Art.83 alin. 3 din Noul Cod de procedură civilă
Art.85 alin.1 rap. la art.151 alin.1 din Noul Cod de procedură civilă
Art.13 alin.2 din Noul Cod de procedură civilă
În primul rând Curtea reţine că reclamantul care a dat juristului nu a avut mandat şi din partea recurentelor CI şi CA în acest sens.
Trecând peste aspectul de formă impus de art.85 alin.1 rap. la art.151 alin.1 NCPC, respectiv necesitatea existenţei unui înscris autentic care să ateste mandatul, în original sau în copie legalizată, ceea ce nu este cazul, se reţine că procurile de la dosarul de fond sunt acordate de către toţi reclamanţii lui PL, care semnează cererea de recurs ca inginer, în timp ce procura de la dosarul de recurs este dată numai de către CR către d-na jurist, astfel că recursul reclamantelor CI şi CA nu este formulat prin specialist, fiind nul. Se reţine că faţă de procura de la dosarul de fond, CR are mandat şi pentru SOR, mandatând mai departe pe d-na jurist.
În al doilea rând Curtea constată că, persoanele fizice nu pot fi reprezentate în recurs prin , care poate pune concluzii numai pentru persoanele juridice, astfel că rămâne de analizat numai ipoteza art.13 alin.2 NCPC.
Se constată astfel că părţile recurente nu pot fi reprezentate în cauză prin jurist, licenţiat în drept, decât dacă acesta este rudă cu părţile până la gradul al doilea sau soţ al uneia din părţi, ceea ce în cauză nu s-a dovedit, deşi s-a pus în vedere prin adresa din 30.09.2013 dovedirea formulării recursului în condiţiile art.13 alin.2 NCPC.
Ca atare, dacă pentru recursul formulat de CR şi SOR s-ar considera acoperită lipsa menţiunii privitoare la avocat sau reprezentant licenţiat în drept faţă de menţiunea din cererea de la dosarul de recurs, se constată că pentru persoana mandatată, deşi licenţiat în drept potrivit diplomei de la dosarul de recurs, nu s-a dovedit calitatea de rudă cu părţile în gradul impus de art.13 alin.2 NCPC pentru a fi incidentă ipoteza de excepţie, în care recurenţii nu trebuie să fie reprezentaţi prin avocat.
Pentru toate acestea, în temeiul art.486 alin.3 NCPC, rap. la art.83 alin. 3 şi art.13 alin.2 NCPC, Curtea a constatat nul recursul.
(Decizia nr.4011/R-CONT/12 Decembrie 2013)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la 28.06.2013, CI, CR, CA şi SOR prin mandatar PL au chemat în judecată Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice-Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Rm.Vâlcea, solicitând suspendarea executării actului administrativ nr.4183/13.05.2013 şi anularea acestuia, act emis de pârâta I.T.R.S.V. Vâlcea, prin care s-a dispus în temeiul art.3 din Legea nr.374/2006 suspendarea serviciului public cu serviciu silvic pentru suprafaţa de 720 ha. teren cu vegetaţie forestieră.
Prin sentinţa nr.5213/14.08.2013, Tribunalul Vâlcea a respins acţiunea formulată de către reclamanţi, atât cu privire la suspendarea, cât şi asupra anulării actului administrativ menţionat.
Împotriva acestei soluţii au declarat recursreclamanţii CI, CR, CA şi SOR prin mandatar PL, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei, admiterea acţiunii şi anularea actului administrativ atacat.
În motivare se arată că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că nu au fost arătate dispoziţiile legale încălcate de pârâta I.T.R.S.V. Vâlcea prin emiterea actului administrativ nr.4183/13.05.2013, deşi s-a arătat că actul respectiv nu indică titularii dreptului de proprietate.
Prin înscrisurile anexate, reclamanţii au dovedit că proprietarii terenurilor în suprafaţă de 720 ha. sunt PL şi ID, însă în actul administrativ contestat sunt menţionaţi moştenitorii lui GC.
De asemenea, suspendarea serviciului public se impune în cadrul acţiunilor judecătoreşti având ca obiect constatarea nulităţii titlurilor de proprietate, însă în cauză, reclamanţii nu sunt în posesia titlurilor de proprietate, deşi prin decizia nr.189/2012 a Tribunalului Gorj, instanţa a obligat sub sancţiunea unei amenzi de 30 lei/zi de întârziere, la eliberarea acestora.
Prin acţiunea înregistrată de A.N.R.P. în dosarul nr.8855/318/2011*. A.N.R.P. a solicitat constatarea nulităţii parţiale a H.C.J nr.3900/2006, iar nu nulitatea procesului verbal de punere în posesie, astfel că H.C.J. nr.3900/2006, nefiind titlu de proprietate în condiţiile art.3 din Legea nr.374/2006, actul administrativ atacat este nelegal.
Prejudiciile înregistrate de reclamanţi rezidă în faptul că fiind vânzători de bună credinţă, vor fi obligaţi să răspundă pentru evicţiune faţă de proprietarii actuali, deşi le-a fost validat dreptul de proprietate în anul 2005 şi au intrat în posesia terenului cu vegetaţie forestieră în anul 2011 prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Este învederat Protocolul adiţional nr.1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În susţinerea recursului au fost depuse la dosar, inclusiv după solicitarea instanţei: dovada achitării taxei de timbru, duplicatul procurii speciale din 13.08.2013, diplomă de licenţă, sentinţa nr.5213/14.08.2013 atacată, adresele nr.4183/13.05.2013, nr.4715/28.05.2013, nr.5085/7.06.2013, decizia nr.255/2.03.2010 pronunţată de tribunalul Braşov în dosarul nr.6708/197/2009, sentinţa nr.9374/19.10.2009 pronunţată de Judecătoria Braşov în acelaşi dosar, încheierea din 19.07.2010, decizia nr.1404/1.06.2011, pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr.26162/318/2010, decizia nr.1417/1.06.2011, pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr.22673/318/2010, decizia nr.189/26.01.2012 pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr.11512/318/2011, procuri speciale din 23.05.2008, din 19.05.2008, contract de vânzare din 8.05.2006 şi acte adiţionale, contracte de vânzare-cumpărare din 8.05.2006 şi acte adiţionale, istoric.
Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
La termenul din 12 decembrie 2013, Curtea, faţă de dispoziţiile art.28 alin.1 din Legea nr.554/2004, reţinând completarea prevederilor Legii contenciosului administrativ cu cele ale Noului Cod de procedură civilă, faţă de data sesizării instanţei şi de art.24 NCPC, a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile formale ale recursului, potrivit art.486 alin.2 şi 3 rap. la art.13 alin.2 NCPC.
Potrivit art.486 alin.1 lit.a) NCPC, cererea de recurs trebuie să cuprindă pe lângă numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numele şi prenumele consilierului juridic care întocmeşte cererea.
Alineatul al doilea al textului obligă ca la cererea de recurs să se ataşeze dovada achitării taxei de timbru, conform legii, precum şi împuternicirea avocaţială sau, după caz, delegaţia consilierului juridic, art.486 alin. final NCPC reglementând sancţiunea nulităţii pentru lipsa menţiunilor prevăzute la alin.(1) lit.a) precum şi pentru lipsa delegaţiei avocatului sau consilierului juridic.
Totodată, art.13 alin.2 teza a doua NCPC prevede că în recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept.
Faţă de textele menţionate, se constată că legea impune o serie de limitări în privinţa exercitării recursului împotriva unei hotărâri judecătoreşti, indiferent de cum soluţia atacată este pronunţată în primă instanţă, cum este cazul în materia contenciosului administrativ, ori în apel, ceea ce reprezintă regula.
Astfel, recursul trebuie exercitat dar şi susţinut prin avocat sau consilier juridic, în funcţie de cum este vorba despre o persoană fizică, respectiv de o persoană juridică, după distincţiile art.486 alin.1 lit.a) NCPC coroborat cu art.1 din Legea nr.514/2003, privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, potrivit cu care consilierul juridic asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale statului, ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum şi ale persoanelor juridice de drept privat, în slujba cărora se află şi în conformitate cu şi legile ţării.
Ca atare, recursul poate fi formulat pentru persoana fizică numai prin avocat cu excepţia cazurilor reglementate de art.13 alin.2 NCPC iar de către persoana juridică prin avocat sau prin consilier juridic, după caz, fără a fi incidente excepţiile de la art.13 alin.2 NCPC, incompatibile cu situaţia persoanei juridice.
Art.13 alin.2 NCPC are în vedere situaţia persoanei fizice care declară recurs prin mandatar, care este în acelaşi timp soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv şi licenţiat în drept.
Niciuna dintre aceste dispoziţii nu este incidentă, fiind aplicabil art.486 alin.3 NCPC, recursul fiind nul.
Astfel, la primirea recursului, constatând că cererea este formulată de mandatarul PL, pentru cei patru recurenţi, lipsind menţiunea prevăzută în art.486 alin.1 lit.a) teza a doua NCPC, curtea a pus în vedere recurenţilor, pe lângă obligaţia de achitare a taxei de timbru, pe cea referitoare la dovada formulării recursului prin avocat sau în condiţiile art.13 alin.2 NCPC.
Recurenţii, prin mandatar, au depus la dosar procura specială autentificată sub nr.680/13.08.2013, existentă şi la dosarul de fond, prin care dl. CR împuterniceşte pe d-na jurist RMP să-i reprezinte interesele în dosarul nr.4829/90/2013, fără însă ca recursul să fie efectiv semnat de către această persoană, arătându-se într-adevăr în cererea de la dosar că recursul a fost redactat de această persoană.
În primul rând Curtea reţine că reclamantul care a dat procură juristului nu a avut mandat şi din partea recurentelor CI şi CA în acest sens.
Trecând peste aspectul de formă impus de art.85 alin.1 rap. la art.151 alin.1 NCPC, respectiv necesitatea existenţei unui înscris autentic care să ateste mandatul, în original sau în copie legalizată, ceea ce nu este cazul, se reţine că procurile de la dosarul de fond sunt acordate de către toţi reclamanţii lui PL, care semnează cererea de recurs ca inginer, în timp ce procura de la dosarul de recurs este dată numai de către CR către d-na jurist, astfel că recursul reclamantelor CI şi CA nu este formulat prin specialist, fiind nul. Se reţine că faţă de procura de la dosarul de fond, CR are mandat şi pentru SOR, mandatând mai departe pe d-na jurist.
În al doilea rând Curtea constată că, persoanele fizice nu pot fi reprezentate în recurs prin consilier juridic, care poate pune concluzii numai pentru persoanele juridice, astfel că rămâne de analizat numai ipoteza art.13 alin.2 NCPC.
Se constată astfel că părţile recurente nu pot fi reprezentate în cauză prin jurist, licenţiat în drept, decât dacă acesta este rudă cu părţile până la gradul al doilea sau soţ al uneia din părţi, ceea ce în cauză nu s-a dovedit, deşi s-a pus în vedere prin adresa din 30.09.2013 dovedirea formulării recursului în condiţiile art.13 alin.2 NCPC.
Ca atare, dacă pentru recursul formulat de CR şi SOR s-ar considera acoperită lipsa menţiunii privitoare la avocat sau reprezentant licenţiat în drept faţă de menţiunea din cererea de la dosarul de recurs, se constată că pentru persoana mandatată, deşi licenţiat în drept potrivit diplomei de la dosarul de recurs, nu s-a dovedit calitatea de rudă cu părţile în gradul impus de art.13 alin.2 NCPC pentru a fi incidentă ipoteza de excepţie, în care recurenţii nu trebuie să fie reprezentaţi prin avocat.
Pentru toate acestea, în temeiul art.486 alin.3 NCPC, rap. la art.83 alin. 3 şi art.13 alin.2 NCPC, Curtea a constatat nul recursul.
