– Cod procedură civilă: art. 2 alin. 1 lit. b), art. 158, art. 159 pct. 2
Calitatea pârâtei de societate comercială şi utilizarea de către pârâţi în cuprinsul contractului a termenului de „comercial” nu sunt suficiente pentru a conferi contractului de împrumut caracterul de faptă de comerţ.
(Secţia comercială şi de administrativ, sentinţa nr. 1318/2009,
nepublicată)
Prin acţiunea înregistrată reclamantul B.W. a chemat în judecată pârâţii SC R.E. SRL în calitate de debitoare împrumutată reprezentată prin administratorul K T. şi K.T. în calitate de fidejusor solicitând instanţei:
!. să oblige pe SC R.E. SRL Bistriţa, în solidar cu K.T., la plata sumei de 4.690 euro în valoare de 16.914.114 lei RON compusă din:
– 2.590 euro împrumut nerestituit din contractul de împrumut comercial din
22.07.2005 şi câte 5 euro/zi dobânzi comerciale daune moratorii, pe perioada
23.04.2006 – 31.01.2009 până la achitare;
– 2.100 euro din actul adiţional din 28.12.2005 precum şi dobânzi comerciale (daune moratorii) de câte 20 euro/zi aplicate asupra sumei nerestituite pe perioada
29.01.2006 – 31.01.2009 şi în continuare până la achitare;
II. menţinerea în vigoare a contractului de ipotecă autentificat cu încheierea nr. 8208/2388/22.07.2005 de V.M., prin care fidejusorul K T. a garantat restituirea la scadenţă a împrumutului cu imobilul apartament nr. (…) din Bistriţa (…);
III. obligarea pârâţilor la cheltuieli de judecată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul reţine că art. 3 din Codul comercial nu enumără printre faptele de comerţ şi împrumutul, iar reclamata nu contestă afirmaţia pârâtei potrivit căreia aceasta nu are printre obiectele de activitate din statut şi realizarea de operaţiuni de împrumut.
Calitatea pârâtei de societate comercială şi utilizarea de către pârâţi în cuprinsul contractului a termenului de „comercial” nu sunt suficiente pentru a conferi contractului de împrumut caracterul de faptă de comerţ.
Caracterul comercial sau civil al contractului încheiat de părţi este dat de obiectul şi natura relaţiilor dintre acestea.
Or, în speţă, atât împrumutul unei sume de bani garantat printr-o ipotecă, cât şi raportul juridic dintre părţi sunt de natură civilă şi nu comercială şi în consecinţă litigiul se impune a fi soluţionat de instanţa civilă şi nu comercială.
Se mai constată că suma în litigiu este în prezent în cuantum de 192.662 lei respectiv sub pragul de 500.000 lei prevăzut de art. 2 alin. 1 lit. b) Cod procedură civilă situaţie în care competenţa materială de soluţionare a cauzei revine judecătoriei, în speţă Judecătoria Bistriţa, în raza căreia îşi au reşedinţa, sediul şi domiciliul procesual ales atât reclamantul cât şi pârâţii.
Pentru considerentele menţionate şi în baza prev. art. 2 alin. 1 lit. b) şi ale art. 158 şi 159 pct. 2 Cod procedură civilă tribunalul urmează să decline competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bistriţa (judecător Checec Virgil).
