Rolul activ al instanţei prevăzut de art. 129 C. proc. civ. nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia. în plus, trebuie să fie avute în vedere şi cele statuate de Curtea Constituţională într-o decizie privind excepţia de neconstituţionalitate a art. 16, art. 17 şi art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, şi anume că „instanţa competentă să soluţioneze plângerea îndreptată împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei este obligată să urmeze anumite reguli procedurale, în virtutea cărora sarcina probei aparţine celui care afirmă ceva în instanţă, iar nu celui care a întocmit procesul-verbal de contravenţie”.
în speţă, petentul nu a făcut dovada, prin niciun mijloc de probă, că a parcat regulamentar, deşi, potrivit art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească, iar conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părţile au obligaţia de a-şi proba pretenţiile şi apărările.
Jud. sect. 1 Bucureşti, sent. civ. nr. 9141/2011, nepublicată
La data de 23 iulie 2010, a fost înregistrată plângerea contravenţională formulată de petentul P.A. împotriva procesului-verbal de contravenţie seria CC nr. 6095100, încheiat la data de 7 iulie 2010 de intimata Direcţia Generală de Poliţie a municipiului Bucureşti, Brigada Rutieră, solicitând în principal anularea procesului-verbal şi în subsidiar înlocuirea sancţiunii aplicate cu măsura avertismentului. Petentul a solicitat şi obligarea pârâtelor la repararea prejudiciului material cauzat prin emiterea dispoziţiei de ridicare, obligarea SC T. SRL la repararea prejudiciului constând în deteriorările suferite de autoturism ca urmare a ridicării şi transportării la locul de depozitare, în motivarea plângerii, a arătat contestatorul că nu se face vinovat de contravenţia pentru care a fost sancţionat, aceea de a fi parcat neregulamentar, la data şi ora reţinute în cuprinsul procesului-verbal maşina sa nefiind parcată într-un loc interzis, neexistând niciun indicator în acest sens şi nefiind staţionată în intersecţie, astfel cum în mod greşit
s-a reţinut. In urma constatării aşa-zisei contravenţii, autoturismul i-a fost ridicat, fiind transportat şi depozitat de către firma SC T. SRL, achitând petentul suma de 860 lei în vederea recuperării autovehiculului. Ca motiv de nelegalitate a procesului-verbal, a fost indicată încălcarea art. 16 alin. (1) teza a IlI-a, art. 16 alin. (7), art. 16 alin. (1) teza a IV-a raportat la art. 17 din O.G. nr. 2/2001.
Prin cererea depusă la data de 10 decembrie 2010, petentul a renunţat la capătul III de cerere privind obligarea SC T. SRL la repararea prejudiciului cauzat constând în deteriorările suferite ca urmare a ridicării şi transportării la locul de depozitare, precum şi la judecata în contradictoriu cu pârâta SC T. SRL. Anexat plângerii, a fost depus un set de înscrisuri. Sub aspect probatoriu, a fost administrată în cauză proba prin înscrisuri, în cadrul acestei probe au fost solicitate şi depuse la dosar relaţii de la Brigada de Poliţie Rutieră.
Analizând probele administrate în cauză, instanţa a reţinut următoarele: prin procesul-verbal de contravenţie seria CC nr. 6095100,
întocmit la data de 7 iulie 2010 de către intimată, petentul fost sancţionat cu amendă în cuantum 240 lei, aplicându-i-se şi sancţiunea complementară a 3 puncte de penalizare, întrucât a staţionat neregulamentar pe colţul intersecţiei sau 25 m de coltul intersecţiei, faptă prevăzută art. 143 lit. a) coroborat cu art. 142 lit. f) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 şi sancţionată de art. 100 alin. (2) coroborat cu art. 108 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002. S-a menţionat că fapta a fost filmată video pe casetă, petentul semnând procesul-verbal.
Instanţa, potrivit art. 34 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, a verificat legalitatea şi temeinicia procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi, analizând probele administrate în cauză, a reţinut următoarele: în privinţa elementelor de formă a procesului-verbal prevăzute de art. 16 din O.G. nr. 2/2001, instanţa a observat că acesta îndeplineşte toate condiţiile de valabilitate reglementate de lege, inclusiv cele prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, conform art. 17 din O.G. nr. 2/2001, respectiv numele, prenumele, calitatea agentului constatator, numele, prenumele contravenientului, data şi locul săvârşirii faptei, semnătura agentului. Petentul contestă însă temeinicia procesului-verbal, contestând situaţia de fapt reţinută de agentul constatator. Instanţa a constatat că nu s-a făcut dovada unei alte situaţii de fapt decât cea menţionată în procesul-verbal. Simplele afirmaţii susţinute de petent în plângere nu sunt suficiente pentru a răsturna prezumţia relativă de temeinicie a procesului-verbal.
Petentul nu a făcut dovada, prin niciun mijloc de probă, că a parcat regulamentar. De asemenea, potrivit art. 1169 C. civ., cel ce face o
propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. In acelaşi sens este şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că părţile au obligaţia de a-şi proba pretenţiile şi apărările. Rolul activ al instanţei prevăzut de art. 129 C. proc. civ. nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia. Totodată prevederile art. 47 din O.G. nr. 2/2001 stipulează expres că dispoziţiile acesteia se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, iar conform art. 35 din O.G. nr. 2/2001, plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor se soluţionează cu precădere.
Instanţa a avut în vedere şi Decizia nr. 205/2009 pronunţată de Curtea Constituţională referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a art. 16, art. 17 şi art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, potrivit cu care „instanţa competentă să soluţioneze plângerea îndreptată împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei este obligată să urmeze anumite reguli procedurale, în virtutea cărora sarcina probei aparţine celui care afirmă ceva în instanţă, iar nu celui care a întocmit procesul-verbal de contravenţie”. Astfel, a reţinut instanţa că, potrivit art. 63 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, vehiculul oprit sau staţionat pe partea carosabilă trebuie aşezat lângă şi în paralel cu marginea acestuia, pe un singur rând, dacă printr-un alt mijloc de semnalizare nu se dispune altfel. Articolul 142 lit. f) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 stipulează că se interzice oprirea voluntară a vehiculelor în intersecţii, inclusiv în cele cu circulaţie în sens giratoriu, precum şi în zona de preselecţie unde sunt aplicate marcaje continue, iar în lipsa acestora, la o distanţă mai mică de 25 m de colţul intersecţiei, art. 143 lit. a) menţionând că staţionarea voluntară este interzisă în toate cazurile în care este interzisă oprirea voluntară. Coroborând textele legale mai sus menţionate şi văzând planşele foto depuse de intimat la dosar, în care este evidenţiat autovehiculul în timp ce staţiona în intersecţie, a constatat instanţa că situaţia de fapt reţinută în cuprinsul procesului-verbal corespunde adevăratei situaţii de fapt, autovehiculul fiind oprit în imediata apropiere a intersecţiei, reprezentând astfel un obstacol pentru participanţii la trafic care circulau prin acea intersecţie.
Trebuie precizat că, de altfel, în cauza Anghel c. României (Hotărârea din 4 octombrie 2007, definitivă la 31 martie 2008), Curtea Europeană a admis că orice sistem juridic cunoaşte prezumţiile de fapt şi de drept, pe care Convenţia nu le împiedică din principiu, însă trebuie recunoscute celui acuzat de săvârşirea unei contravenţii garanţiile procedurale prevăzute de art. 6 parag. 1 şi 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului, respectiv informarea acuzatului, în termenul cel mai scurt, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei ce i se aduce, acordarea timpului şi înlesnirilor necesare pentru a-şi pregăti apărarea, garantarea dreptului la apărare personal sau prin avocat, posibilitatea de a întreba sau solicita audierea martorilor acuzării şi de a obţine citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Esenţial este ca atât pe parcursul judecăţii, cat şi în etapa analizării probelor să nu se încalce prezumţia de nevinovăţie de care se bucură contravenientul. Cu alte cuvinte, petentul trebuie să aibă posibilitatea să propună şi să administreze ce probe doreşte, iar instanţa să administreze probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea contravenientului cu imparţialitate, motivând de ce a dat o credibilitate mai mare celor din urmă. Aceasta este în esenţă şi concluzia la care ajunge Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Angliei c. României.
Din economia art. 34 din O.G. nr. 2/2001 rezultă că procesul-verbal de contravenţie face dovada situaţiei de fapt şi a încadrării în drept până la proba contrarie. Proccsul-verbal contravenţional fiind prezumat a fi legal, revine „contravenientului” care l-a contestat, deci care a făcut plângerea în instanţă, să răstoarne prezumţia, adică să dovedească netemeinicia şi/sau nelegalitatea acestuia. Prezumţia de adevăr a procesul ui-verbal poate fi răsturnată prin probe contrarii. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată şi de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este un drept absolut, din moment ce prezumţiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept şi nu sunt interzise de Convenţia europeană a drepturilor omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanţa scopului urmărit, dar şi respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku c. Franţei, cauza Văstberga Aktiebolag şi Vulic c. Suediei). Forţa probantă a rapoartelor sau a proceselor-verbale este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, putându-se reglementa importanţa fiecărui mijloc de probă, însă instanţa are obligaţia de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când administrează şi apreciază probatoriul (cauza Bosoni c. Franţei).
Dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2002 au drept scop reglementarea şi garantarea respectării regulilor de circulaţie pe drumurile publice, deci câmpul de aplicare a acestui act normativ priveşte toţi cetăţenii. Respectarea regulilor impuse de O.U.G. nr. 195/2002 are implicaţii majore asupra garantării dreptului la viaţă şi la integritate a persoanelor şi bunurilor şi pentru instituirea unui climat de securitate socială. Desigur că persoana sancţionată în baza acestui act normativ are dreptul la un proces echitabil – art. 31-36 din O.G. nr. 2/2001 în cadrul căruia se poate servi de orice mijloc de probă şi poate invoca orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situaţia de fapt reţinută în procesul-verbal de contravenţie nu corespunde modului de desfăşurare a evenimentelor, iar sarcina instanţei de judecată este de a respecta limita proporţionalităţii între scopul urmărit de autorităţile statului de a nu rămâne nesancţionate acţiunile antisociale prin impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit şi respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional (cauza Angliei c. României). Având în vedere cele expuse, instanţa a reţinut
că petentul nu a făcut dovada prin niciun mijloc de probă că situaţia de fapt ar fi alta decât cea descrisă în procesul-verbal atacat.
în ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii contravenţionale în raport de art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, instanţa a reţinut că amenda contravenţională, precum şi măsura tehnico-administrativă a reţinerii permisului de conducere sunt cele prevăzute de lege şi sunt proporţionale cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinând seama de împrejurările în care a fost săvârşită contravenţia, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia şi de circumstanţele personale ale contravenientului, aşa încât nu se impune reevaluarea acesteia.
Pentru aceste motive, constatând că plângerea este neîntemeiată, instanţa a respins-o ca atare.
