Legea nr. 554/2004 – art. 1 alin. (1)
Legii nr. 290/2003 – art. 10 alin. (2), art. 11 alin. (1)
Neplata compensaţiilor băneşti prevăzute de Legea nr. 290/2003, pe motivul lipsei sumelor alocate prin bugetul Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constituite o vătămare în sensul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Decizia civilă nr. 305 din 9 februarie 2012,
Secţia administrativ şi fiscal
Prin sentinţa civilă 603 din 13 mai 2011 pronunţată în dosarul nr. 10101/30/2010 Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii I.A. şi P.C.A. (decedat la data de 29.11.2010) şi continuată de moştenitoarea I.A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, să plătească reclamantei I.A. suma de 57.168,43 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând despăgubiri în beneficiul antecesorilor reclamantei, conform hotărârii nr. 339 din 06.05.2009 a Comisiei Judeţene pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 – Timiş în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri şi a respins acţiunea în ceea ce priveşte acţiunea în constatare şi obligarea pârâtei la emiterea şi comunicarea deciziei de validare.
Recursul pârâtei a fost respins de Curtea de Apel Timişoara prin decizia civilă nr. 305/09.02.2012 pronunţată în dosarul nr. 10.101/30/2010 cu motivarea că, prin Hotărârea nr. 339/6.05.2009 emisă de către Comisia de aplicare a Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Timiş, s-a stabilit în beneficiul reclamantei I.A. plata sumei de 142.921,09 lei compensaţii băneşti pentru bunurile deţinute de antecesori şi abandonate în localitatea Chişinău, […], Judeţul Lăpuşna ca urmare a refugiului acestora. În urma validării acestei hotărâri de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor reclamanta a formulat o cerere de voluntară a hotărârii în discuţie în cursul anului 2010.
Curtea reţine că potrivit Legii nr. 290/2003 art. 10 alin. (2), despăgubirile sau compensaţiile băneşti vor fi acordate beneficiarilor în termen de un an de la comunicarea hotărârii Comisiei judeţene ori a Municipiului Bucureşti, după caz, urmând ca plata acestora să poată fi realizată şi în rate, în maxim 2 ani în funcţie de disponibilităţile băneşti ale direcţiilor prevăzute la art. 11 alin. (1) din lege.
Potrivit art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, compensaţiile băneşti stabilite prin hotărârea comisiei judeţene sau a Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 se achită beneficiarilor în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat, integral dacă cuantumul acestora nu depăşeşte 50.000 lei sau eşalonat în două tranşe, pe parcursul a doi ani consecutiv, conform distincţiilor cuprinse la lit. b) şi c) din acelaşi text de lege.
Faţă de starea de fapt reţinută şi de prima instanţă, Curtea constată că cererea reclamantei apare fondată, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor refuzând în mod nejustificat să facă plata sumelor acordate.
Astfel, recurenta se apără arătând că suma acordată trebuia achitată eşalonat în două tranşe, în condiţiile art. 18 alin. (5) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat. În speţă, însă, se constată că eşalonarea plăţii dispuse prin norma de care se prevalează recurenta nu justifică refuzul acesteia de a face plata, în condiţiile în care reclamantei nu i-a fost achitată nici măcar prima din cele două tranşe.
De asemenea, împrejurarea că Normele metodologice prevăd efectuarea plăţilor doar în limita sumelor special aprobate de la bugetul de stat, respectiv, numărul mare de solicitări de acordare de despăgubiri şi cuantumul ridicat al acestora nu constituie argumente pentru respingerea acţiunii, atâta vreme cât recurenta nu a invocat şi nici nu a dovedit efectuarea unor minime demersuri pentru alocarea sumelor necesare.
Din acest punct de vedere, trebuie conchis că, contrar susţinerilor recurentei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, refuzul acesteia de efectuare a plăţilor, chiar întemeiat pe dispoziţiile art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006 apare nejustificat, atâta timp cât nu s-a făcut dovada demersurilor efectuate pentru alocarea de fonduri în acest scop, ori a criteriilor pe baza cărora recurenta a procedat la repartizarea fondurilor alocate anual, în vederea stingerii obligaţiilor de plată legal instituite, la numeroasele solicitări cu care este învestită, astfel cum susţine. Câtă vreme, în speţă, recurenta recunoaşte că i s-au alocat anual fonduri pentru plata compensaţiilor băneşti şi nu a dovedit că acestea nu puteau fi alocate şi reclamantei, este corect a se concluziona că refuzul de efectuare a plăţilor este nejustificat, iar în urma admiterii acţiunii recurenta va efectua demersurile necesare în vederea alocării sumelor cu privire la care şi-a asumat obligaţia de plată.
Aşa cum de altfel a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal prin Decizia nr. 2026/7.04.2009, obligaţia instituită prin Legea nr. 290/2003 de a plăti sumele de bani cuvenite cu titlu de despăgubire, stabilite prin hotărârea Comisiei judeţene este dublată de obligaţia de a pune la dispoziţia organelor competente fonduri necesare pentru plata efectivă în modalităţile şi termenele prevăzute de reglementările în vigoare, iar dacă s-ar primi afirmaţia recurentei în sensul aplicării legii doar în măsura existenţei fondurilor, ar însemna să se admită ideea că actul normativ a stabilit drepturi afectate de o condiţie pur potestativă, ipoteză ce nu poate fi acceptată întrucât contravine în mod flagrant obligaţiilor asumate prin ratificarea Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prin Protocoalele adiţionale la această Convenţie.
Curtea mai reţine că, în repetate rânduri Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că fără a impune statelor semnatare un anume tip de obligaţie, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat ea trebuie să fie implementată cu coerenţă şi claritate pentru a evita insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii, aserţiune pe deplin aplicabilă şi speţei de faţă, unde reclamantei i-au fost acordate despăgubiri printr-un act emis de o autoritate publică pentru bunurile avute în proprietate de către antecesorii ei, despăgubiri consfinţite în temeiul Legii nr. 290/2003, fiind dincolo de orice îndoială că este de datoria oricărui stat contractant să se doteze cu un arsenal adecvat şi suficient, din punct de vedere juridic şi de a lua toată măsurile care se impun, inclusiv sub aspect economic şi social, pentru a fi în măsură să respecte obligaţiile pozitive ce îi revin în contextul deja subliniat mai sus.
Prin urmare, în condiţiile în care prin hotărârea la care s-a făcut referire anterior s-a aprobat acordarea de compensaţii băneşti reclamantei stabilindu-se şi valoarea totală a acestora, neplata lor către beneficiar până în prezent este de natură să înfrângă art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie ce obligă statele semnatare să respecte proprietatea privată, ceea ce evident că nu poate fi primit de către instanţă, în condiţiile în care dispoziţiile constituţionale ale art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală a României stabilesc fără nici un echivoc prioritatea reglementărilor internaţionale în raport cu dreptul intern.
Pentru considerentele de fapt şi de drept anterior menţionate şi văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., observând că în speţă nu se regăseşte niciunul din motivele de modificare sau de casare reglementate de art. 304 C. proc. civ., cauza fiind analizată şi din perspectiva art. 3041 C. proc. civ., Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtă.
