Dispoziţiile art. 175-188 din Codul de procedură fiscală reglementează procedura recursului administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare acestora, de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege. Aşadar,în condiţiile în care procedura prealabilă a fost parcursă de reclamantă ,iar pârâta s-a pronunţat prin decizia emisă, toate celelalte acte contestate vor fi supuse cenzurii instanţei de judecată. Este lipsită de sens retrimiterea cauzei către Direcţia Generala a Finanţelor Publice în condiţiile in care aceasta si-a exprimat opinia în speţa, chiar dacă nu s-a cercetat fondul cauzei.
Secţia comercială şi de administrativ – fiscal – Decizia civilă nr. 1448/ 13 noiembrie 2006
Reclamanta SC C. SA a solicitat in contradictoriu cu parata Direcţia Generala a Finanţelor Publice Hunedoara anularea deciziei nr.12/2005 si a deciziei de impunere nr. 17/2004 , a raportului de inspecţie fiscala nr. 10640/2004 , fiind contestat debitul de 288.608,38 RON .Reclamanta a urmat procedura administrativă prin cererea adresată organelor financiare, iar prin decizia nr.12/25 02 2005 a fost respinsă contestaţia ca lipsită de obiect.
Secţia comercială şi contencios administrativ a Tribunalului Hunedoara prin sentinţa nr.757/ca/4 05 2006 a admis cererea reclamantei, a anulat decizia nr.12/2005 , a dispus scoaterea de pe rol a contestaţiei şi trimiterea acesteia organului fiscal pentru a se pronunţa pe fond .Instanţa a reţinut prin considerentele expuse că organul fiscal a greşit atunci când a făcut aplicarea dispoziţiilor art.182 din OG 92/2003 în sensul că în condiţiile în care a fost emisă decizia de impunere nu mai pot fi contestate actele anterioare şi implicit debitul. Instanţa a reţinut că reclamanta a înţeles să se supună jurisdicţiei administrative speciale reglementată de art.6 din Legea nr.554/2004 şi în aceste condiţii nu se poate spune că a rămas fără obiect contestaţia , fiind necesară soluţionarea pe fond a cauzei de către pârâtă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta DGFP solicitând modificarea hotărârii şi respingerea acţiunii. Prin motivele de recurs pârâta susţine că este rămasa fără obiect contestaţia formulată împotriva actelor de impunere. Se arată că potrivit legislaţiei în vigoare aplicabilă, raportul de inspecţie fiscală nu constituie titlu de creanţa, debitul fiind cuprins în decizia de impunere, iar împotriva acesteia este prevăzuta calea de atac a contestaţiei şi nu împotriva raportului de inspecţie fiscală. In drept au fost invocate dispoziţiile art.304^1 Cod procedură civilă.
Recursul este scutit de plata timbrajului.
Reclamanta a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului declarat şi menţinerea sentinţei ca legală şi temeinică , deoarece aşa cum prevăd dispoziţiile art. 175 din O.G. nr. 92/2003 se poate formula contestaţie împotriva titlurilor de creanţă, cât şi împotriva altor acte administrative fiscale. Raportul de inspecţie fiscală se încadrează în categoria actelor administrative individuale.
Analizând sentinţa atacata sub aspectul recursului , Curtea constată următoarele:
Reclamanta contestă obligaţiile financiare stabilite prin decizia de impunere fiscală , cât şi prin raportul de inspecţie fiscală. Împotriva acestor acte a formulat contestaţie, respinsă de pârâtă prin Decizia nr.12/2005 ca rămasa fără obiect , dat fiind faptul că a fost emisă decizia de impunere. Instanţa de judecată a considerat că excepţia reţinuta de organul financiar este neîntemeiata şi este necesară soluţionarea pe fond a contestaţiei de organele financiare.
Dar, Curtea Constituţionala prin DECIZIA nr. 409 din 12 octombrie 2004, publicata în MONITORUL OFICIAL nr. 1.063 din 16 noiembrie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 174-187 din Codul de procedura fiscală, respinsă în cele din urmă, s-a pronunţat în sensul că dispoziţiile din Codul de procedura fiscală nu instituie jurisdicţii speciale administrative, în sensul art. 21 alin. (4) din Constituţie, republicată. Textele din Codul de procedură fiscală reglementează procedura recursului administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare acestora, de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege.
O asemenea procedură în care soluţionarea plângerilor şi a contestaţiilor introduse de persoanele interesate este atribuită însuşi organului care a emis actul atacat sau organului ierarhic superior acestuia, nu întruneşte elementele definitorii ale activităţii de jurisdicţie caracterizată prin soluţionarea de către un organ independent şi imparţial a litigiilor privind existenta, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective , ea fiind specifică funcţiei administrative. Actele de soluţionare de către organele administrative a contestaţiilor, respectiv a reclamaţiilor formulate potrivit dispoziţiilor din Codul de procedura fiscală nu sunt acte de jurisdicţie, ci acte administrative supuse cenzurii instanţei de judecata.
Aşadar, în condiţiile în care procedura prealabilă a fost parcursă de reclamantă ,iar pârâta s-a pronunţat prin decizia emisă, toate celelalte acte contestate vor fi supuse cenzurii instanţei de judecată. Este lipsita de sens retrimiterea cauzei către DGFP în condiţiile în care aceasta şi-a exprimat opinia în speţa. Dreptul la un proces echitabil se asigură prin accesul părţii la o instanţă de judecată cu competenţa deplină în privinţa controlului ulterior exercitat asupra actelor ce conţin obligaţii către bugetul statului. Aşa după cum corect a reţinut instanţa de fond modul de soluţionare a contestaţiei pe excepţia lipsei de obiect este greşită , întrucât raportul de inspecţie fiscală este un act administrativ unilateral , cu existenţă de sine-stătătoare ce poate fi contestat independent de emiterea sau nu a unei decizii de impunere. Decizia se bazează în cele din urmă pe constatările din raport.
Faţă de aceste considerente , în temeiul dispoziţiilor art.304 pct.9, 304^1 Cod procedură civilă, se va admite recursul declarat de pârâta DGFP împotriva sentinţei nr.757/2006 şi în consecinţa se va modifica în parte hotărârea în sensul că stabileşte competenta de soluţionare pe fond a contestaţiei împotriva raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere în favoarea Tribunalului Hunedoara – secţia contencios administrativ-fiscal. Se va menţine în rest hotărârea atacată.
