Competenţa materială a instanţelor funcţie de organul administrativ emitent al actelor ce fac obiectul cauzei Competenţă materială


Capătul din cererea reclamantului având ca obiect anularea unui act administrativ de autoritate emis de un organ administrativ local este de competenţa tribunalului de la domiciliul reclamantului.

Având în vedere că soluţia în acest capăt de cerere depindea de modul de soluţionare a capătului din acţiunea formulată în contradictoriu cu organul administrativ central, corect s-a procedat la disjungerea celor două capete, cu suspendarea soluţionării capătului de acţiune ce revenea în competenţa tribunalului, până la soluţionarea irevocabilă a celui aflat în competenţa curţii de apel, conform art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Decizia nr. 612/C.A./15 octombrie 2007

Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 1020/E/04.05.2007, a admis excepţia necompetenţei materiale a tribunalului invocată de pârâtul şi chematul în garanţie, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, şi de reclamantul M.C.N., cu domiciliul în Iaşi, str. S. nr. 5 , jud. Iaşi, a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamantul M.C.N., în contradictoriu cu pârâtul Administraţia Naţională a Penitenciarelor, cu sediul în Bucureşti, str. M.Gh. nr. 47, sect. 2 în favoarea Curţii de Apel Iaşi, Secţia de Administrativ, apoi a disjuns judecata cererii formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarului cu Regim de Maximă Siguranţă Iaşi, pe care o reţinut-o spre soluţionare.

În baza dispoziţiilor art. 244 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă, a dispus suspendarea judecăţii celei din urmă cereri până la soluţionarea irevocabilă a cererii având ca obiect anularea deciziei nr.437/29.08.2006 a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi la nr. 1312/ 99/2007, reclamantul M.C.M. i-a chemat în judecată pe pârâţii Penitenciarului cu Regim de Maximă Siguranţă Iaşi şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, solicitând anularea deciziei nr. 27/ 30.08. 2006 a Directorului Penitenciarului cu Regim de Maximă Siguranţă Iaşi, şi a deciziei nr. 437/29.08.2006 a Directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, precum şi repunerea sa, cu data de 01.08.2006, în funcţia de subofiţer operativ principal I şi plata diferenţelor salariale aferente acestui post.

În şedinţa publică din data de 06.04.2007, reprezentantul reclamantului a precizat că cererea a fost depusă la Tribunalul Iaşi din eroare şi nu la Curtea de Apel Iaşi, având în vedere că actul atacat este emis de o autoritate publică centrală, invocând excepţia necompetenţei materiale a tribunalului.

Procedând la soluţionarea cu prioritate a acestei excepţii procesuale peremptorii, conform dispoziţiilor art. 137 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanţa a considerat că, în raport de prevederile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/ 2004, competenţa materială de soluţionare a cererii reclamantului de anulare a deciziei nr. 437/ 29.08.2006 a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, ce reprezintă un act administrativ emis de o autoritate publică centrală, este de competenţa curţii de apel.

În ce priveşte cererea reclamantului de anulare a deciziei nr. 27/ 30.08.2006, a Penitenciarului cu Regim de Maximă Siguranţă Iaşi, tribunalul a reţinut-o spre soluţionare apreciind că se află în prezenţa unui act administrativ emis de o autoritate publică locală.

Având în vedere că măsura de schimbare a postului reclamantului, cu consecinţa aplicării unei noi grile de salarizare, a fost luată prin decizia nr. 27/2006 a Penitenciarului cu Regim de Maximă Siguranţă Iaşi, instanţa a considerat că aceste cereri accesorii sunt tot de competenţa materială a tribunalului.

Având în vedere că există o strânsă legătură între cele două acte administrative a căror anulare s-a solicitat, dezlegarea cererilor reţinute ca fiind de competenţa materială a tribunalului depinzând de soluţia ce urmează a fi dată cererii de anulare a deciziei nr. 437/2006 a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, instanţa a apreciat că se impune suspendarea judecăţii cererilor menţionate mai întâi, până la soluţionarea irevocabilă a celei din urmă cereri, în conformitate cu prevederile art. 244 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Recursul reclamantului a fost respins ca nefundat, sens în care s-au reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, Curtea reţine că cererea de chemare în judecată determină o dată cu introducerea ei efecte juridice importante pe planul dreptului procesual.

Unul dintre efectele introducerii cererii de chemare în judecată constă în învestirea instanţei cu judecarea pricinii la care se referă, instanţa fiind obligată, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Codul civil, să o soluţioneze, sub sancţiunea urmăririi pentru denegare de dreptate. Din această perspectivă, se constată că după introducerea cererii de chemare în judecată, chiar din eroare la o altă instanţă decât cea la care ar fi dorit reclamantul, instanţa astfel învestită are îndatorirea de a o soluţiona în cadrul procesual astfel rezultat, făcând aplicarea dispoziţiilor legale procesuale în funcţie de particularităţile cauzei.

Aşa fiind, se constată că nu are nici o importanţă dacă în antetul cererii de chemare în judecată s-a trecut denumirea Curţii de Apel Iaşi ori dacă la sfârşitul cererii s-a inserat formula „Domnului Preşedinte al Curţii de Apel Iaşi ”. Relevantă este în această situaţie doar împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la o anumită instanţă, iar reclamantul nu mai are posibilitatea de a reveni asupra opţiunii sale. Instanţa de judecată are însă îndatorirea de a verifica dacă din punct de vedere material are competenţa de a soluţiona cererea de chemare în judecată, cu toate consecinţele care decurg din această verificare.

În acest context se observă că prima instanţă a aplicat corect în speţă dispoziţiile legale care reglementează competenţa materială a tribunalelor şi a curţilor de apel.

Potrivit prevederilor art. 10 din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale si judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

În aceste condiţii, esenţială pentru determinarea instanţei de contencios administrativ competentă să soluţioneze un litigiu concret este calitatea de autoritate publică locală sau centrală care a emis sau încheiat actul administrativ atacat, care nu a răspuns solicitantului în termenul legal sau care a refuzat nejustificat să rezolve o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim.

În cauză, acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamant are ca obiect, printre altele, aşa cum se va arăta mai jos, anularea unui act emis de directorul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, autoritate publică centrală, precum şi a unui act emis de directorul Penitenciarului cu Regim de Maximă Siguranţă Iaşi, autoritate publică locală.

Având în vedere dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, instanţa de recurs consideră că judicios s-a constatat de către prima instanţă că îi revine Curţii de Apel Iaşi competenţa de soluţionare a capătului de cerere referitor la decizia emisă de directorul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, iar celelalte capete de cerere Tribunalului Iaşi.

Referitor la al doilea motiv de recurs, Curtea constată că, într-adevăr, art. 244 indice 1 alin. 1 din prevede că asupra suspendării judecării procesului instanţa se va pronunţa prin încheiere, însă tot atât de adevărat este că instanţa, în baza dispoziţiilor art. 158 din Codul de procedură civilă, pronunţă o hotărâre (sentinţă sau decizie, după caz) atunci când declară că nu are competenţa materială de a soluţiona cauza.

În speţă, fiindcă în sentinţa atacată se află şi dispoziţia de declinare a competenţei de soluţionare a cererii formulate în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, just a procedat prima instanţă pronunţând o sentinţă, nu o încheiere.

Cu privire la ultimul motiv de recurs, Curtea constată că include mai multe critici.

Instanţa de recurs consideră că este neîntemeiată critica referitoare la calificarea cererii de chemare în judecată.

Tribunalul Iaşi a calificat exact cererea de chemare în judecată în raport cu temeiurile de fapt şi de drept ce figurează în acţiune, dar şi în raport cu exprimarea clară şi precisă a reclamantului care, în prima pagină a cererii de chemare în judecată a indicat obiectul acţiunii: „formulez CONTESTAŢIE împotriva Deciziei nr. 27/30.08.2006 a Directorului Penitenciarului cu Regim de Maximă Siguranţă Iaşi – comunicată în nov. 2006 şi a Deciziei nr. 437/29.08.2006 a Directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor”.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului referitoare la solicitarea sa, înglobată în cererea de chemare în judecată, privind constatarea inaplicabilităţii deciziei nr. 437/29.08.2006, Curtea consideră că termenii folosiţi de reclamant permit calificarea cererii ca fiind una de anulare a actului indicat mai sus. Această concluzie are la bază dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 care statuează că obiectul acţiunii în contencios administrativ constă în anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, în reparaţii pentru daune morale. În concordanţă cu dispoziţiile legale referitoare la obiectul acţiunii sunt şi soluţiile pare instanţa le poate da acesteia, în conformitate cu prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004: anularea actului administrativ în tot sau în parte, obligarea autorităţii publice să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

În speţă, aprecierea instanţei de judecată referitoare la caracterizarea cererii de chemare în judecată nu poate fi considerată o încălcare a principiului disponibilităţii. Tribunalul, constatând că reclamantul se află într-o eroare de terminologie juridică, a ţinut seama de natura dreptului şi a scopului urmărit prin exercitarea acţiunii, fără a modifica prin aceasta obiectul real al cererii.

Având în vedere că, după cum s-a indicat mai sus, competenţa materială de soluţionare a capetelor de cerere ale acţiunii reclamantului privind deciziile nr. 437/29.08.2006 şi nr. 27/30.08.2006 este dată în competenţa a două instanţe de grad diferit, Curtea, ţinând seama de prevederile art. 165 din Codul de procedură civilă, consideră legală şi temeinică soluţia primei instanţe de disjungere a capătului de cerere referitor la anularea deciziei emise de directorul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Având în vedere că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei reiese că decizia nr. 27/30.08.2007 de numire a reclamantului într-o altă funcţie a fost emisă în baza deciziei nr. 437/29.08.2006 a directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, Curtea consideră că just s-a constatat că dezlegarea cererilor reţinute ca fiind de competenţa materială a Tribunalului Iaşi depinde de soluţia ce urmează a fi dată cererii de anulare a deciziei nr.437/29.08.2006 a directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

În consecinţă, instanţa de recurs consideră că soluţia de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea cererii ca are ca obiect anularea deciziei nr. 437/ 29.08.2006 a directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nu contravine dispoziţiilor art. 244 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă.