Operaţiunile de vânzare a unor bunuri imobile (terenuri) efectuate de o persoană fizică în mod repetat, constituie activităţi economice în sensul art. 127 alin. (2) teza finală C.fisc. şi intră în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată. Persoanele impozabile au obligaţia de a solicita înregistrarea ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată în termen de 10 zile de la data depăşirii plafonului de scutire reglementat de art. 152 alin. (1) C.fisc., data depăşirii plafonului fiind considerată, potrivit alin. (3), sfârşitul lunii calendaristice în care a avut loc depăşirea plafonului.
Secţia comercială, de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 498 din 25 martie 2011
Prin sentința civilă nr. 95/22.07.2010 pronunțată în dosarul nr. 1420/103/2010, a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantul T.D. împotriva deciziei nr. 634/12.04.2010 emise de D.G.F.P. , a deciziei de impunere nr. 912/29.01.2010 emisă de D.G.F.P. , a raportului de inspecție fiscală cu același număr și a procesului-verbal încheiat la data de 18.01.2010 de o echipă de inspecție fiscală din cadrul D.G.F.P.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:
Potrivit art. 126 C.fisc.:
(1) în sfera de aplicare a se cuprind operațiunile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
a) constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii efectuate cu plată;
b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România;
c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1);
d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activitățile economice prevăzute la art. 127 alin. (2).Astfel, art. 127 din Legea nr. 571/2003 din ianuarie 2006 stabilește:
(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități.
(2) în sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.
Art. 128 definește livrarea de bunuri:
(1) Prin livrare de bunuri se înțelege orice transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor de la proprietar către o altă persoană, direct sau prin persoane care acționează în numele acestuia.
(2) în înțelesul prezentului titlu, prin bunuri se înțelege bunurile corporale mobile și imobile, prin natura lor sau prin destinație. Energia electrică, energia termică, gazele naturale, agentul frigorific și altele de aceeași natură sunt considerate bunuri mobile corporale.
Includerea operațiunilor de transfer al dreptului de proprietate în cadrul noțiunii de livrare de bunuri, rezultă și din lectura art. 141 ce prevede expres și limitativ operațiunile scutite de taxă, respectiv:
a) spitalizarea, îngrijirile medicale și operațiunile strâns legate de acestea, desfășurate de unități autorizate pentru astfel de activități, indiferent de forma de organizare;
b) prestările de servicii efectuate în cadrul profesiunii lor de către stomatologi și tehnicieni dentari, precum și livrarea de proteze dentare efectuată de stomatologi și de tehnicieni dentari;
c) prestările de îngrijire și supraveghere efectuate de personal medical și paramedical, conform prevederilor legale aplicabile în materie;
d) transportul bolnavilor și al persoanelor accidentate, în vehicule special amenajate în acest scop, de către entități autorizate în acest sens;
e) livrările de organe, sânge și lapte, de proveniență umană;
f) activitatea de învățământ prevăzută în Legea învățământului nr. 84/1995;
g) livrările de bunuri sau prestările de servicii realizate de căminele și cantinele organizate pe lângă instituțiile publice și entitățile autorizate prevăzute la lit. f), în folosul exclusiv al persoanelor direct implicate în activitățile scutite conform lit. f);
h) meditațiile acordate în particular de cadre didactice din domeniul învățământului școlar, preuniversitar și universitar;
i) prestările de servicii și/sau livrările de bunuri strâns legate de asistența și/sau protecția socială, efectuate de instituțiile publice sau de alte entități recunoscute ca având caracter social, inclusiv cele livrate de căminele de bătrâni;
j) prestările de servicii și/sau livrările de bunuri strâns legate de protecția copiilor și a tinerilor, efectuate de instituțiile publice sau de alte entități recunoscute ca având caracter social;
k) prestările de servicii și/sau livrările de bunuri furnizate membrilor în interesul lor colectiv, în schimbul unei cotizații fixate conform statutului, de organizații fără scop patrimonial;
l) prestările de servicii strâns legate de practicarea sportului sau a educației fizice, efectuate de organizații fără scop patrimonial pentru persoanele care practică sportul sau educația fizică;
m) prestările de servicii culturale și/sau livrările de bunuri strâns legate de acestea, efectuate de instituțiile publice sau de alte organisme culturale fără scop patrimonial, recunoscute ca atare de către Ministerul Culturii și ;
n) prestările de servicii și/sau livrările de bunuri efectuate de persoane ale căror operațiuni sunt scutite, potrivit lit. a), f) și i)-m), cu ocazia manifestărilor destinate să le aducă sprijin financiar și organizate în profitul lor exclusiv, cu condiția ca aceste scutiri să nu producă distorsiuni concurențiale;
o) activitățile specifice posturilor publice de radio și televiziune, altele decât activitățile de natură comercială;
p) serviciile publice poștale, precum și livrarea de bunuri aferentă acestora;
q) prestările de servicii efectuate de către grupuri independente de persoane, ale căror operațiuni sunt scutite sau nu intră în sfera de aplicare a taxei, grupuri create în scopul prestării către membrii lor de servicii direct legate de exercitarea activităților acestora;
r) furnizarea de personal de către instituțiile religioase sau filozofice în scopul activităților prevăzute la lit. a), f), i) și j).
Mai mult, normele Codului fiscal, aplicabile de la 1.01.2007, prevăd operațiunile care nu intră în sfera de aplicare a TVA-ului („prin excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea de construcții noi, de părți de construcții noi sau de terenuri construibile”) – norme ce explică noțiunile în discuție, fiind fără echivoc că legiuitorul a inclus tranzacțiile imobiliare în sintagma de exploatare a bunurilor.
Astfel, în norme se stabilește că: în sensul art. 127 alin. (2) C.fisc., exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în concordanță cu principiul de bază al sistemului de TVA, potrivit căruia taxa trebuie să fie neutră, se referă la orice tip de tranzacții, indiferent de forma lor juridică, astfel cum se menționează în constatările Curții Europene de Justiție în cazurile C-186/89 Van Tiem, C-306/94 Regie Dauphinoise, C-77/01 Empresa de Desenvolvimento Mineiro SA (EDM).
în speță, reclamantul a efectuat în anul 2006 un număr de 4 tranzacții imobiliare în valoare de 467.598 lei și în anul 2007 a efectuat 3 tranzacții imobiliare, în valoare de 487.000 lei – acestea din urmă intrând în sfera excepțiilor menționate și care nu fac, ca atare, obiectul analizei de față.
Raportând dispozițiile legale de mai sus la situația reclamantului, se reține că acesta a realizat, în cursul unui an calendaristic, mai mult de o operațiune imobiliară constând în vânzări de terenuri, altele decât cele utilizate în scopuri personale care nu intră în sfera de aplicare a TVA, a desfășurat fapte de comerț, cu caracter continuu și constant, devenind persoană impozabilă pentru aceste operațiuni.
Trebuie semnalat faptul că încă de la 1.06.2002, data intrării în vigoare a Legii privind TVA, persoanele fizice care realizau tranzacții imobiliare, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, ar fi avut obligația să se înregistreze și să plătească TVA, deoarece până la 1.01.2007 (data aderării României la Uniunea Europeană) nu exista nici o scutire de TVA pentru vânzările de clădiri si terenuri, orice tranzacție fiind taxabilă dacă era realizată de o persoană impozabilă.
în contextul legal menționat, apreciază ca neîntemeiate obiecțiunile reclamantului, acesta datorând TVA, pentru tranzacțiile efectuate în anul 2006, în limitele impuse de art. 152 C.fisc., astfel că, urmare a depășirii plafonului de scutire de 200.000 lei, în anul 2006, reclamantul avea obligația să solicite înregistrarea ca plătitor de TVA, în termen de 10 zile, începând cu luna următoare celei în care s-a depășit plafonul.
în consecință, datorează TVA și penalități de întârziere, calculate potrivit art. 134 alin. (3) C.fisc.[„Exigibilitatea plății taxei reprezintă data la care o persoană are obligația de a plăti taxa la bugetul statului, conform prevederilor art. 157 alin. (1).Această dată determină și momentul de la care se datorează majorări de întârziere pentru neplata taxei”].
Susținerile reclamantului cu privire la calitatea de bun comun a imobilului înstrăinat, cu consecințe asupra naturii obligației fiscale, nu pot fi reținute ca valabile potrivit normelor fiscale, „în cazul în care bunurile imobile sunt deținute în coproprietate de o familie, dacă există obligația înregistrării în scopuri de taxă pentru vânzarea acestor bunuri imobile, unul dintre soți va fi desemnat să îndeplinească această obligație”.Trebuie precizat că se aplică regimul juridic al datoriilor comune, situație în care contribuția la plata datoriei comune se stabilește cu ocazia împărțirii bunurilor comune, fiind de principiu, dacă un soț este urmărit mai mult decât partea sa contributivă, atunci pentru această diferență, soțul care a plătit se poate întoarce împotriva celuilalt, dar cu ocazia partajului.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul T.D.
în motivarea recursului se arată că argumentația pe care judecătorul fondului a preluat-o într-o formă sumară din apărarea intimatei nu este corectă și a fost facilitată de lipsa preocupării de a analiza integral argumentele recurentului.
Apreciază că un studiu atent al normelor juridice și al situației de fapt invocate conduce la concluzia că cele patru tranzacții imobiliare la care se referă judecătorul fondului nu sunt operațiuni care să intre în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată.
Recurentul arată că organul fiscal a apreciat că vânzarea de terenuri reprezintă fapte de comerț. în contestația administrativă, recurentul a criticat această opinie, considerând-o greșită, deoarece calitatea de comerciant se dobândește doar de către persoanele fizice care efectuează fapte de comerț obiective, așa cum sunt acestea enumerate limitativ în art. 3 C.com., or, potrivit acestei dispoziții legale, numai cumpărarea și vânzarea de bunuri mobile sunt fapte obiective de comerț.
Deși intimata, în apărările sale ulterioare, pare să fi abandonat teza calității de comerciant, judecătorul fondului reține în considerentele sentinței că recurentul ar avea calitate de comerciant, considerente pe care recurentul le consideră greșite pentru argumentele expuse anterior.
Se mai arată că organul fiscal și instanța de judecată au considerat că recurentul a devenit comerciant încă de la prima vânzare, deși nu avea niciun temei să stabilească faptul că această vânzare a fost realizată cu titlu profesional.
Recurentul susține că dobândirea terenurilor nu a fost făcută cu scop speculativ, aspect de care nu s-a preocupat nici organul fiscal și nici instanța de judecată, iar vânzarea acestor bunuri a fost generată de evenimente spontane, care nu au fost prevăzute la momentul dobândirii. în speță, vânzarea terenurilor a fost impusă de necesitatea construirii unei case de locuit pentru familia sa. Arată că a cumpărat terenuri, în cea mai mare parte agricole, cu veniturile obținute la disponibilizarea din corpul ofițerilor activi ai armatei române și că destinația terenurilor era de natură să îl plaseze în afara sferei persoanelor impozabile.
Recurentul mai arată că intimata i-a opus în cursul procesului o apărare nouă, conform căreia activitatea de livrare de bunuri imobile constituie activitate de exploatare a bunurilor corporale și o asimilează activităților economice la care se referă art. 127 C.fisc., deoarece apreciază că scopul activității a fost obținerea de venituri cu caracter de continuitate. Tribunalul a îmbrățișat această opinie, argumentată însă eronat pe dispozițiile normelor de aplicare a Codului fiscal valabile de la data de 1.01.2007, deși cele 4 tranzacții imobiliare au fost efectuate în cursul anului 2006, apoi în mod explicit pe jurisprudența Curții Europene de Justiție, prin cele trei exemple enumerate în considerentele sentinței și implicit pe conținutul Directivelor 2006/112/CF și 77/338/CEE.
Recurentul susține că la o analiză corectă a jurisprudenței Curții Europene de Justiție în materia taxei pe valoare adăugată, în conținutul căreia cazul Van Tiem este de referință, rezultă că exploatarea operează asupra unui bun destinat obținerii de venituri cu caracter de continuitate, Curtea făcând distincție între activitățile de exploatare și cele comerciale de revânzare.
Invocă în acest sens deciziile Curții Europene de Justiție pronunțate în cauzele C-230/94 Renate Enkler, C-174/06 COGEP, C-142/99 Floridienne, C-326/99 Goed Wonen și susține că în limitele legii vânzarea de terenuri nu poate fi asimilată noțiunii de exploatare a bunurilor corporale, având în vedere faptul că exploatarea este legată întotdeauna de exercitarea atributului folosinței și niciodată de cel al dispoziției. în plus, chiar art. 128 C.fisc. definește livrarea de bunuri ca fiind un transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor de la un proprietar către o altă persoană, iar mai apoi, din anul 2007, ca fiind transferul dreptului de a dispune de bunuri ca și un proprietar.
Recurentul consideră că vânzările terenurilor nu constituie activități economice în sensul Codului fiscal și nici nu au fost realizate de persoane impozabile în accepțiunea Codului fiscal.
Recurentul contestă și soluția găsită de judecătorul fondului pentru rezolvarea problemei datoriei fiscale între soți și a legalității actelor administrative fiscale prin care s-a considerat că sunt activități economice realizate exclusiv de recurent toate actele de vânzare, fie că dreptul de proprietate era al său, fie că era devălmaș.
Solicită admiterea recursului, rejudecarea fondului, admiterea contestației și anularea actelor administrativ-fiscale care au făcut obiectul acțiunii.
Intimata D.G.F.P. a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului și în care arată că instanța de fond în mod corect și legal a hotărât în cauză, prin sentința civilă nr. 95/22.07.2010, că actele administrative fiscale contestate în cauză au fost emise cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale speciale în domeniul fiscal (în speță a taxei pe valoarea adăugată).
în acest sens, instanța de fond, raportat la situația de fapt, în mod corect a reținut că recurentul-reclamant a realizat în cursul unui an calendaristic, mai mult de o operațiune imobiliară, constând în vânzări de terenuri, altele decât cele utilizate în scopuri personale (care nu intră în sfera de aplicare a TVA-ului), acestea reprezentând fapte de comerț cu caracter continuu și constant, devenind persoană impozabilă pentru aceste operațiuni. în aceste situații sunt aplicabile prevederile art. 126, 127 și 128 C.fisc., în forma avută la perioada de referință.
Prin modul de transfer al dreptului de proprietate (continuu și în scopul obținerii de venituri) asupra mai multor terenuri, recurentul-reclamant a devenit, prin depășirea plafonului de scutire prevăzut la suma de 200.000 lei, persoană impozabilă din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată.
Această activitate desfășurată de către recurent reprezintă o activitate economică în sensul prevăzut de art. 127 alin. (2), acesta devenind prin modul de operare și prin efectul legii, persoană impozabilă așa cum este definită la art. 127 alin. (1) C.fisc.
Un argument în plus al obținerii calității de persoană impozabilă din punct de vedere al TVA-ului, ca urmare a vânzării în cursul celor 2 ani a mai multor suprafețe de teren, este și faptul, reținut în mod corect de către instanța de fond, că această situație nu se regăsește la excepțiile prevăzute în mod expres și limitativ prin Codul fiscal, care enumeră situațiile în care o persoană nu are calitate de persoană impozabilă, sau o activitate desfășurată nu reprezintă activitate economică în sensul celor prevăzute la art. 127 C.fisc. De asemenea, aceste operațiuni efectuate de către recurent nu se regăsesc nici în situațiile scutite de taxă, care, de asemenea, sunt expres și limitativ prevăzute de lege.
De asemenea, instanța de fond în mod corect a reținut că obligația fiscală este înregistrată legal doar pe numele unuia dintre soți, întrucât în cazul în care bunurile imobile sunt deținute în coproprietate de o familie, dacă există obligația înregistrării în scopuri de taxă pentru vânzarea acestor bunuri, unul dintre soți va fi desemnat să îndeplinească această obligație. în asemenea situații se aplică regimul juridic al datoriilor comune, situație în care contribuția la plata datoriei comune se stabilește cu ocazia împărțirii bunurilor comune, fiind de principiu, dacă un soț este urmărit mai mult decât pentru partea contributivă, atunci pentru această diferență, soțul care a plătit se poate întoarce împotriva celuilalt, dar cu ocazia partajului.
în altă ordine de idei, în apărările de fond venite ca replică la cele susținute de către reclamant, s-a dorit a se arăta că, oricum ar fi analizate operațiunile de vânzare a terenurilor în cauză, acestea reprezintă operațiuni economice în sensul art. 127 alin. (2) C.fisc., dacă nu prin încadrarea operațiunilor în cauză ca fiind la un moment dat fapte comerciale, atunci prin caracterizarea acestora ca fiind activitate economică de exploatare a bunurilor corporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.
în combaterea motivelor de recurs și a menținerii sentinței recurate, invocă dispozițiile art. 126 alin. (1), art. 127 alin. (1) și (2), art. 128 alin. (1) și (2), art. 152 alin. (1) și (3) C.fisc. și normele de aplicare a acestor dispoziții legale conținute de H.G. nr. 44/2004, dispoziții legale în vigoare în anul 2006.
Intimata consideră că recurentul nu a demonstrat că bunurile care au făcut obiectul tranzacțiilor respective au fost folosite pentru scopuri personale și nici că aceste operațiuni ar fi fost realizate ocazional.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată, în raport de motivele de recurs invocate, în condițiile art. 3041C.proc.civ., reține următoarele:
Situația de fapt
în anul 2006 recurentul a efectuat 4 tranzacții imobiliare în valoare de 467.589 lei, având ca obiect terenuri curți construcții și arabil intravilan și teren arabil extravilan, iar în anul 2007 a efectuat 3 tranzacții imobiliare în valoare de 487.000 lei, având ca obiect teren arabil intravilan.
în luna ianuarie 2010 a fost verificată starea de fapt fiscală privind veniturile obținute de recurent din transferurile imobiliare. Echipa de inspecție fiscală a constatat că tranzacțiile efectuate în anul 2006 sunt operațiuni ce intră în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată potrivit art. 126 alin. (1) C.fisc. și a propus continuarea acțiunii de control cu o inspecție parțială pentru verificarea TVA aferentă tranzacțiilor imobiliare efectuate.
în urma inspecției fiscale efectuate a fost întocmit raportul de inspecție fiscală nr. 912/29.01.2010, în care s-a reținut că în perioada 2005-2008 recurentul și soția sa au efectuat 7 tranzacții imobiliare în valoare totală de 954.589 lei, cu bunuri proprietatea familiei. S-a reținut că operațiunile de dobândire a terenurilor și vânzarea acestora sunt fapte de comerț potrivit Codului comercial și reprezintă activități economice potrivit art. 127 alin. (2) C.fisc. S-a mai reținut că tranzacțiile efectuate în anul 2006 în valoare de 467.584 lei sunt cuprinse în sfera de aplicare a TVA potrivit art. 126 alin. (1) C.fisc., baza de impozitare reprezentând-o valoarea tranzacțiilor și că recurentul avea obligația prevăzută de art. 152 alin. (3) C.fisc. de a se înregistra ca plătitor de TVA în termen de 10 zile începând cu luna următoare celei în care s-a depășit plafonul de scutire prevăzut de art. 152 alin. (1) C.fisc.
Organul de inspecție fiscală a stabilit TVA de plată în sumă de 47.753 lei și majorări în sumă de 52.951 lei.
în baza raportului de inspecție fiscală, DGFP Neamț – Activitatea de Inspecție Fiscală a emis decizia de impunere nr. 912/29.01.2010.
Chestiunea dedusă judecății este aceea dacă tranzacțiile imobiliare efectuate în anul 2006 intră în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată.
în drept, dispozițiile legale incidente în cauză sunt art. 126 alin. (1), art. 127 alin. (1) și (2), art. 128 alin. (1) și (2) C.fisc. în forma în vigoare în anul 2006, al căror conținut a fost redat în cuprinsul sentinței recurate.
Argumentele instanței de recurs
Operațiunile realizate de recurent în cursul anului 2006, constând în vânzare de terenuri, constituie o livrare de bunuri în sensul art. 128 alin. (1) C.fisc., prin vânzarea terenurilor operând transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor de la vânzător la cumpărător, iar potrivit art. 128 alin. (2), prin bunuri se înțelege și bunuri imobile prin natura lor.
Prin urmare, prima condiție prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. a) este îndeplinită.
Este, de asemenea, îndeplinită și cea de-a doua condiție, prevăzută la lit. b) a aceluiași articol, locul livrării bunurilor fiind în România.
în ceea ce privește cea de-a treia condiție prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. a), respectiv ca livrarea bunurilor să fie realizată de o persoană impozabilă, Curtea reține că art. 127 alin. (1) definește persoana impozabilă ca fiind acea persoană care desfășoară de o manieră independentă, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau natura acestei activități. Alin. (2) prevede că activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora.
De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.
Normele metodologice de aplicare a art. 127 C.fisc. prevăd că nu are caracter de continuitate obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale.
Instanța de fond a reținut că recurentul a desfășurat fapte de comerț, însă acest considerent se impune a fi înlăturat, întrucât recurentul nu este comerciant și nici nu a efectuat fapte de comerț obiective, vânzarea de bunuri imobile nefiind considerat fapt de comerț în accepțiunea art. 3 C.com., care enumeră limitativ faptele de comerț.
Recurentul nu este o persoană impozabilă prin prisma calității de comerciant, ci în raport de dispozițiile din partea finală a art. 127 alin. (2) C.fisc.
Recurentul a susținut că vânzarea bunurilor imobile nu constituie o activitate de exploatare a bunurilor corporale și argumentează această susținere pornind de la definiția termenului „exploatare”, așa cum este utilizat termenul în limbajul obișnuit, care înseamnă folosirea bunului o anumită perioadă de timp în scopul obținerii de venituri. Invocă în sprijinul acestei susțineri și practica Curții Europene de Justiție, care face distincția între acțiunile de exploatare și cele de revânzare, când substanța bunului se consumă la prima operațiune.
Cu privire la acest aspect, Curtea reține că termenul „exploatare” utilizat de legiuitor este un termen distinct, cu înțeles diferit de cel utilizat în vorbirea curentă. în noțiunea de „exploatare” este cuprinsă și vânzarea bunurilor imobile, acest sens fiind dedus din modul de redactare a normelor metodologice de aplicare a art. 127 alin. (2) care se referă în mod expres și la vânzarea locuințelor sau a altor imobile.
Operațiunile analizate au fost efectuate în cursul anului 2006, înainte de aderarea la Uniunea Europeană și, prin urmare, nu se pune problema aplicabilității în cauză a dreptului comunitar.
Curtea reține că vânzarea bunurilor imobile, în mod repetat, constituie o activitate economică în sensul art. 127 alin. (2) și constată că toate cele 4 condiții prevăzute de art. 126 sunt îndeplinite și în consecință, tranzacțiile imobiliare efectuate în cursul anului 2006 intră în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată.
Recurentul a invocat faptul că vânzarea terenurilor a fost impusă de necesitatea de a construi o casă de locuit și că nu poate fi considerată o operațiune cu scop speculativ investirea veniturilor obținute la disponibilizarea din armată în terenuri, în cea mai mare parte agricole.
Curtea reține că aceste argumente nu îl plasează în situația de excepție prevăzută în normele de aplicare a art. 127 alin. (2).Din probatoriul administrat la cererea recurentului, rezultă că la disponibilizarea din armată recurentul a încasat cu titlul de ajutoare și compensații, suma de aproximativ 60.000 lei, iar din vânzarea terenurilor achiziționate în anii 2005-2006, recurentul a încasat aproximativ 950.000 lei.
Prin urmare, caracterul speculativ al operațiunilor de dobândire și revânzare a terenurilor reiese în mod evident. împrejurarea că prețul obținut din vânzarea terenurilor a fost folosit la construirea unei case de locuit nu are relevanță; ceea ce este relevant este faptul că în urma acestor tranzacții repetate, au fost obținute venituri, ce se impune a fi taxate.
în ceea ce privește susținerea recurentului că o parte din bunurile înstrăinate erau bunuri comune și prin urmare nu poate fi considerat persoană impozabilă pentru toate operațiunile și nu poate fi obligat la întreaga datorie fiscală, Curtea reține că instanța de fond a apreciat în mod corect că se aplică regimul juridic al datoriilor comune. Numai cu ocazia împărțirii bunurilor comune se poate stabili cota de contribuție la dobândirea bunurilor comune și partea din datoriile comune pe care trebuie să le suporte fiecare dintre soți.
Pe durata căsătoriei operează mandatul tacit reciproc, astfel că fiecare dintre soți poate exercita singur drepturile și poate îndeplini singur obligațiile ce derivă din administrarea patrimoniului comun.
Pentru toate considerentele mai sus enunțate, în temeiul art. 312 C.proc.civ., Curtea a dispus respingerea recursului ca nefondat.
(Judecător Lăcrămioara Moglan)
