În motivarea actiunii, reclamantul a aratat ca este cetatean român cu domiciliul stabil în comuna P judetul Dâmbovita, poseda pasaport românesc si working-card eliberat de autoritatile chineze, iar din luna februarie 2009 ocupa functia de sef de reprezentanta în cadrul AS SRL, reprezentanta comerciala româna ce apartine AS SRL, inmatriculata la O.R.C. Prahova si înregistrata în R.P. China,. Totodata, cu privire la protectia reclamantului – cetatean român ce lucreaza pe teritoriul chinez si are domiciliul stabil în România, au fost invocate dispozitiile art.1 si art.2 lit.b din Legea nr. 156/2000.
Fata de cele aratate reclamantul a solicitat Ministerului Afacerilor Externe sa precizeze în scris, prin nominalizare, care sunt legile române si straine, respectiv tratatele si conventiile internationale la care România este parte, din cuprinsul carora rezulta care sunt masurile speciale de protectie stabilite pentru cetatenii români prevazuti la art. 2 lit. b) din Legea nr. 156/2000, precum si sa se precizeze în scris care sunt, în continut, concret masurile speciale de protectie de care beneficiaza un cetatean român cu domiciliul în România, în calitate de sef de reprezentanta comerciala româna, ce functioneaza pe teritoriul chinez.
Reclamantul a aratat ca a înaintat cererea de acces la informatii de interes public Ministerului Afacerilor Externe, având în vedere competentele specifice, asa cum apar definite în cuprinsul Planului Strategic Integral – document postat pe site-ul oficial al ministerului www.mae.ro, ca numarul sub care a fost înregistrata cererea si raspunsul redactat de persoanele responsabile cu informarea publica directa din cadrul Ministerului Afacerilor Externe trebuiau sa îi parvina în forma scrisa, în format electronic, la adresa de e-mail specificata în finalul cererii de acces de informatii de interes public, precum si ca pâna la data de 31.08.2010, cu încalcarea termenelor prevazute de art.16 lit a) si d) din H.G. nr. 123/2002, la adresa de e-mail indicata, reclamantul nu a primit din partea persoanelor responsabile de informarea publica directa din cadrul Ministerului Afacerilor Externe nici un raspuns cu numar de înregistrare alocat, care sa întruneasca vreuna din conditiile de forma si de fond ori format prevazute de art.20 alin 4 si 21 alin.2, art.22 alin.1 si 2, art.23 alin.1 si 2, art. 24 ori de Anexa nr.3 din normele invocate .
A mai aratat reclamantul ca în data de 24.08.2010 a primit e-mail nesemnat si nestampilat, aparent redactat de seful Diviziei Relatii cu Publicul, ce avea atasat – conform prevederilor art.6 alin.2 si 4 din O.G. nr.27/2002 privind reglementarea activitatii de solutionare a petitiilor, aprobata cu modificari si completari din Legea nr. 233/2002 un pretins raspuns al Directiei Drept International si Tratate – cu antet MAE si nr. de înregistrare H2-1/3446/19.08.2010, nesemnat, nestampilat, redactat de dna Director si avizat de dl. Director D.A.P.c, iar ulterior, la data de 26.08.2010 i-a fost expediat la adresa de domiciliu, în regim de scrisoare recomandata acelasi raspuns al Directiei Drept International si Tratate, în format A4, cu antet MAE si nr. de înregistrare H2/1/3446/19 08 2010 redactat, semnat si stampilat de dna. Director, dar neavizat de dl. Director D.A.P.c, asa cum aparea în format electronic cu doar doua zile mai devreme.
De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la furnizarea relatiilor si la plata sumei de 1 leu, cu titlu de daune morale.
Prin sentinta nr. 468 din data de 24 februarie 2011 Tribunalul Dâmbovita a respins cererea.
Împotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamantul.
Examinând sentinta recurata, prin prisma materialului probator administrat în cauza, a dispozitiilor legale incidente si a criticilor invocate de catre recurent, Curtea retine urmatoarele :
Prin cererea din 17.08.2010, transmisa în format electronic pe e-mailul pârâtului, reclamantul a solicitat ca, în baza dispozitiilor Legii nr.554/2004, sa i se precizeze în scris, nominal, care sunt actele normative române si straine, respectiv tratatele si conventiile internationale la care România este parte, care reglementeaza masurile speciale de protectie stabilite pentru cetatenii români prevazuti de art.2 lit.b din legea nr.156/2000, precum si care sunt masurile concrete de protectie de care poate beneficia un cetatean român cu domiciliul în România, care lucreaza în calitate de sef de reprezentanta comerciala româna ce functioneaza pe teritoriul statului chinez.
Prin adresa din 19.08.2010, pârâtul i-a comunicat reclamantului faptul ca acesta nu se încadreaza în prevederile art.2 lit.b din Legea nr.156/2000, precum si ca a înaintat cererea reclamantului la Ministerul Muncii, Familiei si Protectiei Sociale.
Curtea retine ca, potrivit dispozitiilor art.2 al.9 din HG 100/2004, pârâtul „apara în strainatate drepturile si interesele statului român, ale cetatenilor si ale persoanelor juridice române, în baza legislatiei române si în conformitate cu practica internationala si cu acordurile bilaterale si multilaterale la care România este parte”.
Or, raportat la aceasta atributie, Curtea considera ca în mod gresit pârâtul a apreciat ca nu este competent sa solutioneze cererea reclamantului, desizându-se si înaintând-o la un alt minister. Aceasta, întrucât este neîndoielnic faptul ca reclamantul este cetatean român, cu domiciliul în România, care îsi desfasura activitatea în strainatate, astfel ca sunt îndeplinite conditiile generale precizate, pentru ca pârâtul sa fie obligat sa îi apere drepturile si interesele recurentului reclamant -sustinerile acestuia fiind deci întemeiate.
Apoi, Curtea retine ca, potrivit dispozitiilor art.2 lit.b din Legea nr.554/2004, “prin informatie de interes public se întelege orice informatie care priveste activitatile sau rezulta din activitatile unei autoritati publice sau institutii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informatiei”.
Raportat la atributia pârâtului precizata anterior, rezuta ca solicitarea reclamantului – de a i se comunica actele normative române si internationale care reglementeaza masurile speciale de protectie stabilite pentru cetatenii români prevazuti de art.2 lit.b din legea nr.156/2000, precum si cele de care poate beneficia un cetatean român cu domiciliul în România, care lucreaza în calitate de sef de reprezentanta comerciala româna ce functioneaza pe teritoriul statului chinez – se circumscrie sferei informatiilor de interes public, precizata anterior.
Aceasta, întrucît actele normative solicitate sunt în legatura inerenta cu activitatea pârâtului de protectie a drepturilor si intereselor cetatenilor români aflati în strainatate (privesc aceasta activitate). În plus, nu poate fi considerata abuziva solicitarea unui cetatean român aflat în strainatate ca propriul stat sa îi furnizeze informatii legate de protectia de care se poate bucura de la acesta si de cadrul normativ în care se desfasoara masurile de protectie.
Totodata, Curtea considera ca pârâtul a facut o gresita interpretare a dispozitiilor Legii nr.156/2000.
Astfel, în cuprinsul art.1 este definit domeniul general de activitate al legii, prevazându- se expres faptul ca “statul român asigura, în conformitate cu prevederile prezentei legi, protectia cetatenilor români cu domiciliul în România care lucreaza în strainatate” – dispozitii care sunt pe deplin aplicabile reclamantului.
Dispozitiile art.2 lit.b din Legea 156/2000 prevad expressis verbis ca “cetatenii români care lucreaza în strainatate si carora nu le sunt aplicabile prevederile prezentei legi beneficiaza de masuri speciale de protectie, stabilite prin legile române si straine sau prin tratate si conventii internationale la care România este parte, daca se afla în urmatoarele situatii:… b) sunt angajatii misiunilor diplomatice, oficiilor consulare si reprezentantelor comerciale române”.
Se poate observa asadar ca, de lege lata, articolul 2 reglementeaza anumite categorii speciale, care deroga de la categoria generala de cetateni români, prevazuta la art.1, care beneficiaza de protectia statului român.
Asadar, chiar daca reclamantul recurent nu s-ar încadra în categoria reglementata de dispozitiile art.2 al.1 lit.b din legea nr.156/2000, el ar beneficia de protectia generala a statului român, reglementata de art.1 din legea nr.156/2000, avându-se în vedere, asa cum s-a aratat anterior, calitatea sa de cetatean român si faptul ca îsi desfatoara activitatea în strainatate.
De altfel, Curtea retine ca, potrivit art.4 din legea precizata, “Ministerul Afacerilor Externe, prin misiunile diplomatice si oficiile consulare, va depune diligentele necesare pentru ca, prin intermediul autoritatilor publice sau al organismelor straine competente, sa se asigure cetatenilor români prevazuti la art. 1 respectarea ….”. Or, se poate observa ca si aici legiuitorul nu a facut referire la categoriile speciale prevazute de art.2 din legea nr.156/2000, ci la categoria generala de cetateni prevazuta de art.1, în cadrul careia se încadreaza si reclamantul.
Curtea mai retine, totodata, modalitatea defectuoasa de reglementare a dispozitiilor art.2 lit.b citate anterior, respectiv lipsa de suport juridic, de lege lata, a interpretarii pârâtului – în sensul ca sintagma “reprezentente comerciale române” se refera doar la cele ale statului român, iar nu la cele ale unor persoane juridice române.
Practic, printr-o interpretare gramaticala a textului precizat si având în vedere principiul de drept “ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus”, Curtea considera ca o asemenea interpretare restrictiva nu poate fi retinuta.
Astfel, daca legiuitorul ar fi dorit acest lucru, fie ar fi mentionat expres sintagma “reprezentante comerciale ale statului român”, fie ar fi apelat, ulterior adoptarii Legii nr.156/2000, la metoda interpretarii legale, reglementata de art.59 din Legea nr.24/2000, lucru pe care însa nu l-a facut.
Ca urmare, calificarea situatiei juridice a reclamantului, facuta de catre pârât – în sensul neaplicarii dispozitiilor art.2 lit.b este discutabila si, de lege lata, eronata.
Pe de alta parte, Curtea retine ca si în eventualitatea în care s-ar primi acceptiunea pârâtului, refuzul sau de a-i comunica reclamantului informatiile solicitate este nejustificat.
În acest sens, Curtea retine ca, chiar daca reclamantul nu s-ar încadra în categoria prevazuta de art.2 lit.b, el s-ar încadra în categoria generala reglementata de art.1 din Legea nr.156/2000, astfel ca ar avea dreptul sa cunoasca masurile de protectie asigurate de statul român, prin pârât, precum si cadrul legislativ al acestora.
Apoi, Curtea subliniaza ca, si în situatia premisa precizata, reclamantul ar avea dreptul sa cunoasca masurile de protectie prevazute pentru cetatenii aflati în categoria reglementata de art. 2 lit.b, chiar daca el nu s-ar încadra în aceasta categorie. Aceasta, întrucât Legea nr.544/2004 nu excepteaza de la comunicare, în cadrul art.12, aceste categorii de informatii, iar Legea nr.156/2000 nu le califica drept informatii clasificate/secrete.
Curtea considera ca tocmai comunicarea masurilor de protectie reglementate si puse în practica de catre statul român asigura realizarea pe deplin a competentelor si atributiilor pârâtului, o informare coerenta si corecta si, în final, o crestere a încrederii românilor aflati în strainatate în statul român, în calitatea de cetatean român si în protectia ce decurge din aceasta calitate si care le poate fi oferita de catre stat.
În consecinta, Curtea considera ca pârâtul era competent sa raspunda solicitarii reclamantului, respectiv sa îi comunice punctual informatiile publice solicitate, astfel ca sunt lipsite de relevanta comunicarile facute reclamantului de catre Ministerul Muncii, Familiei si Protectiei Sociale.
Câta vreme intimatul pârât nu a facut dovada ca a comunicat reclamantului informatiile solicitate ( la dosar neexistând vreun astfel de raspuns si dovada comunicarii lui ), Curtea considera ca intimatul pârât nu a respectat dispozitiile Legii nr.544/2004, sustinerile recurentului fiind astfel corecte, astfel ca se impune obligarea pârâtului la comunicarea lor.
Referitor la cererea recurentului reclamant – de obligare a pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 1 leu -, Curtea considera ca aceasta este neîntemeiata.
În acest sens, Curtea retine, în primul rând, neseriozitatea cuantumului daunelor morale, cuantum care îndreptatesc instanta sa prezume faptul ca el nu are rolul de a repara un prejudiciu moral suferit de catre reclamant, ci de a satisface o ambitie persoanala a acestuia.
Apoi, Curtea considera ca, pe de alta parte, prejudiciul corespunzator sumei de 1 leu este, fara îndoiala, minim, astfel ca acesta va fi pe deplin reparat prin solutia ce urmeaza a se pronunta în cauza, în sensul obligarii pârâtului sa comunice reclamantului informatiile solicitate. Or, înfrângerea atitudinii pârâtului si comunicarea informatiilor dorite constituie o reparatie echitabila pentru reclamant, motiv pentru care instanta urmeaza sa respinga cererea acestuia.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozitiilor legale mentionate anterior si ale art.304 pct.9, art.304 ind.1 si art.312 al.3 c.pr.civ., raportat la art.22 din Legea nr.544/2001, Curtea a admis recursul si a modificat sentinta recurata, în sensul ca a admis în parte actiunea reclamantului si a obligat pârâtul sa comunice recurentului-reclamant informatiile solicitate prin cererea din 17.08.2010, respingând, ca neîntemeiata, cererea acestuia de obligare a pârâtului la plata daunelor morale.
