Prin sentinţa civilă nr.101/C/25.11.2005 a Tribunalului Braşov – Secţia comercială şi de administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte acţiunea în contencios administrativ fiscal formulată de reclamanta S.C. „L.” S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P. Braşov şi D.C.F. Braşov şi în consecinţă;
A fost anulată decizia nr.28/24.02.2005 emisă de pârâta D.G.F.P. Braşov prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei reclamantei privind obligaţiile fiscale în sumă totală de 899.550.313 lei până la soluţionarea definitivă a laturii penale a cauzei.
Au fost respinse celelalte petite ale acţiunii, privind anulara deciziei de impunere nr.26/15.22.2004 şi a procesului-verbal nr.9936/13.12.2004 emise de pârâta D.C.F. Braşov.
Au fost obligate pârâtele în solidar să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 4.040.000 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că , prevederile art.183 alin.1 lit.a din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, invocate de pârâta DGFP Braşov nu sunt aplicabile în cauză dat fiind faptul că în realitate aşa cum recunoaşte de altfel şi pârâta, aceasta a fost sesizată de organele de cercetare penală în vederea efectuării controlului fiscal, ipoteză care nu a fost avută în vedere de legiuitor şi nu se regăseşte în prevederile art.183 Cod procedură fiscală printre cazurile de suspendare facultativă a procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă, cazuri limitativ prevăzute de lege şi de strictă interpretare.
În consecinţă, a extinde prevederile textului de lege menţionat şi la alte cazuri, chiar şi prin analogie, constituie o adăugare la lege, ceea ce este inadmisibil.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Braşov, iar în dezvoltarea motivelor de recurs se arată, că organele de soluţionare a contestaţiei în mod corect şi legal au procedat la suspendarea soluţionării contestaţiei, întrucât procesul-verbal contestat a fost transmis Inspectoratului de Poliţie al judeţului Braşov – Serviciul de investigare a fraudelor, cu adresa nr.7231/16.12.2004, urmare solicitării acestora. Ca atare, s-au aplicat în mod corect prevederile art.183 alin.1 pct.a din O.G. nr.92/2003 privind codul de procedură fiscală, deoarece între stabilirea obligaţiilor bugetare datorate de câtre contestatoare şi stabilirea caracterului infracţional al faptei săvârşite, există o strânsă legătură de care depinde soluţionarea cauzei, iar prioritate o are soluţionarea cauzei conform art.19 alin.2 Cod procedură penală. Cu privire la cheltuieli de judecată, recurenta arată că nu are prevăzut în buget fonduri pentru astfel de cheltuieli.
La dosar, intimata a depus o notă de şedinţă la care a anexat Rezoluţia din 22.02.2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov, arătând că prin aceasta s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numita P.I., solicitând şi respingerea recursului prin care s-a solicitat neobligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este nefondat.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului de fond, raportat la sentinţa atacată şi la motivele de recurs invocate de pârâtă, s-a constatat că prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt şi de drept dedusă judecăţii, pronunţând o sentinţă legală şi temeinică.
Conform art.183 alin.1 lit.a din Codul de procedură fiscală, organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată soluţionarea cauzei, atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura fiscală. Aşa cum corect a reţinut prima instanţă, în speţă nu există temei legal pentru suspendarea soluţionării pe cale administrativă a contestaţiei deoarece, nu organul competent pentru soluţionarea contestaţiei a sesizat existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni cu ocazia efectuării controlului.
Dispoziţiile Codului de procedură fiscală, mai sus amintite sunt clare şi nu dau naştere la interpretări, astfel că suspendarea soluţionării contestaţiei de către pârâtă a fost în mod nelegal dispusă. Motivele de recurs invocate în acest sens de recurenta pârâtă nu sunt fondate şi nu pot fi reţinute de curte, având în vedere dispoziţiile imperative ale legii şi obligativitatea respectării acestora.
Recurenta pârâtă este obligată să reia soluţionarea pe fond a contestaţiei formulată de reclamantă, deoarece prima instanţă în mod corect a dispus anularea Deciziei nr.28/24.02.2005 emisă de această pârâtă pentru nerespectarea prevederilor art.183 alin.1 lit.a din Codul de procedură fiscală.
Este nefondat şi motivul de recurs referitor la obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată deoarece, prin anularea Deciziei nr.28/24.02.2005, acestea conform art274 alin.1 Cod procedură civilă au căzut în pretenţii, astfel că, obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată parţiale de 4.040.000 lei este corectă, având în vedere că onorariul de avocat a fost 8.000.000 lei, conform chitanţei depusă la dosarul de fond.
Faţă de aceste considerente, Curtea, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, a respins recursul, nefiind îndeplinite condiţiile art.304 Cod procedură civilă, pentru casarea sau modificarea sentinţei atacate.
( Decizia nr. 81/R din 11 aprilie 2006)
