Contractul de transmitere temporară a unor terenuri forestiere din domeniul public către o societate comercială este un contract administrativ care, prin ajungere la termen, naşte în sarcina părţilor drepturi şi obligaţii de natura celor la care se referă art. 1431 C.civ.
Reclamantul ce a transmis folosinţa bunurilor nu este ţinut să-şi dovedească dreptul de proprietate, întrucât invocă un drept personal derivat din contract.
Competenţa de soluţionare a unei astfel acţiuni revine instanţei de şi nu celei comerciale.
Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1171 din 17 decembrie 2008
Prin acțiunea înregistrată la 5.01.2007, reclamanta R.N.P. – R.- prin D.S. Rm.Vâlcea a chemat în judecată pe pârâta SC C.F. SA pentru a fi obligată să-i predea terenul în suprafață de 0,1277 ha, din fondul forestier proprietate publică a statului, în condiții apte pentru împădurire.
în motivare s-a arătat că între părți a intervenit un contract de transmitere temporară a unor terenuri forestiere, contract ce a fost prelungit printr-un act adițional până la 31.12.2005, dată la care pârâta trebuia să predea terenurile primite în aceeași stare în care îi fuseseră transmise, respectiv apte pentru împădurire.
Prin sentința civilă nr. 5868/2007, Judecătoria Rm.Vâlcea a admis acțiunea așa cum a fost ea precizată și a obligat-o pe pârâtă să predea reclamantei suprafața de 0,0527 ha, teren forestier proprietate publică a statului, situat în U.P. I Călinești u.a. 189, în condiții apte pentru împădurire.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că între părți a intervenit, la 10.07.1996, contractul nr. 226 prin care reclamanta a transmis pârâtei pentru folosire temporară o suprafață de 0,8633 ha ocupată de cabaze forestiere, convenție ce a fost prelungită printr-un act adițional încheiat de părți până la 31.12.2005.
Cu ocazia efectuării expertizei s-a constatat că reclamanta mai poate solicita doar suprafața de 0,0527 ha, așa cum de altfel a și precizat în concluziile scrise, întrucât diferența a fost predată obștilor și deci nu se mai află în posesia pârâtei.
Cu privire la acest teren, însă, ce face parte din fondul forestier proprietate publică a statului și se află situat în Parcul Național Cozia, s-a reținut că reclamanta are calitate procesuală activă, întrucât el nu a fost încă retrocedat și tot acolo se află situat și sediul sectorului de exploatare.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, cale de atac înregistrată inițial la secția civilă a Tribunalului Vâlcea, iar în urma încheierii nr. 28/13.03.2008, la secția comercială și de contencios administrativ a aceleiași instanțe.
Prin decizia nr. 8/2008, Tribunalul Vâlcea a admis calea de atac calificată drept apel, a anulat sentința și a reținut cauza spre competentă soluționare, în primă instanță, la Tribunalul Vâlcea, Completul specializat al secției comerciale.
în considerentele acestei decizii s-a reținut că obiectul cauzei este reprezentat de obligații contractuale și deci cererea este neevaluabilă în bani, apreciere față de care s-a impus calificarea căii de atac și aprecierea că pricina revine în primă instanță spre soluționare tribunalului în baza art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. a) C.proc.civ. și art. 4,art. 56 C.com.
Cu ocazia judecății în fond, Tribunalul Vâlcea a pronunțat sentința nr. 908/2008, prin care a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să predea reclamantei suprafața de 0,0527 ha teren forestier situat în perimetrul Ocolului Silvic Cornet U.P. I u.a.189, în condiții apte de împădurire.
Pentru a pronunța această soluție instanța a avut în vedere raportul de expertiză tehnică prin care a fost identificat terenul între bornele 433, 434 și 435 din zona „Parcul Național Cozia”, teren ce aparține fondului forestier proprietate publică a statului și faptul că, prin acțiunea introductivă, nu s-a pus în discuție dreptul de proprietate al reclamantei, aceasta formulând o acțiune personală derivată din contract.
împotriva sentinței a formulat apel pârâta.
Cu prioritate, în condițiile art. 137 C.proc.civ. și art. 84 din același act normativ, instanța a pus în discuția părților natura juridică a litigiului și calea de atac formulată împotriva sentinței criticate.
Astfel, sub acest aspect se apreciază că instanța a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni personale derivate dintr-un contract administrativ al cărui obiect a fost transmiterea folosinței unui teren ce aparținea domeniului public al statului.
Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, sunt asimilate actelor administrative și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, iar în condițiile art. 8 alin. (2) din aceeași lege, competența de soluționare a litigiilor legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea și încetarea contractului administrativ revine instanței de contencios.
în această ordine de idei se apreciază și că, deși convenția părților este anterioară reglementărilor legale precitate (dar și Legii nr. 219/1998), o astfel de calificare a contractelor încheiate de autoritățile publice cu privire la bunurile din domeniul public a fost dată și anterior, însă numai pe cale de interpretare a altor dispoziții legale, fără o calificare expresă cum se face prin Legea contenciosului administrativ.
De altfel, acțiunea este formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004 și de aceea, competența revine instanței de contencios administrativ.
Este adevărat că, judecând prima cale de atac de către Tribunalul Vâlcea, a făcut aplicarea dispozițiilor procedurale cu privire la competență, dispoziții ce se aplicau litigiilor comerciale.
Pentru considerentele de mai sus, o astfel de calificare nu poate fi primită, însă, se apreciază că nu se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare ca o consecință a aplicării dispozițiilor art. 304 pct. 3 C.proc.civ.
Această concluzie este susținută de faptul că pricina de contencios administrativ revenea în competența de soluționare a secției specializate din cadrul Tribunalului Vâlcea și se judeca în compunere de un judecător.
Sentința criticată a fost pronunțată în această compunere de un judecător al secției comerciale și de contencios administrativ și s-a făcut aplicarea unor dispoziții de drept material ce se constituie într-un sediu de materie pentru problema de drept pusă în discuție, comun contractelor civile, comerciale și administrative.
Așadar, se apreciază că nu a existat o încălcare a competenței de soluționare a instanței, cu ocazia pronunțării hotărârii criticate, hotărâre care, față de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, poate fi atacată cu recurs și nu cu apel.
Pentru aceste rațiuni, prezenta cale de atac a primit o astfel de calificare și se apreciază că motivele invocate sunt încadrabile în dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041C.proc.civ.
Așa cum s-a arătat mai sus, cauza juridică a acțiunii formulate este reprezentată de contractul încheiat între părți, contract ce a expirat și în temeiul căruia pârâta trebuia să restituie bunul pe care îl primise în folosință pe durată determinată.
Contractul are aspectul unui contract de locațiune (art. 1414 C.civ.), iar locatarului îi revine obligația instituită de art. 1431 C.civ., respectiv să restituie lucrul în starea în care l-a primit la încetarea convenției.
în cazul acțiunilor derivate din contract, cum este cazul în speță, în care nu se invocă dreptul real, ci obligațiile contractuale, reclamantul locator nu este ținut să dovedească că este proprietarul bunului, ci doar că a dat acest bun în folosință și a expirat termenul convenției.
Probându-se că reclamanta a fost aceea care a dat pârâtei în folosință terenul de 0,0527 ha, iar convenția a ajuns la termen, deci a expirat termenul locațiunii, sunt îndreptățite pretențiile de a solicita fostului locatar, actuala pârâtă, să restituie bunul în condițiile în care l-a primit.
Aspectele invocate în actuala cale de atac sunt lipsite de relevanță atunci când ele pun în discuție chestiuni ce exced cadrului procesual cu care instanța a fost învestită. Faptul că pe teren s-ar afla anumite construcții, că ele ar fi înscrise într-un anumit capital social sau, așa cum s-a susținut la fond, că pârâta nu mai deține terenul ca efect al unor retrocedări, nu sunt de natură să influențeze pretențiile deduse judecății.
Reclamanta-intimată are legitimare procesuală activă în a solicita pârâtei-recurente să restituie terenurile pe care i le-a dat în folosință temporară la momentul la care perioada convenită a expirat, întrucât cererea sa are la bază contractul părților și dispozițiile art. 1431 C.civ.
Față de aceste considerente, curtea a apreciat că recursul este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., se impune a fi respins.
