– Legea nr. 50/1991: art. 5, art. 14
Stabilirea redevenţei pentru un teren proprietate publică, obiect al unui contract de concesiune încheiat sub imperiul Legii nr. 50/1991, se realizează în condiţiile art. 14 din respectivul act normativ, în aşa fel încât, în maxim 25 de ani, să se recupereze întreaga valoare a terenului, ceea ce nu înseamnă, însă, că după 25 de ani concesionarul nu mai datorează preţul folosinţei, acesta trebuind să fie achitat pe toată perioada concesiunii.
(Decizia nr. 13/RC din 6 ianuarie 2010)
Prin sentinţa civilă nr. 316/CA/2009, Tribunalul Argeş a admis acţiunea reclamantei SC G SRL şi a obligat-o pe pârâta Primăria Câmpulung să plătească reclamantei suma de 2.668 lei reprezentând redevenţă încasată necuvenit şi dobânda legală, precum şi cheltuieli de judecată în sumă totală de 730 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că preţul concesiunii convenite de părţi este de 69.600 lei/mp/an, iar recuperarea sumei totale se face în termen de 10 ani, termen ce s-a împlinit în iunie 2008, dată de la care reclamanta nu mai datora nicio sumă de bani cu titlu de redevenţă, aşa cum rezultă şi din art. 32 din Legea nr. 219/1998.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. şi susţinând în esenţă următoarele:
– contractul dintre părţi a avut ca obiect concesionarea unui teren de 150 mp pe o perioadă de 50 de ani, iar redevenţă stabilită era de 69.600 lei (ROL)/mp/an, iar valoarea terenului concesionat era de 69.600.000 lei (ROL), ce trebuia recuperată în termen de 10 ani. Cele două clauze contractuale nu se exclud, ci ele trebuie interpretate împreună;
– menţionarea valorii totale a terenului şi a termenului de recuperare nu duce la concluzia că, după cei 10 ani nu se mai datorează redevenţă, cu atât mai mult cu cât astfel se determină redevenţă conform art. 14 din Legea nr. 50/1991, act normativ în vigoare la data încheierii contractului.
Examinând criticile formulate, s-a apreciat că ele sunt fondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.
O primă observaţie care se impune este aceea potrivit căreia respectarea principiului tempus regit actum impune să se aibă în vedere dispoziţiile actului normativ în vigoare la data încheierii convenţiei părţilor, act normativ ce nu este reprezentat de Legea nr. 219/1998, lege ce a fost adoptată la 30 noiembrie 1998 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999.
Aşa cum corect susţine recurenta şi cum de altfel rezultă şi din convenţia părţilor, actul normativ avut în vedere la încheierea contractului a fost, în principal, Legea nr 50/1991.
Prin acest contract părţile au convenit în art. 5 că „Preţul concesiunii este de 69.600 lei/mp/an, aşa cum a rezultat din oferta prezentată de concesionar în cadrul licitaţiei”, iar în art. 6 că „Recuperarea sumei totale se face în termen de 10 (zece) ani”.
Interpretarea acestor dispoziţii legale trebuie să se facă în raport de voinţa părţilor, voinţă ce nu poate să fie însă străină de dispoziţia legală în vigoare la momentul realizării ei.
Potrivit art. 14 din Legea nr. 50/1991, „Limita minimă a preţului concesiunii se stabileşte, după caz, prin hotărârea consiliului judeţean, a Consiliului General a, Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, astfel încât să asigure recuperarea în 2i de ani a preţului de vânzare al terenului, în condiţii de piaţă, la care se adaugă costu lucrărilor de infrastructură aferente”.
Singura interpretare ce poate fi dată acestui text de lege este aceea potrivit căreic legiuitorul a dorit să protejeze proprietatea publică, limitând posibilitatea de stabilire z unor redevenţe nejustificat de mici. Tocmai de aceea a statuat că redevenţa se va fixe în aşa fel încât, în maxim 25 de ani, să se recupereze întreaga valoare a terenului ceea ce nu înseamnă, însă, că după 25 de ani concesionarul nu mai datorează preţu folosinţei.
Ţinând seama de această dispoziţie legală şi de interpretarea ce se apreciază ce fiind corespunzătoare intenţiei legiuitorului se reţine că dispoziţiile art. 5 şi 6 din con venţia părţilor nu pot determina o altă concluzie. Aceasta şi pentru că norma legali precitată fixa o limită maximă de timp, însă nimic nu s-a opus ca părţile unui contrac de concesiune să stabilească o redevenţa mai mare, care să permită recuperare* valorii terenului concesionat într-o perioadă mai mică de 25 de ani, respectiv în 10 ani.
Această preluare a dispoziţiei legale are însă, aşa cum s-a arătat mai sus, nums raţiunea de a nu permite fixarea unei redevenţe derizorie în raport cu valoare; imobilului ce făcea obiectul concesiunii şi de aceea se apreciază că expirarea celor 1( ani nu are ca efect stingerea obligaţiei de plată.
Pentru aceste considerente se apreciază că interpretarea clauzelor din contracti administrativ trebuie să se facă astfel încât să răspundă legii în vigoare la data înche ierii convenţiei şi cu respectarea regulilor instituite de art. 977 şi 978 C. civ., inter pretare ce impune aprecierea că pretenţiile reclamantei sunt nefondate.
în concluzie, recursul a fost admis în baza art. 312 alin. (2) C. pr. civ., iar sentinţa; fost modificată, în sensul respingerii acţiunii.
