– Decretul nr. 167/1958: art. 3
Realizarea unui obiectiv de interes public, prin asocierea unei persoane juridice de drept privat şi persoane juridice de drept public, are trăsăturile unui contract administrativ. Doar odată cu încetarea raportului juridic se naşte dreptul la acţiune pentru restituirea sumelor investite, pretins nerecuperate. Având în vedere, însă, atât faptul că părţi ale contractului sunt autorităţi publice, cât şi faptul că obiectul contractului îl constituie prestarea unei activităţi de interes public local, contractului îi pot fi aplicate regulile concesiunii prevăzute de Legea nr. 219/1998, iar – în tăcerea acestora – regulile generale de drept aplicabile convenţiilor civile. Din această perspectivă, termenul de prescripţie este termenul general prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
(Decizia nr. 1338/RC din 13 octombrie 2010)
Prin sentinţa nr. 73/CAF din 25 ianuarie 2010 Tribunalul Argeş, Secţia civilă, a respins acţiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SA, cu cheltuieli de judecată în favoarea pârâtului Municipiul Câmpina.
în motivarea sentinţei, prima instanţă a arătat că nu este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei C., întrucât aceasta are capacitate administrativă -ceea ce interesează în materia contenciosului administrativ, şi a Mun. C. şi Jud. P., întrucât sunt organele reprezentative ale Municipiului şi respectiv Judeţului, care sunt părţi în contractul de asociere în participaţiune nr. 8946 din 19 iulie 2000. Actele juridice încheiate de organele comunei, oraşului sau judeţului, în limita puterilor ce le-au fost conferite, sunt înseşi actele comunei, oraşului sau judeţului respectiv.
De asemenea, s-a apreciat ca nu este întemeiată excepţia prematurităţii acţiunii, invocată de pârâtul Mun. C. în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, întrucât contractul de asociere în participaţiune şi-a îndeplinit scopul pentru care s-a încheiat.
S-a reţinut că reclamanta a dovedit îndeplinirea prevederilor art. 7201 C. pr. civ. raportat la art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.
în privinţa inadmisibilităţii acţiunii pentru neaplicarea prin acţiunea în rezoluţiune, ci a Legii nr. 31/1990 – art. 227, s-a arătat că rezoluţiunea operează ca efect al încălcării obligaţiilor ce revin părţilor, urmare a caracterului sinalagmatic al acestui contract.
în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a dreptului de a formula plângere prealabilă, s-a arătat că, fiind calificat drept contract administrativ, contractului de asociere în participaţiune în litigiu i se aplică regulile prevăzute de Legea nr. 554/2004. Astfel, conform art. 7 alin. (6) din acest act normativ, plângerea prealabilă se formulează în termen de 6 luni începând cu data încălcării obligaţiilor contractuale, în cadrul litigiilor legate de executarea contractului. Or, convocarea la conciliere directă realizată de reclamantă se referă strict la neplata sumelor, fără referire la desfiinţarea contractului de asociere în participaţiune. Pe cale de consecinţă, s-a constatat că dreptul de a formula plângere prealabilă pentru desfiinţarea acestui act s-a prescris.
împotriva sentinţei a formulat recurs reclamanta, care a criticat-o pentru nele-galitate şi netemeinicie, solicitând totodată instanţei să califice drept apel calea de atac şi să o transmită instanţei comerciale.
în motivare, reclamanta a arătat că natura juridică a contractului încheiat cu părţile pârâte este comercială, contractul fiind de asociere în participaţiune şi atrăgând competenţa instanţei comerciale şi căile de atac specifice unui astfel de obiect.
1. Recurenta a mai arătat că instanţa a reţinut excepţia prescripţiei antamând fondul cauzei, fără a fi administrat probele necesare şi fără a fi fost puse în discuţia părţilor probele solicitate de reclamantă. în acest fel a fost încălcat dreptul acesteia la un proces echitabil, dreptul de acces la justiţie şi dreptul la apărare.
Prima instanţă trebuia să ţină seama de argumentele reclamantei referitoare la întreruperea prescripţiei, iar nu să arate în mod fals în hotărâre că „probatoriul a fost administrat”.
2. Instanţa nu s-a pronunţat în niciun fel asupra cererii de restituire a sumelor cu care pârâtele s-au îmbogăţit fără just temei. Instanţa, de altfel, nici nu a pus în discuţia părţilor un astfel de capăt de cerere, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil.
3. Instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii reclamantei de anulare a excepţiilor invocate de pârâte în mod oral la termenul din 18 ianuarie 2010, printre care şi excepţia prescrierii dreptului de a formula plângere prealabilă – excepţie care a şi fost admisă. Respectivele excepţii nu au fost invocate nici prin întâmpinare, nici la prima zi de înfăţişare şi nici în scris de către pârâte, cu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. în acest fel a fost încălcat dreptul la apărare care include şi egalitatea armelor, întrucât reclamanta nu a avut posibilitatea pregătirii apărării faţă de excepţiile respective, înainte de dezbaterea lor în şedinţă publică.
4. Prima instanţă a încălcat dreptul reclamantei la apărare şi prin faptul că s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate în mod oral de către pârâte, printre care şi excepţia prescrierii dreptului de a formula plângere prealabilă, la termenul din 18 ianuarie 2010, fără a da reclamantei posibilitatea de a-şi pregăti apărarea.
5. în mod eronat a reţinut instanţa că reclamanta nu a introdus în plângerea prealabilă (convocarea la conciliere) nicio referire la desfiinţarea contractului de asociere în participaţiune. în realitate, în paginile 3-4 ale convocării la conciliere a fost inserată precizarea că reclamanta are în vedere încetarea contractului şi rezoluţiunea acestuia pentru neexecutarea obligaţiilor de către pârâtă. Pe de altă parte, convocarea la conciliere ar fi fost valabilă şi fără menţiunile respective, deoarece art. 7201 C. pr. civ., la care face trimitere art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 limitează respectiva conciliere la pretenţiile băneşti, rezoluţiunea nefiind o astfel de pretenţie.
6. Instanţa a săvârşit grave erori de aplicare a legii şi de înţelegere a raportului juridic dedus judecăţii, aspect ce rezultă atât din faptul că nu a cunoscut conţinutul convocării la conciliere, cât şi din faptul că a reţinut încetarea contractului de asociere în participaţiune fără ca motivul respectiv să fi fost dezbătut în contradictoriu. De altfel, este şi netemeinică concluzia încetării contractului de asociere, deoarece finalizarea rampei nu a dus la încetarea acestuia, obiectul de activitate al contractului rămânând în vigoare în privinţa obligaţiei pârâtelor de a asigura recuperarea investiţiilor de către reclamantă.
Eronat a reţinut instanţa că dreptul de a cere sumele investite de reclamantă în perioada 2001-2002 s-a prescris, întrucât temeiul solicitării plăţilor nu este faptul investirii lor, ci rezoluţiunea contractului sau îmbogăţirea fără just temei, în subsidiar. Pârâtele nu datorau sumele de la data investirii lor, ci datorau executarea obligaţiilor de depunere a gunoiului în rampă şi de plata unui preţ corespunzător pentru a asigura recuperarea investiţiei. Nerespectarea acestor obligaţii, în special negarea dreptului reclamantei care a operat după recunoaşteri succesive abia în 21 august 2007, a condus la naşterea dreptului acesteia la acţiune în rezoluţiunea contractului, moment de la care curge şi prescripţia pentru sumele de bani.
Prestaţiile reclamantei (investiţiile) s-au realizat în aprilie 2001 – iunie 2004, astfel că termenul de prescripţie cel mai apropiat se putea împlini în iunie 2007. în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privitoare la prescripţia pentru prestaţii succesive.
Instanţa nu a acordat dreptul reclamantei de a-şi pregăti apărarea nici în legătură cu recunoaşterea dreptului ei de către pârâte, reţinând în mod neîntemeiat în sentinţă că acţiunea acesteia a fost formulată la 18 ianuarie 2008, iar reclamanta nu a făcut altă dovadă a unei recunoaşteri certe de către pârâte.
7. Litigiul este unul comercial, raportul juridic dintre părţi luând naştere mai înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004 pentru a fi considerat un raport de drept administrativ. Stabilirea naturii contractului se face după principiul tempus regit actum conform căruia contractul este guvernat de legea aplicabilă la momentul încheierii lui. în speţă, în anul 2001, când a fost novat contractul intervenit între părţi în anul 2002, acesta avea natură comercială, noţiunea de contract administrativ şi conţinutul acesteia neexistând în legislaţia românească de la acel moment. A da eficienţă Legii nr. 554/2004, intrată în vigoare în anul 2005, înseamnă a admite retroactivarea unei legi asupra unor drepturi câştigate, ceea ce este contrar principiului aplicării imediate a legii noi şi de neconceput într-un stat de drept.
Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a constatat că recursul este fondat.
în speţă, obiectul contractului dintre părţi îl reprezintă realizarea unui obiectiv de interes public şi prestarea unui serviciu de interes public local, iar părţi ale contractului sunt o persoană juridică de drept privat şi persoane juridice de drept public. Prin urmare, raportul juridic respectiv are trăsăturile consacrate în doctrina şi jurisprudenţa de la momentul confecţionării lui ca fiind ale unui contract administrativ.
Curtea a constatat că între părţile litigiului – SC A. SA, pe de o parte, şi Municipiul C., judeţul P. şi comuna B., pe de altă parte – a existat un raport juridic în care reclamanta SC A. SA a intrat mai întâi în calitate de antreprenor general, iar mai apoi şi în calitate de finanţator al obiectivului de investiţii „Rampă de gunoi ecologică zonală”, situat în comuna B.
Părţile raportului juridic nu s-au preocupat de încheierea contractului prin raportare strict la anumite norme legale în vigoare în perioada respectivă, după cum nu s-au preocupat de a reglementa în scris şi grupat toate detaliile ce caracterizează obiectul respectivului raport juridic: conduita părţilor, prestaţiile lor reciproce.
Din actele dosarului şi din susţinerile părţilor rezultă însă că reclamanta a investit sume de bani pentru realizarea rampei de gunoi de la B. şi pentru reparaţii la acest obiectiv într-o împrejurare de degradare naturală.
Problema în discuţie la acest moment, în raport de capătul principal al cererii reclamantei (răspunderea contractuală) este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie pentru respectivele sume investite.
Curtea a apreciat că, deşi sumele au fost investite în perioada 2001-2004, raportul juridic dintre părţi nu a încetat odată cu terminarea edificării Rampei, ci s-a extins până la momentul în care reclamanta – căreia, după construirea ramei, i-a fost încredinţată administrarea acesteia, potrivit recunoaşterii făcute de Primăria C. prin adresa nr. 8503/2005 şi din alte înscrisuri existente în dosarul de fond – s-a retras din asocierea cu pârâtele în luna iunie 2007.
Prin urmare, din acest moment începe să curgă termenul de prescripţie pentru pretenţiile invocate de reclamantă, întrucât până la acel moment între părţi s-au derulat acţiuni de investire bani/recuperare bani din administrarea Rampei.
Odată cu încetarea raportului juridic se naşte şi dreptul la acţiune pentru sumele de bani investite în baza respectivului raport şi pretins nerecuperate.
Cum cererea în justiţie a fost formulată la data de 18 ianuarie 2008, rezultă că în privinţa dreptului pretins de reclamantă nu s-a împlinit termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Raportul juridic dintre părţi, privit de la momentul iniţierii lui şi până la retragerea reclamantei, nu este unul tipic, numit, susceptibil de încadrare într-o reglementare legală expresă.
Având în vedere, însă, atât faptul că părţi ale contractului sunt autorităţi publice, cât şi faptul că obiectul contractului îl constituie prestarea unei activităţi de interes public local, contractului îi pot fi aplicate regulile concesiunii prevăzute de Legea nr. 219/1998, iar – în tăcerea acestora – regulile generale de drept aplicabile convenţiilor civile.
Din această perspectivă, termenul de prescripţie este termenul general prevăzut de Decretul nr. 167/1958, aşa cum s-a arătat mai sus.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că actul juridic dintre părţi nu poate fi un contract administrativ valabil din perspectiva art. 5 C. civ. (pentru că ar fi în contradicţie cu legile care interesează ordinea publică – cum este Legea nr. 219/1998), reclamanta a solicitat, în subsidiar, verificarea raportului juridic prin prisma îmbogăţirii fără justă cauză, situaţie în care ar fi incident acelaşi termen de prescripţie de 3 ani, având ca moment de început momentul în care reclamanta a cunoscut îmbogăţirea patrimoniului pârâtelor şi care coincide cu nerecunoaşterea ori invalidarea de către instanţă a actului juridic dintre părţi.
în ceea ce priveşte referirea din convocarea la conciliere la desfiinţarea contractului, s-a reţinut că reclamanta a adus la cunoştinţa pârâtelor intenţia sa de a cere în justiţie „rezoluţiunea contractului ca urmare a neexecutării obligaţiilor”. Prin urmare, criticile recurentei sunt corecte şi sub acest aspect.
Constatând acestea, Curtea nu a mai examinat celelalte aspecte invocate de recurentă care, aşa cum s-a arătat mai sus, vizează modul de soluţionare din punct de vedere procedural al excepţiilor şi cererilor formulate în cauză şi care se reduc la „prescripţia” reţinută de prima instanţă.
Pentru cele expuse, în baza art. 312 alin. (1)-(3) şi (5) C. pr. civ., Curtea a admis recursul şi a casat sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
