Reclamanta a precizat ca sumele de bani retinute prin deciziile contestate sunt nelegal calculate, în raport de normele legale în vigoare, apreciind ca obligatiile de plata cu titlu de accesorii nu sunt datorate bugetului de stat.
Astfel, se arata ca pentru perioada ianuarie 2008-februarie 2009 reclamanta a declarat si platit în termen legal, dar în mod eronat, “impozit pe venituri din activitati în baza conventiilor civile”, în loc de „impozit pe alte venituri ale PF”; dupa sesizarea erorii au fost întocmite declaratii rectificative.
La îndrumarea reprezentantilor organelor fiscale reclamanta a formulat o cerere de compensare, prin care urmarea alocarea corecta a platilor, desi nu ar fi avut nici un impediment în formularea unei cereri de îndreptare a erorilor materiale.
La data de 16.04.2010 reclamanta a depus cererea de acordare a regimului de declarare derogatoriu nr. 12583 si a fost achitat impozitul pe profit aferent primului trimestru al anului 2010.
Cu toate acestea, la data de 18.05.2010 reclamantei i-au fost comunicate titlul executoriu si somatia contestate, prin care i se aduce la cunostinta începerea executarii silite pentru plata impozitului pe profit scadent la 25.04.2010, suma achitata din 16.04.2010 în contul unic, dar distribuita în contul “dobânzi si penalitati”.
Reclamanta considera ca sumele pretinse de organele fiscale nu sunt debite reale, întrucât banii au fost varsati în conturile bugetelor de stat de la scadenta obligatiei fiscale, iar alocarea lor în conturi gresite nu duce la prejudicierea bugetului.
Prin întâmpinarea formulata, Directia Generala a Finantelor Publice Dâmbovita a solicitat respingerea cererii reclamantei, sustinând ca deciziile de accesorii sunt, potrivit art. 88 lit. c din OG nr. 92/2003, asimilate deciziilor de impunere si reprezinta acte administrativ fiscale, în concordanta cu dispozitiile art. 205 – 211 Cod de procedura fiscala, fiind emise cu respectarea dispozitiilor legale în vigoare.
Intimata a invocat prevederile art. 114 alin. 4 Cod de procedura fiscala, potrivit carora, pentru creantele fiscale administrate de ANAF si unitatile subordonate, organul fiscal, la cererea debitorului, va efectua îndreptarea erorilor din documentele de plata întocmite de acesta si va considera valabila plata de la momentul efectuarii acesteia în suma si din contul debitorului înscrise în documentul de plata, cu conditia debitarii contului acestuia si a creditarii unui cont buget.
La termenul din data de 7 decembrie 2010 reclamanta si-a precizat cererea, în sensul ca obiectul contestatiei sale îl constituie deciziile nr. 236/6.07.2010, 3259/18.01.2010 si 11680/12.04.2010.
Prin sentinta nr. 738 din data de 29 martie 2011 Tribunalul a admis actiunea, a anulat în parte decizia nr. 236/6 iulie 2010, emisa de D.G.F.P. Dâmbovita, privind solutionarea contestatiei formulata de reclamanta împotriva deciziilor nr. 3259/18.01.2010 si respectiv 11680/12.04.2010 emise de A.F.P. Târgoviste, pentru suma totala de 10.982 lei, reprezentând accesorii aferente impozitului pe alte venituri ale bugetului general consolidat; a mentinut dispozitiile de la pct. 2 si de la pct. 3 ale deciziei contestate si a luat act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.
Instanta de fond a retinut ca prin decizia nr. 236/6 iulie 2010 emisa de D.G.F.P. Dâmbovita s-a respins ca neîntemeiata contestatia formulata de reclamanta debitoare, înregistrata sub nr. 20958/21.05.2010, împotriva deciziilor nr. 3259/18.01.2010 si, respectiv 11680/12.04.2010, emise de A.F.P. Târgoviste si comunicate la data de 20.04.2010, prin care s-a stabilit suma totala de 10.982 lei, reprezentând accesorii aferente impozitului pe alte venituri ale bugetului general consolidat în sarcina reclamantei.
Prin aceeasi decizie organul fiscal a dispus declinarea competentei de solutionare si transmiterea contestatiei formulata de aceeasi reclamanta organului de solutionare competent, respectiv judecatoria, având ca obiect titlul executoriu nr. 15613/30.04.2010 si somatia nr. 15/30/1/2010 /6331 – emise de A.F.P. Târgoviste, dispunându-se, totodata, declinarea competentei de solutionare în favoarea A.F.P. Târgoviste – Biroul evidenta platitori persoane fizice si juridice cu privire la decizia privind respingerea cererii de acordare a regimului de declarare derogatoriu nr. 12583/14.05.2010, emisa urmare a cererii formulate de aceeasi reclamanta.
Instanta a retinut ca, potrivit concluziilor raportului de expertiza contabila efectuat în cauza, rezulta ca societatea reclamanta a calculat si achitat corect impozitul pe venituri în cuantum de 16 %, datorat bugetului consolidat al statului, cu mentiunea ca acesta trebuia achitat sub titulatura „impozit pe alte venituri ale persoanelor fizice”. Se retine, de asemenea, ca, potrivit obiectivului 1 al expertizei, reclamanta, în perioada februarie 2008 – martie 2009, a calculat corect si a depus la termen declaratia 100 privind obligatiile de plata la bugetul de stat, achitând în cuantum corect si la timp, sub o alta titulatura, respectiv „impozit pe venituri din activitati în baza conventiilor civile”, suma totala de 22.165 lei.
În ceea ce priveste accesoriile calculate prin deciziile contestate, expertul a retinut ca societatea reclamanta a declarat si a achitat la termen impozitul aferent salariatilor angajati cu conventie civila de prestari servicii, în cuantum total de 22.165 lei catre bugetul general consolidat al statului, fara ca acest buget sa fie prejudiciat, chiar daca titulatura respectivului impozit putea fi rectificata de catre intimata, asa cum prevad dispozitiile art. 7 alin. 3 – 5 din Codul de procedura fiscala, situatie în raport de care calculele privind obligatiile de plata accesorii, astfel cum sunt stabilite în deciziile contestate, nu se mai justifica.
În raport de expertiza contabila, instanta a retinut ca reclamanta a formulat actiunea cu respectarea dispozitiilor art. 205 Cod de procedura fiscala, în sensul ca, fata de decizia nr. 3259/18.01.2010 privitoare la obligatiile de plata accesorii si decizia nr. 11680/12.04.2010, emise de A.F.P. Târgoviste pentru suma contestata, în valoare de 10.982 lei, ce reprezinta accesorii aferente impozitului pe alte venituri ale bugetului general consolidat, a formulat contestatia prevazuta de norma legala, ce a fost solutionata de D.G.F.P. Dâmbovita prin decizia nr. 236/6.07.2010, în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiata; ulterior, în baza art. 218 alin. 2 din OG nr. 92/2003, decizia a fost contestata în justitie.
Împotriva sentintei pronuntata de instanta de fond a declarat recurs pârâta Administratia Finantelor Publice Târgoviste pentru Directia Generala a Finantelor Publice Dâmbovita.
Recurenta a sustinut ca instanta de fond a dispus anularea deciziei de solutionare a contestatiei cu privire la doua decizii de calcul accesorii pentru suma de 10.982 lei, fara ca emitentul si anume A.F.P. Târgoviste, sa fie parte în proces.
Fata de acest motiv, a solicitat admiterea recursului, casarea sentintei si trimiterea cauzei spre rejudecare.
Cu privire la fondul cauzei, recurenta a sustinut ca, dintr-o eroare recunoscuta de aceasta, reclamanta, în mod gresit, a declarat si platit, în perioada ianuarie 2008-februarie 2009, impozit pe venituri din activitati în baza conventiilor civile, în loc de impozit pe alte venituri ale persoanelor fizice, împrejurare fata de care reclamanta figura cu sume platite nedatorat, dar, în acelasi timp, cu obligatii restante, pentru care s-au calculat, prin program, conform art. 119-120 Cod de procedura fiscala, majorari de întârziere.
Pentru o astfel de situatie, a aratat recurenta, Codul de procedura fiscala prevede posibilitatea rectificarii declaratiilor de catre contribuabil, din proprie initiativa (art. 84) si posibilitatea îndreptarii erorilor din documentele de plata, la cererea acestora (art. 114 alin. 4), însa cererea de îndreptare trebuia depusa în termen de un an de la data platii, sub sanctiunea decaderii.
În cauza, reclamanta a depus declaratiile rectificative pentru perioada ianuarie 2008 – februarie 2009 (25.02.2009) la 28.12.2009, cu depasirea termenului de un an; dispozitiile art. 114 alin. 6 Cod de procedura fiscala nu si-au mai gasit aplicabilitatea în cauza, sanctiunea fiind decaderea.
Ca atare, a sustinut recurenta, nu s-a mai putut opera îndreptarea erorilor din documentele de plata, pentru ca platile efectuate gresit sa intre pe sursa corecta de la momentul efectuarii lor, situatie fata de care s-a operat compensarea sumelor platite nedatorat cu obligatiile restante, la cererea sa, stingându-se debitul pe sursa de impozit pe alte venituri ale persoanelor fizice, dar ramânând de plata accesoriile aferente, pentru care, în aceasta modalitate, nu este prevazuta eliminarea accesoriilor.
În opinia recurentei, expertul nu a indicat de unde anume rezulta obligatia sau posibilitatea organului fiscal de a îndrepta, din oficiu, erorile din documentele de plata si nici modalitatea prin care, în urma compensarii efectuate, se puteau da la scadere majorarile de întârziere stabilite prin cele doua decizii contestate.
Intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Astfel, s-a aratat ca unica institutie competenta sa solutioneze contestatia este Directia Generala a Finantelor Publice Dâmbovita, care are si calitate procesuala pasiva. Mai mult, toate apararile de fond au fost formulate de Administratia Finantelor Publice Târgoviste, în baza delegatiei acordate de D.G.F.P. Dâmbovita.
Pe fond, intimata a aratat ca a actionat cu buna-credinta, a platit la timp si în cuantum corect impozitele datorate, dar a comis o eroare la mentionarea titulaturii impozitului platit, fara sa se produca un prejudiciu bugetului de stat.
Curtea a retinut ca reclamanta SC D. SRL a solicitat, potrivit precizarilor depuse la data de 7 decembrie 2010, anularea deciziilor nr.236/6.07.2010 emisa de Directia Generala a Finantelor Publice Dâmbovita, nr. 3259/18.01.2010 si, respectiv, 11680/12.04.2010 emise de Administratia Finantelor Publice Târgoviste pentru suma totala contestata de 10.982 lei, reprezentând accesorii aferente impozitului pe alte venituri ale bugetului general consolidat.
Din verificarea actelor dosarului reiese ca unul dintre emitentii deciziilor de impunere contestate si ulterior anulate în mod implicit de instanta prin solutia data – de anulare în parte a deciziei nr. 236/6 iulie 2010, privind solutionarea contestatiei formulate de reclamanta împotriva deciziilor nr. 3259/2010 si 11680/2010, respectiv Administratia Finantelor Publice Târgoviste, nu a fost citat în cauza, critica adusa sub acest aspect sentintei recurate aparând ca întemeiata.
Or, în acest mod acestuia i-a fost încalcat dreptul la aparare reglementat de art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Sub acest aspect, raportat la dispozitiile art. 129 alin. 4 cod de procedura civila si art. 13 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanta avea obligatia de a pune în discutia partilor cadrul procesual, respectiv a citarii în cauza a Administratiei Finantelor Publice Târgoviste, în nume propriu, autoritatea fiscala emitenta a deciziilor nr. 11680/2010 si 3259/2010.
Sustinerile intimatei-reclamante în sens contrar nu au fost retinute de Curte, deoarece conform art. 2 din OG nr. 92/2003 codul de procedura fiscala se completeaza cu prevederile codului de procedura civila, iar conform dispozitiilor art. 85 cod de procedura civila, instanta nu poate hotarî asupra unei cereri decât dupa citarea partilor, afara daca legea nu dispune altfel.
Datorita caracterului de plina jurisdictie al contenciosului administrativ, solutionarea cererii împotriva deciziei D.G.F.P. Dâmbovita implica o analiza a legalitatii si temeiniciei actului administrativ initial – deciziile de impunere, conform dispozitiilor art. 18 alin. 2 din Legea nr. 554/2004.
Totodata, formularea de catre A.F.P. Târgoviste a apararilor în cauza rezulta din mandatul acordat de D.G.F.P. Dâmbovita, fiind în numele si pe seama mandantului D.G.F.P., iar nu în nume propriu.
Fata de aceasta situatie de fapt, Curtea a constatat ca judecata în prima instanta s-a facut în lipsa unei parti care nu a fost legal citata la dezlegarea fondului, cu încalcarea dispozitiilor art. 85 si 89 Cod de procedura civila, fiind incident motivul de casare prevazut de art. 304 pct. 5 cod de procedura civila.
În consecinta, Curtea, în baza dispozitiilor art. 3041 si 312 alin.5 Cod procedura civila, a admis recursul, a casat sentinta si a trimis cauza spre rejudecare la aceeasi instanta de fond.
