii, care, desigur, nu este imputabilă terţului sau celor aflaţi în aceeaşi situaţie ca acesta (sediul social în extravilanul localităţilor).
Această stare de fapt nu poate crea însă drepturi suplimentare şi nici nu poate determina neaplicarea dispoziţiilor codului de procedură civilă.
Data stampilei poştale este un reper sigur de comunicare a actului şi creează siguranţa faptului luării la cunoştinţă. Ea este un element obiectiv, care nu este influenţat de voinţa părţilor indicate. Poşta Română este un executant al serviciului de comunicare al actelor judiciare, având un rol neutru.
Punctul de vedere exprimat de către recurent are o importantă componentă subiectivă.
S-a dovedit, din cele două adrese transmise dosarului de Compania Naţională de Poştă, că din data de 15.12.2009 adresa executorului judecătoresc a fost primită la oficiul poştal şi s-a aflat astfel, la dispoziţia terţului poprit, cel care a închiriat căsuţa poştală.
A rămas la voinţa terţului poprit stabilirea intervalului de timp în care se prezenta să-şi ridice corespondenţa.
Aplicând ştampila şi depunând trimiterea în căsuţa poştală, Poşta şi-a îndeplinit obligaţia de a pune la dispoziţia destinatarului trimiterea poştală, iar faptul că acesta s-a prezentat după două zile (17.12.2009) a fost voinţa sa proprie şi nu culpa serviciului poştal.
Corect a reţinut instanţa de apel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 93 Cod proc.civ. referitoare la alegerea domiciliului.
Persoana juridică are un sediu social care îşi desfăşoară sau de la care îşi conduce activitatea. El este locul unde, de regulă, pot fi găsite organele sale de conducere prin a căror voinţă este exprimată voinţa persoanei juridice.
În privinţa sediului social sunt îndeplinite şi cerinţele de publicitate, prin intermediul Registrului comerţului de unde terţii interesaţi pot afla adresa exactă a acestuia.
Sediul social presupune o stradă, un număr şi mai ales, acordul proprietarului acelui imobil de utilizare a imobilului cu destinaţia de sediu social
În interpretarea recurentului, în urma închirierii căsuţei poştale şi prin aplicarea art. 93 Cod proc.civ. art. fi avut loc o modificare a sediului de la cel anterior la imobilul unde se află căsuţa poştală închiriată, fără însă a se face dovada îndeplinirii cerinţelor de publicitate.
Chiar dacă s-ar accepta că ar putea avea loc o schimbare reală a sediului ci numai una temporară, generată de situaţia concretă, iar adresa oficiului poştal este doar un loc de primire a corespondenţei, Curtea constată că nu este îndeplinită nici în acest caz cerinţa publicităţii iar înţelegerea privată dintre părţile contractului de închiriere nu este opozabilă terţilor, în speţă, executorului judecătoresc.
Referitor la îndeplinirea cerinţelor legale referitoare la cesiunea creanţei deţinută de SC M.C.G. SRL de la debitorul SC B. SRL la noul debitor SC B. SRL, Curtea reţine următoarele:
Cesiunea de creanţă, pentru această situaţie, este cârmuită de dispoziţiile art. 1393
C.civ.
Art. 2 lit.a, art. 71 al.3 şi art. 85 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 nu au incidenţă în prezenta cauză.
Aceste texte legale prevăd:
“Art. 2 De asemenea, sunt supuse prevederilor prezentului titlu, in ceea ce priveşte ordinea de prioritate, si executarea, urmatoarele acte juridice:
a) toate cesiunile drepturilor de creanta;
Art. 71 al.3 Notificarea se va face in orice mod care asigura dovada primirii
ei.
Art. 85
(1) Cand bunul afectat garantiei, constand intr-o creanta baneasca, este cesionat, cesionarul trebuie sa notifice cesiunea, in scris, debitorului cedat. Notificarea se poate face fie prin act sub semnatura privata, fie prin intermediul instantei sau printr-un act autentificat de notarul public. Notificarea trebuie sa faca mentiune despre creanta cedata, suma de plata, numele sau, modul si locul platii.
(2) Din momentul in care debitorul primeste notificarea, acesta se poate elibera de obligatie numai prin efectuarea platii catre cesionar in modul indicat in notificare.
(3) Cu toate acestea, daca debitorul cere ca cesionarul sa prezinte dovada cesiunii, iar acesta nu o face in termen de 15 zile de la data cererii, debitorul poate sa continue efectuarea platilor catre cedent.
(4) Dovada cesiunii se poate face prin copia certificata de pe contractul de cesiune sau de pe contractul de garantie ori prin copia de pe inregistrarea cesiunii la arhiva.”
Titlul VI al Legii nr. 99/1999 poartă denumirea „Regimul juridic al garanţiilor reale imobiliare” iar art. 1 al.1 din acel titlu reglementează regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare, destinate să asigure îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale născute din orice contract încheiat între persoane fizice sau juridice. Art. 71 al.3 şi art. 85 din Titlul VI sunt cuprinse în capitolul V, referitor la executarea garanţiilor reale.
Este adevărat că art.2 al.2 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 prevede că „sunt supuse prevederilor prezentului titlu, în ceea ce priveşte ordinea de prioritate, publicitatea şi executarea, următoarele acte juridice: vânzările condiţionate, precum şi orice alte acte juridice, indiferent de forma sau de denumirea lor, destinate să garanteze îndeplinirea unei obligaţii cu un bun, aşa cum este definit la art. 6 din prezentul titlu;”, însă, în concret, art.71 al.3 şi art.85 al.1 din Titlul VI tratează cesiunea sumelor constituite cu titlu de garanţie şi nu cesiunea unei sume având un alt izvor de drept (art.85 al.1) şi notificarea vânzării bunului afectat garanţiei.
În speţă, prin contractul din 02 decembrie 2009 s-a cesionat delegaţia de plată a unei sume de bani. Fără îndoială şi banii sunt un bun însă ei nu pot face obiectul unui contract de vânzare cumpărare şi pot fi doar valoarea preţului vânzării. Art.71 al.3 din Titlul VI nu este deci aplicabil.
De asemenea, din acelaşi contract nu rezultă că suma cedată este, în realitate, o garanţie mobiliară, obiectul ei fiind o sumă de bani (privită ca un bun determinat) pentru a fi aplicabilă dispoziţia art.85 al.1 din Titlul VI, care se referă la o sumă având destinaţia de garanţie şi nu de debit de achitat, aşa cum sumele din contractul de cesiune menţionat.
Dispoziţiile legale nu pot fi astfel scoase din contextul general al actului normativ din care fac parte şi nu pot fi aplicate în prezenta cauză.
În speţă, în lipsa altor dispoziţii legale, sunt incidente dispoziţiile generale prevăzute de art. 1393 C.civ., unde se arată: „Cesionarul nu poate opune dreptul său la o a treia persoană decât după ce a notificat debitorului cesiunea.
Acelaşi efect va avea acceptarea cesiunii făcută de debitor într-un act autentic”.
Este adevărat că art.1393 C.civ. nu prevede de către cine se va face notificarea cesiunii şi este la fel de adevărat că acolo unde legea nu distinge şi interpretul trebuie să se abţină să o facă.
Curtea constată însă că legiuitorul însuşi a precizat cine are obligaţia notificării actelor judiciare sau extrajudiciare.
Astfel, art.7 lit.b) din Legea nr. 188/2000 a executorilor judecătoreşti a precizat că notificarea actelor judiciare şi extrajudiciare reprezintă atributul executorului judecătoresc.
Indicarea expresă a acestei atribuţiuni în sarcina executorului judecătoresc exclude orice altă variantă de interpretare, inclusiv a celei susţinută de către recurentă, respectiv valabilitatea notificării realizată de către debitorul poprit (cedent).
Aliniatul al II-lea al art.1393 C.civ. prevede necesitatea acceptării cesiunii de către debitor prin act autentic, astfel încât faţă de această dispoziţie legală orice discuţie este de prisos.
Întradevăr art.1393 C.civ. nu impune obligaţia cesionarului de a notifica cesiunea şi creditorilor cedentului.
Dealtfel, instanţa de fond nici nu afirmă că ar fi existat şi o astfel de obligaţie.
Se reţine în mod corect că efectul de publicitate, inclusiv faţă de terţi (aşa cum sunt creditorii cedentului) nu este realizat ca urmare a faptului că nu s-a notificat debitorului cesiunea prin intermediul executorului judecătoresc.
Cu privire la cererea de suspendare Curtea constată că aceasta nu a mai fost susţinută de către parte.
Cererea de intervenţie apare ca fiind întemiată, motiv pentru care, în baza art. 49 şi urm.c.pr.civ. se va admite.
În consecinţă, faţă de clele menţionate anterior se va respinge recursul. (Judecător Delia Marusciac)
