Art. 1 alin. 1 lit. c din Decretul Lege nr. 118/1990
Decizia nr. 8/2012 (Recurs în interesul legii) a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Măsura administrativă a dislocării forţate (strămutării) presupunea, mai întâi, mutarea persoanei din localitatea de domiciliu într-o altă localitate, iar apoi obligarea persoanei de a nu părăsi acea localitate unde a fost strămutată.
O persoană, atunci când era dislocată, strămutată din localitatea sa de domiciliu într-o altă localitate, nu se putea întoarce la domiciliul iniţial decât cu aprobarea organelor statului, iar fixarea domiciliului obligatoriu era consecinţa strămutării.
În cauza de faţă, reclamantul nu s-a aflat, din punct de vedere juridic, într-o astfel de situaţie. Părăsirea de către el şi mama sa a localităţii Corabia nu a fost rezultatul unei astfel de măsuri administrative, chiar dacă a fost determinată de condamnarea tatălui reclamantului.
Opţiunea legiuitorului, ce nu poate fi cenzurată în instanţă, a fost aceea de a acorda drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri de strămutare în sensul pe care îl consacra legislaţia din perioada de dinainte de 1989, iar nu şi persoanelor care s-au mutat singure într-o altă localitate, cum este cazul familiei reclamantului, pentru a evita oprobiul public, abuzurile şi urmărirea organelor de represiune.
(Decizia nr. 147/R-cont/09 Ianuarie 2014)
Prin cererea înregistrată la 12.07.2012, reclamantul MM a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Vâlcea solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei nr. 2/27.04.2012, emisă de pârâtă constatându-se că reclamantul beneficiază de drepturile prevăzute de Decretul Lege nr. 118/1990.
În motivare, reclamantul a arătat că la împlinirea vârstei de 13 ani tatăl său – MP – a fost arestat pe motive politice, privarea de libertate înscriindu-se în perioada 30 iunie 1959 – 30 iunie 1963, fiind executată în colonia Periprava, jud. Tulcea.
Reclamantul a mai arătat că reţinerea s-a făcut doar în baza unor acte administrative, neexistând o sentinţă de condamnare, astfel că după anul 1989, prin Hotărârea nr. 162/14.11.21990 a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (al cărui membru era), ia fost recunoscută ca vechime în muncă perioada 30.06.1959 – 30.06.1963 cât a fost privat de liberate.
Reclamantul a precizat că urmare privării de liberate a tatălui său atât el, cât şi mama sa, au fost obligaţi să părăsească oraşul natal, mutându-se astfel în Rm. Vâlcea, unde şi-a continuat studiile, iar după absolvirea facultăţii devenind profesor în Rm. Vâlcea.
În final, reclamantul menţionează că pârâta nu a avut în vedere motivele de fapt expuse şi nici prevederile Decretului Lege nr. 118/1990, la emiterea Deciziei nr. 2/27.04.2012 a cărei anulare o solicită.
Pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Vâlcea prin întâmpinarea depusă a solicitat instanţei respingerea cererii formulată de reclamant, ca fiind netemeinică şi nelegală.
Prin Sentinţa nr. 1637/12.03.2013, Tribunalul Vâlcea, Secţia a II-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamant, a dispus anularea Deciziei nr. 2/27.04.2012, emisă de pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Vâlcea şi a constatat că reclamantul beneficiază de drepturile prevăzute de Decretul – Lege nr. 118/1990.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Decretul Lege nr. 118/1990 au fost stabilite drepturi pentru persoanele persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06.03.1945.
Reclamantul s-a adresat cu cerere pârâtei în vederea constatării calităţii de beneficiar al legii de mai sus.
Prin Decizia nr. 2/27.04.2012 pârâta a respins cererea cu motivarea că reclamantul a părăsit localitatea Corabia, jud. Olt fără să existe un ordin de strămutare emis de autorităţi.
Potrivit art. 10 din Decretul – Lege nr. 118/1990, dovedirea situaţiilor prevăzute de art. 1 se face, de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc prevăzut de lege.
Din declaraţiile celor 4 martori autentificate şi depuse la dosar rezultă că reclamantul a fost forţat să părăsească localitatea Corabia şi să se stabilească în Rm. Vâlcea, împreună cu mama sa, urmare a arestării tatălui său pe motive politice.
Prin urmare, instanţa reţine că reclamantul se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. 1 lit.c din Decretul Lege nr. 118/1990 şi beneficiază de toate drepturile prevăzute de această lege pentru categoria de persoane indicată de textul de lege evocat mai sus.
Împotriva sentinţei de mai sus, în termen legal, a formulat recurs pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, criticând-o pentru motive încadrate în dispoziţiile art.304 pct.7, 8 şi 9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului se susţine că hotărârea este nelegală, deoarece judecătorul, sub aspectul legalităţii face referire doar la Decretul lege nr.118/1990, fără a lua în considerare dispoziţiile şi ale C.proc.civ. cu privire la probe. Imposibilitatea dovezii cu acte oficiale este o obligaţie ce revine reclamantului, potrivit regulii consacrate de art.1169 şi art.129 alin.1 teza finală cod procedură civilă, în materie de sarcina probei.
Admisibilitatea celorlalte mijloace de probă este condiţionată de dovada imposibilităţii prezentării actelor oficiale de la organele competente, inclusiv cu privire la imposibilitatea încadrării în muncă potrivit pregătirii profesionale.
Astfel, judecătorul interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi în acelaşi timp înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, folosind un text de lege, care nu poate fi incident în cauză singur şi numai cu legile generale, nesocotind dispoziţiile legale, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii. Judecătorul a dat o soluţie care nu este juridică, deoarece nu se poate determina din modul cum este redactată hotărârea, dacă legea s-a aplicat corect sau nu. Judecătorul a reţinut numai art.1 din Decretul – Lege nr.118/1990 şi a luat în considerare declaraţiile martorilor ca mijloace de probă. Din toate adresele, precum şi din contestaţia formulată de domnul MM rezultă că nu a existat un act emanat de la autorităţile române, care să dovedească strămutarea, drept pentru care Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului – Lege nr.118/1990 a considerat Decizia nr.2 din data de 27.04.2012 legală şi, nu a putut stabili calitatea de beneficiar al Decretului – Lege nr.118/1990.
Motivele hotărârii nu permit să se constate dacă elementele de fapt necesare pentru justificarea aplicării legii se găsesc în cauză. Instanţa nu a analizat actele de la dosar, în speţă, cartea de muncă a mamei domnului MM, în care se vede că la data de 11.01.1959, i-a încetat activitatea, iar la data de 01.08.1960 s-a angajat la Spitalul Unificat Corabia, strămutarea nefiind dovedită. Nu s-a cercetat acordarea dreptului sub toate formele lui, în raport de actele de la dosar şi de textele aplicabile în cauză.
Având în vedere motivarea hotărârii numai în baza unui act normativ, învederează instanţei, aşa cum se consideră în mod constant în doctrină, că motivele contradictorii şi cele străine de obiectul sau natura cauzei echivalează cu o nemotivare, ceea ce constituie motiv de casare.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi raportat la dispoziţiile art. 3041C.proc.civ., Curtea constată următoarele:
Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C.proc.civ. este neîntemeiat.
Obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. Întinderea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura hotărârii, de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale aplicabile în cauză. Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate.
În cauză, această cerinţă este îndeplinită, sentinţa instanţei de fond expunând motivele pentru care a considerat întemeiate argumentele reclamantului, respingându-le implicit pe cele ale pârâtei, expuse în cadrul întâmpinării.
Astfel, instanţa de fond a considerat că, deşi nu a existat un ordin de strămutare, totuşi reclamantul a fost forţat să părăsească localitatea Corabia şi să se stabilească în Rm. Vâlcea, ca urmare a arestării din motive politice a tatălui său.
Practic, reclamantul invocă, iar instanţa de fond a îmbrăţişat acest punct de vedere, o situaţie de fapt obiectivă, şi anume oprobiul social ca urmare a arestării politice a tatălui său, care a acţionat ca o constrângere morală, determinându-l să părăsească, împreună cu mama sa, oraşul natal, şi să se stabilească într-un alt oraş, Rm. Vâlcea, unde se afla deja unchiul reclamantului din partea căruia puteau beneficia de un oarecare sprijin
Curtea constată însă că această situaţie de fapt, chiar şi în condiţiile în care ar fi considerată ca fiind dovedită, nu se încadrează în dispoziţiile legale ale Decretului-Lege nr. 118/1990 şi nu conferă reclamantului calitatea de beneficiar al drepturilor prevăzute de acest act normativ.
Astfel, se susţine de către reclamant că părăsirea localităţii natale de către el şi mama sa reprezintă o strămutare, situaţie prevăzută la art. 1 al. 1 lit. e din Decretului-Lege nr. 118/1990.
Curtea constată că acest punct de vedere nu este întemeiat.
Măsura represivă a strămutării persoanei, înainte de 1989, presupunea trimiterea unei persoane într-o altă locaţie decât propriul domiciliu şi obligarea de a trăi în acea locaţie, pe care nu o putea părăsi, sub sancţiunea legii penale.
Analizând condiţiile şi efectele acestei măsuri în considerentele unei decizii pronunţate în interesul legii (nr. 8/2012), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că măsura “dislocării forţate” (strămutarea) presupunea mutarea constrânsă a unei persoane din localitatea de domiciliu liber ales, în diferite localităţi din ţară, unde i se fixa domiciliu obligatoriu pe timp nelimitat.
Aceste măsuri au fost reglementate, în principal, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, modificată prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 344 din 15 martie 1951. Ulterior, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 337 din 11 martie 1954, a fost abrogată Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.154/1950 şi s-au stabilit noi criterii, prin care era autorizat Ministerul Afacerilor Interne să fixeze domiciliul obligatoriu. Părăsirea domiciliului obligatoriu se pedepsea cu închisoarea corecţională, potrivit Decretului nr. 77/1954.
Măsura administrativă a dislocării forţate (strămutării) presupunea, mai întâi, mutarea persoanei din localitatea de domiciliu într-o altă localitate, iar apoi obligarea persoanei de a nu părăsi acea localitate unde a fost strămutată.
O persoană, atunci când era dislocată, strămutată din localitatea sa de domiciliu într-o altă localitate, nu se putea întoarce la domiciliul iniţial decât cu aprobarea organelor statului, iar fixarea domiciliului obligatoriu era consecinţa strămutării.
În cauza de faţă, reclamantul nu s-a aflat, din punct de vedere juridic, într-o astfel de situaţie. Părăsirea de către el şi mama sa a localităţii Corabia nu a fost rezultatul unei astfel de măsuri administrative, chiar dacă a fost determinată de condamnarea tatălui reclamantului.
Opţiunea legiuitorului, ce nu poate fi cenzurată în instanţă, a fost aceea de a acorda drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri de strămutare în sensul pe care îl consacra legislaţia din perioada de dinainte de 1989, enunţată într-unul din paragrafele anterioare, iar nu şi persoanelor care s-au mutat singure într-o altă localitate, cum este cazul familiei reclamantului, pentru a evita oprobiul public, abuzurile şi urmărirea organelor de represiune.
În consecinţă, constatând întemeiată critica recurentei-pârâte cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor Decretul-Lege nr. 118/1990 de către instanţa de fond, Curtea, în baza art. 312 C.proc.civ. şi art. 20 din Legea 554/2004, Curtea a admis recursul şi a modificat sentinţa instanţei de fond, în sensul că a respins cererea ca nefondată, menţinând actul administrativ atacat ca fiind întocmit în conformitate cu prevederile legale.
