Inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare categorie de sume datorate bugetului de stat, raportat la fiecare perioadă supusă impozitării şi se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale.
Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, care începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.
Secţia comercială şi de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 159 din 20 februarie 2009
Prin acțiunea înregistrată la 6.02.2008, reclamanta SC D.V.V. Drăgășani a chemat în judecată pe pârâta Primăria D. – Serviciul impozite și taxe locale – pentru a se dispune anularea dispoziției nr. 50/08.01.2008, emisă de pârâtă.
în motivare s-a susținut că actul contestat este tardiv, netemeinic și nelegal și se impune a fi desființat împreună cu actele fiscale ce au stat la baza lui, respectiv avizul nr. 7138/2007 și raportul de inspecție fiscală nr. 25926/2007.
Astfel, s-a arătat că perioada 1.01.1999 – 5.07.2000 a făcut obiectul unui alt proces-verbal de control (nr. 7500/2000), iar potrivit art. 105 din O.G. nr. 92/2003, nu se mai putea efectua încă un control pentru aceleași obligații și aceeași perioadă.
în ceea ce privește perioada ulterioară celei controlate în 2000, se impunea să se observe că o parte din creanțe sunt prescrise, iar celelalte conțin erori de calcul, nu au în vedere plățile făcute de către reclamantă, nu conțin elemente care să permită să se observe perioada pentru care se datorează obligațiile fiscale, întrucât, din evidențele acesteia, nu rezultă existența unor debite.
Prin sentința nr. 1454/2008, Tribunalul Vâlcea a respins acțiunea ca nefondată, reținând în esență că interpretarea pe care reclamanta a dat-o la H.G. nr. 1326/2001 este eronată, iar anterior acesteia figura cu un debit de 6.027,46 lei.
La această sumă, ca de altfel și la cea datorată cu titlu de obligații fiscale după anul 2001, aceasta din urmă fiind determinată și în funcție de H.C.L. nr. 34/1999 prin care s-a majorat cota de impozit aplicabilă clădirilor, se datorează majorări și penalități de întârziere, iar eventualele plăți se sting în conformitate cu Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003.
Sub aspectul tardivității invocate de reclamantă, cu privire la actul administrativ, s-a reținut că aceasta nu se justifică în raport cu data când i-a fost comunicat raportul de inspecție fiscală și s-a formulat contestația.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru motive încadrabile în dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041C.proc.civ.
Examinând criticile formulate, s-a constatat că ele sunt fondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.
Prin actele administrativ-fiscale contestate s-au stabilit în sarcina reclamantei-recurente obligații bugetare de plată, avându-se în vedere și cele reținute în procesul-verbal de control nr. 7500/05.07.2000, cărora le-au fost adăugat sumele ce se pretinde că s-ar datora ca taxe și impozite locale în perioada 5.07.2000 – 30.10.2007.
Susținerile reclamantei privind încălcarea dispozițiilor art. 105 alin. (3) C.proc.fisc. și nesocotirea perioadei de prescripție sunt întemeiate, cu sublinierea că reclamanta nu putea invoca tardivitatea propriei contestații, ci prescripția obligației de plată.
Astfel, potrivit dispoziției legale precitate, inspecția fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare categorie de sumă datorată bugetului de stat, raportat la fiecare perioadă supusă impozitării. Textul prevede două situații de excepție care nu s-a susținut că ar fi incidente în cauză și nici nu au fost dovedite.
Din acest punct de vedere, este lipsită de suport preluarea taxelor și impozitelor stabilite prin actul de control din 5.07.2000, iar în măsura în care acestea nu au fost contestate și actul de impunere a rămas valabil, se impunea ca el să fie executat, dacă toate condițiile erau îndeplinite, inclusiv cea cu privire la termen.
Nu este admisibil ca o datorie fiscală stabilită printr-un act de această natură, care nu a fost executată pentru considerente ce nu interesează în prezenta cauză, să fie preluată într-un nou act de constatare a datoriilor bugetare, pentru că astfel se ajunge implicit să se controleze aceeași obligație fiscală pentru aceeași perioadă, deci să se nesocotească dispozițiile art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.
Dincolo de aceasta, potrivit alin. (1) din art. 98 C.proc.fisc., „inspecția fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale”, regulă de la care nu există, așa cum se pretinde în decizia contestată, excepții. Este adevărat că în același text de lege s-a prevăzut că pentru marii contribuabili controlul se va întinde pe 3 ani în urmă, iar pentru micii contribuabili, de principiu, pentru aceeași perioadă, dar poate fi extins până la limita termenului de prescripție, dacă este incidentă una din situațiile menționate expres.
Așadar, nici chiar în această situație, dincolo de termenul de prescripție, controlul nu poate fi extins decât dacă se regăsesc premisele de la art. 91 alin. (3) și (4), ceea ce nu este cazul în speță, întrucât intimata nu a pretins și nici nu a dovedit îndeplinirea acestei cerințe.
Față de aceste dispoziții legale, s-a apreciat că în cauză obligațiile fiscale stabilite pentru perioade situate în afara termenului de prescripție se impun a fi înlăturate, ca fiind nelegal determinate.
Termenul de prescripție este cel la care se referă dispozițiile art. 91 C.proc.fisc. Potrivit alin. (1), „Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel”, iar potrivit alin. (2), „Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel”.
Față de aceste dispoziții legale, s-a impus aprecierea că pentru toate creanțele născute până la 31.12.2001 termenul de prescripție a început să curgă cel mai târziu la 1.01.2002 și s-a împlinit la 1.01.2007. în aceste condiții, controlul efectuat începând cu luna iulie 2007 nu putea să verifice perioade anterioare datei de 31.12.2001, întrucât acestea se situau în afara termenului de prescripție.
O altă categorie de datorii fiscale ce se impune a fi analizată este cea situată după 31.12.2001, când deja intrase în vigoare H.G. nr. 1326/2001, dispoziții în raport de care reclamanta a pretins că este scutită de plata unor obligații bugetare ce privesc imobilele aflate în domeniul public.
Susținerea acesteia a fost privită ca întemeiată având în vedere și dispozițiile Legii nr. 213/1998 cu privire la domeniul public al statului care, în anexă, califică terenurile aparținând stațiunilor de cercetare științifică ca bunuri ale domeniului public.
în aceeași ordine de idei, s-au observat și dispozițiile Codului fiscal în forma sa inițială și O.G. nr. 36/2002, din care rezultă că, pentru imobilele aparținând instituțiilor publice, utilizate în scopul realizării activității acestora, nu se datorează impozite și taxe locale (art. 250 și art. 257, respectiv art. 17).
Nu se poate susține că reclamanta ar datora taxe și impozite locale pentru alte categorii de imobile, întrucât expertul numit în cauză a concluzionat în sensul că, dacă reclamanta a interpretat corect prevederile H.G. nr. 1326/2001 (ipoteză în care ne aflăm față de aprecierile de mai sus), atunci reclamanta și-a achitat în întregime impozitele și taxele de până la 31.05.2002 și nu mai are alte datorii la bugetul local.
Concluzionând, sub acest aspect, că reclamanta era instituție publică, iar bunurile din administrarea sa făceau parte din domeniul public al statului, și în condițiile hotărârii de Guvern precitate, pentru acestea nu se datorează impozite și taxe locale, s-a impus aprecierea că recurenta nu datora nici o sumă cu acest titlu pentru perioada de după 1.01.2002.
Pentru toate aceste considerente, reținând că până la 1.01.2002 eventualele datorii fiscale erau prescrise și nu se mai impune verificarea lor, iar după această dată reclamanta nu mai datora nici o sumă de bani cu acest titlu, a fost admis recursul și, în baza art. 312 alin. (2) C.proc.civ., modificată sentința în sensul admiterii acțiunii. Ca o consecință a acesteia a fost anulată dispoziția nr. 50 emisă de pârâtă la 8.01.2008, admisă contestația și desființat actul administrativ fiscal nr. 25926/06.11.2007.
