Prin sentinţa civilă nr.11/AF/27.01.2006 pronunţată de Tribunalul Braşov –Secţia comercială şi administrativ şi fiscal în dosarul nr.114/AF/2005 s-a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC” M. I.” SRL în contradictoriu cu pârâtele DGFP şi DCF Braşov având ca obiect anularea deciziei nr.215/1.09.2005 emisă de pârâta DGFP Braşov şi a procesului –verbal nr.6319/5.07.2004 încheiat de pârâta DCF Braşov.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut următoarele considerente:
În mod întemeiat pârâtele D.G.F.P. Braşov şi D.C.F. Braşov au reţinut că facturile prezentate de reclamantă pentru unele mărfuri achiziţionate de la diverse societăţi din C. „E.” B., nu au calitate de document justificativ şi în consecinţă TVA aferentă acestor facturi nu este deductibilă, generând totodată obligaţiile fiscale calculate şi respectiv stabilite prin actele administrativ fiscale atacate.
Culpa reclamantei, în calitate de comerciant constă nu numai în uşurinţa manifestată în raporturile comerciale cu societăţile care i-au emis facturi contrafăcute.
Mai mult, conform rezoluţiei din 5 mai 2005 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov reclamanta însăşi prin administratorul şi asociatul unic, respectiv C. C. şi C. O. au completat, ei înşişi facturile respective pentru motivul că angajaţii firmelor respective fiind de naţionalitate chineză nu cunoşteau scrisul în limbă română, în cauza penală acest fapt fiind stabilit printr-un raport de constatare grafică efectuat de Serviciul Criminalistic al I.J.P. Braşov.
În aceste împrejurări de fapt, aceste facturi nu îndeplinesc condiţiile cerute de lege pentru a avea calitatea de document justificativ şi în consecinţă de a sta la baza înregistrărilor în conform prevederilor Regulamentului de aplicare a Legii Contabilităţii nr.82/1991, respectiv art.119 din HG nr.704/1993 atâta vreme cât emitentul facturii este un alt agent economic neidentificabil şi nu cel consemnat în facturi.
Ca urmare organele de control în mod întemeiat, au considerat că bunurile consemnate în aceste facturi sunt bunuri pentru care taxa pe valoare adăugată nu este deductibilă conform pct.10.6 lit.g) din HG nr.401/2000 pentru aprobarea Normelor de aplicare a OUG nr.17/2000 privind TVA precum şi de art.24 alin.(1) lit.c din Legea nr.345/2002.
Pe cale de consecinţă nici cheltuielile cu mărfurile aferente celor 37 de facturi înscrise în anexa 1 a procesului verbal nr.6319/2004 – respectiv facturile anterior menţionate nu pot fi admise pentru deducerea cheltuielilor la calculul profitului şi a impozitului pe profit motiv pentru care organele de control au recalculat profitul impozabil şi au stabilit o diferenţă de impozit pe profit suplimentar în sumă de 115.779.257 ROL şi dobânzi aferente în sumă de 94.160.131 ROL
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal reclamanta SC „M. I.” SRL solicitând modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii acţiunii şi anulării procesului verbal de control nr.6319/2004 al DCF şi a decizie nr.215/1.09.2005 a DGFP Braşov .
În motivare recurenta a arătat că sentinţa recurată este rezultatul aplicării greşite a legii– art.304 pct.9 Cod procedură civilă, instanţa de fond considerând că facturile prezentate pentru achiziţionarea de mărfuri nu au calitatea de document justificativ şi ca o consecinţă TVA –ul nu este deductibil.
Recurenta a precizat că a solicitat şi a obţinut de la furnizorii săi facturi fiscale în original, care au fost întocmite corect, cuprinzând elementele principale prevăzute de art.119 din HG nr.704/1993, respectiv: denumirea documentelor, denumirea şi sediul unităţii patrimoniale care întocmeşte documentul, numărul şi data întocmirii documentului, menţionarea părţilor, conţinutul operaţiunii patrimoniale, datele cantitative şi valoarea, numele şi prenumele şi semnăturile persoanelor care le-au întocmit.
Referitor la obligaţia de a solicita copia documentului legal care atestă calitatea de plătitor de TVA a furnizorului recurenta a susţinut că nu avea această obligaţie deoarece valoarea TVA-ului nu era mai mare de 20 milioane lei pentru o factură fiscală.
Recurenta a mai arătat că pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA orice persoană impozabilă trebuie să justifice suma taxei cu facturi fiscale sau cu alte documente legal aprobate, emise pe numele său de către persoane impozabile, înregistrate ca plătitori de TVA. Din probele aflate la dosar nu rezultă că emitenţii facturilor nu ar fi persoane impozabile înregistrate ca plătitori de TVA.
Prin urmare din documentele aflate la dosar, rezultă că furnizorii recurentei au emis facturi atribuite de distribuitori autorizaţi de documente cu regim special altor comercianţi, dar nu rezultă că emitenţii facturilor nu ar fi înregistraţi ca plătitori de TVA.
Recurenta a susţinut că şi-a îndeplinit obligaţiile legale de a evidenţia operaţiunile impozabile, ţinând evidenţa contabilă privind TVA în aşa fel încât să poată determina baza de impozitare şi TVA colectată pentru livrările de bunuri.
Recurenta a mai susţinut că potrivit art.145 alin.2 din Codul fiscal pentru exercitarea dreptului de deducere al TVA orice persoană impozabilă trebuie să justifice dreptul de deducere pentru TVA datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să îi fie livrate şi pentru prestările de servicii care au fost prestate sau urmează să îi fie prestate de o altă persoană, cu factura fiscală care cuprinde informaţiile prevăzute de art.155 alin.8 din Codul fiscal şi este emisă pe numele persoanei de către o persoană impozabilă, înregistrată ca plătitor de TVA.
Recurenta a mai precizat că a fost de bună credinţă aprovizionându-se pe baza de facturi fiscale în original care au fost înregistrate în contabilitatea firmei.
La data de 24.03.2006 recurenta a depus la dosar completarea şi precizarea motivelor de recurs reiterând faptul că facturile fiscale care au stat la baza deducerilor cuprind elementele principale enumerate în art.119 din HG nr.704/1993.
Recurenta a susţinut că şi-a îndeplinit obligaţia de a solicita facturi fiscale de la furnizorii de bunuri şi a verifica întocmirea corectă a acestora.
Recurenta a precizat că documentele justificative nu au fost procurate pe căi nelegale, aspect ce s-a constatat şi cu ocazia cercetării penale.
Recurenta a invocat dispoziţiile art.6 din HG 831/1997 potrivit cărora răspunderea privind procurarea şi utilizarea formularelor nu poate cădea în sarcina persoanei care primeşte un asemenea formular şi nu are posibilitatea de a verifica modul în care a fost procurat şi utilizat respectivul formular.
Organul de control ar fi trebuit să sesizeze organele de cercetare penală, care să identifice persoanele vinovate, de la care să fie recuperat eventualul prejudiciu cauzat.
Intimatele DGFP Braşov şi DCF Braşov au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
În motivare intimatele au arătat că pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA recurenta avea obligaţia de a justifica această sumă prin documente întocmite conform legii, de a solicita furnizorului documente legal aprobate pentru toate bunurile şi serviciile achiziţionate, precum şi de a verifica întocmirea corectă a acestora.
Deoarece în urma verificărilor efectuate s-a constatat că o parte din documentele prezentate sunt facturi şi chitanţe ale căror numere de înscriere au fost atribuite de către distribuitorii autorizaţi de documente cu regim special altor agenţi economici decât celor care le-au emis, TVA nu a putut fi dedusă.
Intimata a arătat că instanţa de fond în mod corect a reţinut că facturile fiscale care au făcut obiectul cauzei, au fost emise către alţi furnizori decât cei cărora le-au fost atribuite de către distribuitorii autorizaţi de documente cu regim special şi prin urmare aceste facturi fiscale nu îndeplinesc calitatea de document justificativ.
În ceea ce priveşte impozitul pe profit suplimentar în sumă de 11578 RON şi dobânzi de întârziere aferente în sumă de 9416 RON Tribunalul Braşov a reţinut în mod corect că asupra cheltuielilor cu descărcarea gestiunii de marfă în sensul că acestea nu sunt deductibile la calculul profitului impozabil în condiţiile în care facturile de aprovizionare nu au calitatea de document justificativ, respectiv nu aparţin furnizorilor înscrişi în ele.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art.3041 Cod procedură civilă, instanţa de control judiciar a constatat că recursul promovat împotriva sentinţei civile nr.11/AF/27.01.2006 a Tribunalului Braşov este nefondat.
Motivele invocate de recurentă atât prin cererea de recurs cât şi prin completarea acestora sunt neîntemeiate.
Facturile fiscale prezentate de recurentă ca documente justificative pentru deducerea TVA-ului achitat nu emană de la societăţile comerciale cărora le-au fost atribuite de către distribuitorii autorizaţi de documente cu regim special, astfel că în mod corect instanţa de fond a reţinut că acestea nu îndeplinesc calitatea de document justificativ; document justificativ în baza căruia recurenta să obţină deducerea TVA-ului precum şi descărcarea gestiunii de marfă.
Faptul că recurenta a înregistrat aceste facturi în nu poate determina admiterea cererii privind deducerea TVA, deoarece aceste facturi nu constituie documente justificative în condiţiile art.6 din HG 831/1997, întrucât nu provin de la emitentul lor ci dintr-o altă sursă, respectiv de la o altă societate comercială căreia nu i-au fost atribuite seriile şi numerele înscrise în facturile fiscale deţinute de recurentă.
Faţă de aceste considerente curtea a respins, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă recursul declarat de reclamanta S.C. „M. I.” S.R.L. Bran împotriva sentinţei civile nr. 11/C/AF din 27 ianuarie 2006 pronunţate de Tribunalul Braşov în dosarul nr.114/AF/2005.
( Decizia nr. 121/R din 9 mai 2006)
