Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de administrativ, decizia nr.3158 din 2 decembrie 2010
Prin decizia civilă nr. 1306/2010, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, s-a respins recursul declarat de reclamanţii I.C. şi I.S.M. împotriva sentinţei civile nr. 3024 din
30.10.2009 a Tribunalului Cluj care a fost menţinută în întregime.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că reclamanţii au calitatea de luptători pentru victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989 – luptător remarcat prin fapte deosebite.
Între cele două acte normative ce stabilesc drepturile ce se cuvin luptătorilor din Revoluţia din 1989 sunt diferenţe esenţiale.
Astfel, în privinţa aspectului ce a generat prezentul litigiu, Legea nr. 42/1990 nu condiţionează sub niciun aspect, acordarea terenului în suprafaţă de 500 mp., în timp ce Legea nr. 341/2004, condiţionează dreptul la acordarea terenului de faptul de a nu fi avut în proprietate un alt spaţiu locativ (art. 5 alin. 1 lit. g).
Legea nr. 341/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 654 din 20.07.2004, intrând în vigoare la data de 24.07.2007, la aceeaşi dată încetându-şi efectele, prin abrogare, conform art. 17, Legea nr. 42/1990.
Din probele administrate în faţa instanţei de fond a rezultat că reclamanţii au început demersurile pentru valorificarea drepturilor lor în 2006, deci după abrogarea Legii nr. 42/1990.
Acest din urmă act normativ a fost abrogat cu caracter definitiv, o parte din dispoziţiile sale fiind preluate de noul act normativ, respectiv de Legea nr. 341/2004.
Întrucât acest nou act normativ a impus reguli şi condiţii suplimentare, nu se poate discuta de un caz de ultraactivitate pe legi vechi, abrogarea fiind definitivă.
Legea nr. 341/2004 a instituit o procedură de preschimbare a dovezilor anterioare a calităţii de luptător şi a stabilit o ierarhie a participanţilor activi la Revoluţie.
Situaţia personală a fiecărui participant urma să fie evaluată, iar activitatea desfăşurată să fie încadrată în unul dintre titlurile prevăzute de art. 3 alin. 1 din Legea nr. 341/2004.
Este deci de subliniat că Legea nr. 341/2004 nu este doar o continuare a Legii nr. 42/1990, ci a introdus o procedură de reanalizare a situaţiei fiecărui participant.
Acesta deci este motivul principal ce nu permite ultraactivitatea Legii nr. 42/1990 în raport de noua lege.
Greşit consideră reclamanţii că sunt discriminaţi în raport de beneficiarii Legii nr. 42/1990.
Este dreptul suveran al legiuitorului de a determina conţinutul actelor normative care îi stau în competenţa de emitere.
În privinţa dreptului prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. t) din Legea nr. 42/1990, acordarea unei suprafeţe de teren în condiţiile Legii fondului funciar nr. 18/1991, s-a prevăzut că acesta se acordă persoanelor care „şi-au pierdut total sau parţial capacitatea de munca, marii mutilaţi, răniţii şi urmaşii celor care au decedat ca urmare a participării la lupta pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989”.
Este necesar ca cel ce se consideră îndreptăţit să îndeplinească anumite condiţii şi, aspect deosebit de important, să-şi afirme drepturile, prin intermediul unei cereri.
Astfel se poate determina data exactă în care cel ce se consideră îndreptăţit s-a adresat autorităţii competente şi tot astfel se poate identifica actul normativ în care se origineaza drepturile pretinse.
Tot în raport de data formulării cererii se poate determina dacă refuzul autorităţii publice competente este justificat sau nu. Aceasta se poate realiza numai prin raportare la norma juridică în vigoare la data pretinsului refuz nejustificat.
Faţă de succesiunea în timp a celor două acte normative, incidenţa, în speţă, respectiv Legea nr. 42/1990 şi Legea nr. 341/2004 rezultă că reclamanţii au formulat cereri de acordare a drepturilor doar după abrogarea Legii nr. 42/1990, astfel încât refuzul pârâtei, justificat pe dispoziţiile Legii nr. 341/2004 este întemeiat.
În consecinţă s-a respins recursul şi s-a menţinut în întregime hotărârea atacată.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare reclamanţii I.C. şi I.S.M. solicitând anularea deciziei contestate şi rejudecarea recursului, precum şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 600 lei.
În motivarea contestaţiei, reclamanţii au arătat că prin primul motiv de recurs dezvoltat în memoriul de recurs reclamanţii/recurenţi/contestatori au învederat că drepturile lor ca participanţi la Revoluţia Română din 1989 au fost acordate şi reglementate prin Legea nr. 42/1990. Faptul că această lege a fost abrogată prin efectul Legii nr. 341/2004 nu putea avea ca efect nici modificarea, nici respingerea şi nici schimbarea condiţiilor de exercitare a lor. Drepturile câştigate sub imperiul unei legi, în condiţiile şi pe procedura prevăzută de acea lege rămân valabil dobândite chiar dacă ulterior naşterii lor respectiva lege este abrogată. Legea de abrogare (respectiv Legea 341/2004) nu poate avea efect retroactiv şi nici nu poate modifica condiţiile de exercitare a drepturilor respective.
Instanţa de recurs a comis şi o gravă eroare materială apreciind în mod greşit situaţia de fapt şi de drept ca urmare a conflictului de legi datorat succesiunii legilor în timp, adică Legea nr. 42/1990 a fost succedată în timp de Legea 341/2004, iar instanţa de recurs trebuia să analizeze şi să rezolve acest conflict făcând aplicarea principiului priorităţii legii mai favorabile. În speţă, legea mai favorabilă este indiscutabil Legea nr.
42/1990.
Omiterea de către instanţa de recurs de a aborda şi de a rezolva speţa raportându-se la conflictul de legi în timp existent în cazul dat constituie o eroare materială determinată de confuzia în care se afla instanţa de recurs atât în ceea ce priveşte conflictul de legi în timp cât şi în ce priveşte corecta determinare a legii aplicabile în cazul dat. Această confuzie a marcat la modul determinant dezlegarea dată pricinii în recurs dar situaţia poate fi remediată pe calea contestaţiei în anulare promovată de reclamanţi.
Examinând contestaţia în anulare, Curtea constată următoarele:
1. Având în vedere conţinutul contestaţiei în anulare, Curtea a reţinut că demersul judiciar extraordinar promovat de contestatori se axează pe ambele ipoteze ale art. 318 C.pr.civ., mai precis atât asupra motivului care vizează situaţia când dezlegarea dată în decizia atacată este rezultatul unei greşeli materiale cât şi ipoteza în care instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare ori de casare.
Pentru evaluarea ambelor ipoteze dincolo de consideraţiile specifice fiecărui motiv în parte, Curtea observă cu titlu general că, instanţa de contencios european al drepturilor omului (CEDO), pronunţându-se în cauza Mitrea împotriva României, cererea nr. 26105/03, prin hotărârea din 29 iulie 2008, a apreciat că o cale extraordinară de atac, fie ea şi introdusă de una din părţile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv ca instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui “defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu.
Faptul că instanţa care soluţionează contestaţia si instanţa a cărei hotărâre este contestată au două puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea şi relevanţa probatoriului este un caz tipic în care nu se justifica desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive si irevocabile. CEDO a apreciat, în considerarea prezumţiei de validitate (res iudicata pro veritate habetur) de care se bucură aceste hotărâri, şi a securităţii raporturilor juridice, ca este incident un caz tipic în care instanţele au doua puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea si relevanta probatoriului. Or, in absenta unor circumstanţe excepţionale – situaţii numite de CEDO „defecte fundamentale” ale hotărârii (e.g. neîndeplinirea procedurii de citare, cauza Tishkevich împotriva Rusiei; neparticiparea la proces a terţului ale cărui drepturi sunt afectate, cauza Protsenko împotriva Rusiei) – acest lucru nu justifica desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti
definitive şi irevocabile, ce a intrat în puterea lucrului judecat, prin intermediul contestaţiei în anulare exercitată chiar de un particular care fusese parte la procedura.
2. În ceea ce priveşte primul motiv al contestaţiei în anulare, în consens cu practica judiciară şi doctrina de specialitate, Curtea reţine că prin greşeală materială se înţelege o greşeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite.
Altfel spus, trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa de recurs prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată. În acest sens, legea procesuală are în vedere greşeli de ordin material cu caracter procedural, greşeli de fapt, şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale incidente.
Or, recurenţii contestatori prin demersul judiciar de faţă urmăresc ca în analiza contestaţiei Curtea să reţină sub aspectul greşelii materiale, aprecierea greşită a situaţiei de fapt şi de drept de către instanţa de recurs, datorat conflictului de legi izvorât din succesiunea de legi în timp, mai precis Legea nr. 42/1990 a fost succedată în timp de Legea nr. 341/2004 şi că omiterea de către instanţa de recurs de a aborda şi de a rezolva speţa raportându-se la conflictul de legi în timp existent în cazul dat constituie o eroare materială de determinată de confuzia în care se afla instanţa de recurs atât în ceea ce priveşte existenţa conflictului cât şi maniera în care trebuia să rezolve acest conflict.
Curtea observă că instanţa de recurs a făcut o analiză a incidenţei legii pertinente care guverna materia litigiului şi a realizat chiar o privire comparativă a acestor două acte normative, ba mai mult a şi statuat că Legea nr. 42/1990 nu ultraactivează în raport cu noua Lege nr. 341/2004.
Sub acest aspect, se reţine că instanţa de recurs a realizat o analiză în drept a conflictului intertemporal de legi şi a statuat în consecinţă, această analiză fiind de fapt o adevărată judecată.
Nu poate fi deci socotită ca o greşeală materială maniera în care instanţa de recurs a izolat din câmpul normativ un anumit act legislativ sau o normă legală ci aceasta se circumscrie manierei în care instanţa a realizat dreptul sub aspectul interpretării şi aplicării normei juridice. Or, o atare dezlegare nu mai poate fi repusă în discuţie în faza contestaţiei în anulare speciale sub umbrela art. 318 C.pr.civ. teza I.
De aceea, pe baza acestor considerente, Curtea a statuat că primul motiv nu este întemeiat.
3. În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv al contestaţiei, Curtea observă cu trimitere la dreptul intern că, contestaţia în anulare specială întemeiata pe art. 318 C.pr.civ. poate fi admisă doar dacă instanţa de recurs nu a analizat deloc un motiv de casare ori de modificare, deci când nu a răspuns (in considerente) deloc respectivului motiv de recurs.
O asemenea omisiune ar putea constitui, după împrejurări, chiar o încălcare a dreptului la un proces echitabil, care presupune ca motivele şi mijloacele de apărare ale părţilor să fie analizate în substanţă, chiar dacă această analiză nu presupune un răspuns detaliat la fiecare argument.
De altfel, atât doctrina cât şi jurisprudenţa internă, în armonie cu principiile rezultate din jurisprudenţa CEDO, apreciază că omisiunea cercetării unui motiv de recurs nu poate fi reţinută atunci când instanţa de recurs a grupat argumentele subsumate motivului de modificare ori casare şi a răspuns printr-un considerent unic.
Atunci când instanţa de recurs a analizat de fapt respectivul motiv de recurs, dar a ajuns la o concluzie defavorabilă recurentului, trebuie respinsă contestaţia . Şi este aşa, pentru că nu este vorba decât despre o cale de atac de retractare, prin care nu se poate obţine o rejudecare pe motiv ca hotărârea irevocabila ar fi rezultatul unor greşeli de interpretare a probelor, ori de aplicare a legii.
Curtea observă că instanţa de recurs a răspuns argumentelor şi criticilor prezentate de recurenţi în cuprinsul memoriului de recurs, iar din cuprinsul memoriului de contestaţie în anulare şi a concluziilor scrise nu se precizează in terminis care este motivul explicit de recurs care nu a fost analizat deloc de instanţă cu prilejul soluţionării recursului şi nici nu se întrevede asupra cărui aspect sau argument ar trebui să fie reţinută omisiunea analizei.
Dimpotrivă, Curtea observă că instanţa de recurs a statuat atât asupra stabilirii şi clarificării legii aplicabile raportului juridic de drept material administrativ ce a stat la baza conflictului de drept procesual cât şi asupra criticii privind reţinerea existenţei situaţiei discriminatorii şi a înlăturării acesteia care au format obiectul memoriului de recurs.
Astfel, instanţa de recurs a reţinut că este greşită critica privind afirmaţia că sunt discriminaţi în raport cu beneficiarii Legii, pe considerentul că legiuitorul are dreptul suveran de a determina conţinutul actelor normative, că în raport de împrejurarea că reclamanţii au formulat cereri de acordare a unor drepturi prevăzute exclusiv de legea veche doar după abrogarea acesteia, sub imperiul legii noi, refuzul pârâtei a fost găsit justificat, fiind întemeiat pe aplicarea dispoziţiilor noii legi, respectiv ale Legii nr. 341/2004.
Curtea reaminteşte faptul că, potrivit art. 318 C.pr.civ., contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac de retractare stric circumstanţiată la motivele expres şi limitativ prevăzute de norma legală, iar eventualele căi de aplicare extensiva a motivelor de admisibilitate expres si limitativ prevăzute de lege nu pot fi în niciun fel validate, având în vedere şi considerentele hotărârii CEDO mai sus expuse.
A admite în sens contrar, s-ar pune problema încălcării principiului securităţii juridice şi a încălcării prezumţiei absolute a lucrului judecat.
De altfel, unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluţiile definitive date de instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi contestate (CEDO cauza Brumărescu c. Romaniei, § 61).
Pentru respectarea acestui principiu, statele trebuie să depună diligenţe pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe şi să interzică redeschiderea unor noi proceduri judiciare referitoare la aceeaşi problemă (a se vedea, mutatis mutandis, Gjonbocari şi alţii c. Albaniei § 66).
Faţă de toate considerentele de fapt şi de drept expuse în precedent, Curtea urmează ca în temeiul art. 320 C.pr.civ. urmează a respinge contestaţia în anulare. (Judecător Liviu Ungur)
