Prin sentinţa civilă nr. 101/31.01.2012, a Tribunalului Bistriţa-Năsăud s-a admis acţiunea formulată de reclamanta S.O. în contradictoriu cu pârâţii PRIMARUL COMUNEI ŞIEUŢ şi COMUNA ŞIEUŢ prin primar, şi în consecinţă, s-a anulat, ca nelegal actul administrativ – Dispoziţia nr.7 din 4.02.2011 emisă de pârâtul Primarul comunei Şieuţ în ceea ce o priveşte pe reclamantă; au fost obligaţi pârâţii în solidar să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 400 lei.
Tribunalul Bistriţa-Năsăud a apreciat că dispoziţia de imputare trebuia să îndeplinească condiţiile specifice de fond şi formă ale actului administrativ individual, să arate temeiul legal şi factual al emiterii actului, să individualizeze suma de plată precum şi căruia trebuia să i se impute.
Dispoziţia de imputare contestată menţionează că se impută sumele acordate nelegal care au fost constatate de camera de Conturi a jud.Bistriţa-Năsăud. În condiţiile în care procesul verbal şi decizia care au stat la baza emiterii dispoziţieia tacate nu i-au fost comunicate reclamantului şi deci, nu îi sunt opozabile în anexa la dispoziţia de imputare trebuiau individualizate sumele plătite nelegal atât ca şi natură cât şi ca şi cuantum.
Prin urmare, instanţa de fond în conformitate cu art.85 şi 109 din Legea 188/1999 raportat la art.18 din Legea 554/2004 a dispus anularea dispoziţiei de imputare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Comuna Şieuţ şi Primarul comunei Şieuţ solicitând modificarea în totalitate a sentinţei cu consecinţa respingerii cererii formulată de reclamanta S.O.. În cazul de faţă, apreciază recurentul nu se impută vreo pagubă patrimonială nefiind vorba de daune cauzate angajatorului de către angajat şi se doreşte recuperarea unor sume de bani acordate iniţial în mod nelegal, iar suma nedatorată are la bază constatările făcute de Curtea de Conturi.
Intimata S.O. a depus întâmpinare solicitând în principal constatarea nulităţii recursului dat fiind incidenţa prevederilor art.302/1 lit.c şi ale art.303 alin.1 şi 306 alin.1 C.proc.civ., iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat cu cheltuieli de judecată.
Se susţine că recursul nu este motivat deoarece recurenţii s-au raportat prin criticile aduse la o cu totul altă sentinţă iar în ceea ce priveşte motivele de recurs, recurenta nu a motivat recursul prin declaraţia sa. Pe fondul recursului se susţine că acordul colectiv a dobândit putere de lege, nu s-a constatat nulitatea clauzelor contractuale şi de altfel atribuţiile Curţii de Conturi nu se circumscriu la a declara modul unilateral ca acte juridice încheiate de terţe persoane.
Dispoziţia atacată nu are exigenţele pe care trebuie să le îndeplinească un titlu şi nu conţine elementele necesare pentru a se putea efectua un control judecătoresc eficace.
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, aceasta a fost respinsă în şedinţa publică din 3 mai 2012.
Asupra recursului, Curtea va reţine următoarele:
Sub aspectul criticilor deduse de către recurentă, Curtea constată că aspectele semnalate şi reţinute de către instanţa de fond nu au fost atacate de reclamant nici pe cale directă prin intentarea unui contencios de legalitate împotriva deciziei Curţii de Conturi şi nici pe calea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004 în litigiul pendinte.
Astfel, premisa emiterii actului administrativ în cauza pendinte este dată de reţinerea incidenţei art. 33 alin. 3 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel, conform acestui text legal, în situaţiile în care organele de extern ale Curţii de Conturi constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, comunică conducerii entităţii publice auditate această stare de fapt iar stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligaţie a conducerii entităţii auditate.
Aşa fiind, în aplicarea acestor dispoziţii legale şi cu trimitere la dispoziţiile art. 84 alin. 1 lit. b din Legea privind Statutul funcţionarilor publici, conducătorul entităţii auditate este obligat să emită decizie de imputare prin care să stabilească în concret suma de recuperat de la funcţionarul public care prin premisă a beneficiat necuvenit de sumele stabilite pe calea controlului şi care au fost acordate fără temei legal.
Din această perspectivă, Curtea nu poate reţine ca motiv de nelegalitate a actului administrativ de imputare aspectul formal reţinut de instanţa de fond, respectiv acela al emiterii unei act colectiv de imputare pentru mai mulţi funcţionari nu are relevanţă de vreme ce din Anexa nr. 1 rezultă în mod foarte clar suma imputată.
Împrejurarea că actele premergătoare emiterii dispoziţiei de imputare nu au fost comunicate reclamantei nu conduce la reţinerea nelegalităţii acesteia căci reclamantul, în calitate de terţ faţă de aceste acte administrative, are la îndemână posibilitatea de a le contesta fie pe calea prevăzută la art. 4 din Legea contenciosului administrativ fie pe calea prevăzută la art. 1 alin. 1 şi 2 coroborat cu art. 8 alin. 1 din aceeaşi lege.
Pe cale de consecinţă, din această perspectivă conducerea unităţii auditate, în ipoteza în care actul de control nu este atacat sau anulat, îi rămâne conform art. 33 alin. 3 din Legea nr. 94/1992 doar obligaţia de a stabili întinderea prejudiciului şi persoana răspunzătoare recurgând la mijloacele legale pentru recuperarea acestuia.
Dincolo de aceste consideraţii, Curtea observă că apărările reclamantei conform cărora sumele de bani de care a beneficiat acesta nu s-au datorat deoarece contractul colectiv de muncă ori acordul colectiv din cadrul unităţilor publice prin care se stabilesc drepturi salariale nu pot înfrânge dispoziţiile legale, acestea fiind unica bază legală de stabilire a îndemnizaţiei şi a celorlalte drepturi de natură salarială, Curtea reţine că aceste apărări sunt neîntemeiate.
Împrejurarea că printr-un acord colectiv de muncă se stabilesc pe bază de negociere alte drepturi de natură salarială ori se majorează drepturile în afara ori peste limitele prevăzute de lege nu pot fi opuse cu succes terţilor, şi în principal organelor de control administrativ extern de audit financiar. În acelaşi timp şi pe baza aceleaşi raţiuni o atare convenţie nu poate fi opusă cu succes nici instanţei judecătoreşti.
Din această perspectivă, Curtea reţine că sentinţa atacată este legală şi temeinică, instanţa de fond aplicând şi interpretând corect dispoziţiile legale pertinente incidente în materie.
Faţă de cele ce precedă, Curtea aplicarea art. 109 din Legea nr. 188/1999 rap. la art. 20 alin. 3 din legea nr. 554/2004 corelat cu art. 312 C.pr.civ. va admite recursul declarat de COMUNA ŞIEUŢ şi PRIMARUL COMUNEI ŞIEUŢ împotriva sentinţei civile nr. 101 din 31.01.2012, a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pe care o va modifica în sensul că va respinge cererea reclamantei S.O.
