Contestaţie împotriva actului fiscal. Caracterul administrativ al procedurii prealabile. Pronunţarea instanţei asupra contestaţiei în cazul în care plângerea a fost soluţionată pe excepţie


Dispoziţiile art. 175-188 C. proc. fisc. reglementează procedura recursului administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare acestora, de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege. Aşadar,în condiţiile în care procedura prealabilă a fost parcursă de reclamantă, iar pârâta s-a pronunţat prin decizia emisă, toate celelalte acte contestate vor fi supuse cenzurii instanţei de judecată. Este lipsită de sens retrimiterea cauzei către Direcţia Generala a Finanţelor Publice în condiţiile in care aceasta si-a exprimat opinia în speţa, chiar dacă nu s-a cercetat fondul cauzei.

Secţia comercială şi de administrativ-fiscal, Decizia nr. 1448 din 13 noiembrie 2006

Reclamanta SC C. SA a solicitat in contradictoriu cu parata Direcția Generala a Finanțelor Publice Hunedoara anularea deciziei nr. 12/2005 și a deciziei de impunere nr. 17/2004, a raportului de inspecție fiscala nr. 10640/2004, fiind contestat debitul de 288.608,38 RON. Reclamanta a urmat procedura administrativă prin cererea adresată organelor financiare, iar prin decizia nr. 12 din 25 februarie 2005 a fost respinsă contestația ca lipsită de obiect.

Secția comercială și contencios administrativ a Tribunalului Hunedoara prin sentința nr. 757/ca din 4 mai 2006 a admis cererea reclamantei, a anulat decizia nr. 12/2005, a dispus scoaterea de pe rol a contestației și trimiterea acesteia organului fiscal pentru a se pronunța pe fond. Instanța a reținut prin considerentele expuse că organul fiscal a greșit atunci când a făcut aplicarea dispozițiilor art. 182 din O.G. nr. 92/2003 în sensul că în condițiile în care a fost emisă decizia de impunere nu mai pot fi contestate actele anterioare și implicit debitul. Instanța a reținut că reclamanta a înțeles să se supună jurisdicției administrative speciale reglementată de art. 6 din Legea nr. 554/2004 și în aceste condiții nu se poate spune că a rămas fără obiect contestația, fiind necesară soluționarea pe fond a cauzei de către pârâtă.

împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta D.G.F.P. solicitând modificarea hotărârii și respingerea acțiunii. Prin motivele de recurs pârâta susține că este rămasa fără obiect contestația formulată împotriva actelor de impunere. Se arată că potrivit legislației în vigoare aplicabilă, raportul de inspecție fiscală nu constituie titlu de creanța, debitul fiind cuprins în decizia de impunere, iar împotriva acesteia este prevăzuta calea de atac a contestației și nu împotriva raportului de inspecție fiscală. In drept au fost invocate dispozițiile art. 3041C. proc. civ.

Recursul este scutit de plata timbrajului.

Reclamanta a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului declarat și menținerea sentinței ca legală și temeinică, deoarece așa cum prevăd dispozițiile art. 175 din O.G. nr. 92/2003 se poate formula contestație împotriva titlurilor de creanță, cât și împotriva altor acte administrative fiscale. Raportul de inspecție fiscală se încadrează în categoria actelor administrative individuale.

Analizând sentința atacata sub aspectul recursului, Curtea constată următoarele:

Reclamanta contestă obligațiile financiare stabilite prin decizia de impunere fiscală, cât și prin raportul de inspecție fiscală. împotriva acestor acte a formulat contestație, respinsă de pârâtă prin Decizia nr. 12/2005 ca rămasa fără obiect, dat fiind faptul că a fost emisă decizia de impunere. Instanța de judecată a considerat că excepția reținuta de organul financiar este neîntemeiata și este necesară soluționarea pe fond a contestației de organele financiare. Dar, Curtea Constituționala prin Decizia nr. 409 din 12 octombrie 2004 (M. Of. nr. 1.063 din 16 noiembrie 2004) referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 174 – 187 C. proc. fisc., respinsă în cele din urmă, s-a pronunțat în sensul că dispozițiile din Codul de procedura fiscală nu instituie jurisdicții speciale administrative, în sensul art. 21 alin. (4) din Constituție, republicată. Textele C. proc. fisc. reglementează procedura recursului administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare acestora, de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege. O asemenea procedură în care soluționarea plângerilor și a contestațiilor introduse de persoanele interesate este atribuită însuși organului care a emis actul atacat sau organului ierarhic superior acestuia, nu întrunește elementele definitorii ale activității de jurisdicție caracterizată prin soluționarea de către un organ independent și imparțial a litigiilor privind existenta, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective, ea fiind specifică funcției administrative. Actele de soluționare de către organele administrative a contestațiilor, respectiv a reclamațiilor formulate potrivit dispozițiilor din Codul de procedura fiscală nu sunt acte de jurisdicție, ci acte administrative supuse cenzurii instanței de judecata.

Așadar, în condițiile în care procedura prealabilă a fost parcursă de reclamantă, iar pârâta s-a pronunțat prin decizia emisă, toate celelalte acte contestate vor fi supuse cenzurii instanței de judecată. Este lipsita de sens retrimiterea cauzei către D.G.F.P. în condițiile în care aceasta și-a exprimat opinia în speța. Dreptul la un proces echitabil se asigură prin accesul părții la o instanță de judecată cu competența deplină în privința controlului ulterior exercitat asupra actelor ce conțin obligații către bugetul statului. Așa după cum corect a reținut instanța de fond modul de soluționare a contestației pe excepția lipsei de obiect este greșită, întrucât raportul de inspecție fiscală este un act administrativ unilateral, cu existență de sine-stătătoare ce poate fi contestat independent de emiterea sau nu a unei decizii de impunere. Decizia se bazează în cele din urmă pe constatările din raport.

Față de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9, 3041 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârâta D.G.F.P. împotriva sentinței nr. 757/2006 și în consecința se va modifica în parte hotărârea în sensul că stabilește competenta de soluționare pe fond a contestației împotriva raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere în favoarea Tribunalului Hunedoara – secția contencios administrativ-fiscal. Se va menține în rest hotărârea atacată.