Act administrativ-jurisdicţional. Obligativitatea motivării
Prin Hotărârea nr. 57 din 25 noiembrie 2005, Comisia Superioară de disciplină de pe lângă Consiliul Superior al Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România (C.E.C.C.A.R.) a dispus sancţionarea expertei contabile G.M., conform prevederilor art. 16 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 65/1994, aprobată prin Legea nr. 42/1995, modificată şi completată prin O.G. nr. 89/1998, aprobată prin Legea nr. 186/1999, cu suspendarea dreptului de a exercita profesia de expert pe o perioadă de 6 luni.
Contestaţia formulată de experta contabilă a fost admisă prin Hotărârea nr. 06/70 din 21 ianuarie 2006, Consiliul Superior al C.E.C.C.A.R., dispunând „transmiterea cazului spre rejudecarc” la Comisia Superioară de disciplină.
Şi în ceea ce priveşte recursul formulat, înalta Curte urmează a adopta soluţia respingerii acestuia.
Instanţa de fond a reţinut corect că examinarea legalităţii hotărârii nr. 06/70 din 21 ianuarie 2006 a C.E.C.C.A.R. presupune verificarea motivelor de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii acesteia. în lipsa oricărui temei din cuprinsul actului administrativ cenzurat, soluţia dispusă, trimiterea spre rejudecarc la Comisia Superioară de disciplină, apare ca fiind arbitrară.
împrejurarea invocată în recurs, referitoare la faptul că pct. 30 lit. b) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină nu prevede explicit obligativitatea motivării hotărârilor Consiliului Superior al Corpului nu poate conduce la o concluzie contrară celei adoptate de judecătorul fondului.
Autorul motivelor de recurs contrapune textul indicat dispoziţiilor cuprinse la pct. 28 din acelaşi regulament, text care obligă pe membrii completului de judecată care soluţionează plângerea împotriva expertului să motiveze hotărârea adoptată, deducând astfel că. în lipsa unei reglementări similare, hotărârea dată în contestaţie de cătrc Consiliul Superior al Corpului nu este necesar să fie motivată.
Un astfel de raţionament contravine însă principiilor constituţionale, consacrate în art. 21 şi art. 24 alin. (I) în materia accesului liber la justiţie şi a dreptului la apărare, dar şi reglementărilor privind dreptul la un proces echitabil, cuprinse în art. 6 parag. I din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
în concret, nemotivarea hotărârii Consiliului Superior al Corpului blochează accesul la justiţie al persoanei nemulţumite, prin imposibilitatea combaterii considerentelor actului administrativ atacat.
De altfel, tardiv. în recurs, recurentul C.E.C.C.A.R. a indicat că motivul pentru care a fost adoptată hotărârea atacată l-a constituit tocmai insuficienţa motivării hotărârii
Comisiei Superioare de disciplină în raport cu gravitatea sancţiunii aplicate expertului.
Cum însă din cuprinsul actului administrativ atacat nu rezultă nici măcar pe cale deductivă că acesta a fost motivul adoptării soluţiei, pentru raţiunile deja expuse, a fost păstrată hotărârea pronunţată de curtea de apel.
I.C.C.J., s. cont. adm. fisc., decizia nr. 3484 din 21 septembrie 2007,
în Jurisprudenţă s. cont. adm. şi fisc. 2007, sem. II, p. 128
Notă: în opinia noastră, această soluţie este fundamental greşită. Astfel, „marile principii ale democraţiei” despre care vorlx^te înalta noastră curte devin vorbe goale dacă observăm că, în speță, nemotivarea nu lezează un particular, ci o autoritate publică. Astfel, în speţă, evenimentele se derulează astfel:
a) un particular este suspendat din exerciţiul profesiei pe o durată de 6 luni de către Comisia Superioară de Disciplină, printr-un act nemotivat (deşi acest aspect urma să-l aflăm mai târziu);
b) acest particular formulează contestaţie la Consiliul Superior, care i-o admite, printr-o hotărâre de asemenea nemotivată;
c) împotriva acestei hotărâri Comisia Superioară formulează acţiune în administrativ (în anulare) care i se admite în fond, soluţia menţinându-se şi în recurs. Actul este anulat ca nemotivat, chiar dacă, în ultimul moment, i de aduce la cunoştinţă instanţei de recurs că admiterea contestaţiei a fost determinată tocmai de lipsa motivării hotărârii de sancţionare.
în consecinţă, suntem într-un litigiu care are ca obiect un act favorabil particularului şi ca reclamant o autoritate publică. Trecând peste faptul că nu s-a analizat interesul de a promova prezenta acţiune, în fond particularul pur şi simplu a fost „executat” prin hotărârile judecătoreşti din speţă (chiar dacă instanţele nici nu au realizat acest lucru), hotărâri care n-au făcut altceva decât să menţină în mod irevocabil o vătămare pe care acesta a suferit-o printr-un act nemotivat. Astfel, admiţându-i-se contestaţia, particularul avea ocazia să se apere din nou în faţa Comisiei Superioare care ar fi trebuit să emită (a doua oară) un act motivat (pentru a se putea exercita controlul asupra lui). însă, întrucât actul de admitere a contestaţiei (hotărârea Consiliului Superior) a fost anulată irevocabil de către instanţa de contencios administrativ ca nemotivat, particularul va rămâne definitiv lezat prin actul comisiei, care nu mai poate fi atacat în contencios administrativ, lată cum, în această speţă, înalta Curte nu a mai văzut pădurea din cauza copacilor. Grijulie să-şi apere un principiu la care ţine mult (motivarea actelor administrative), într-un scop cu siguranţă nobil (apărarea drepturilor particularilor la apărare şi la un proces echitabil) a defavorizat iremediabil un asemenea particular care a rămas şi cu vătămarea, şi fără acces la justiţie, din cauza unui alt act administrativ (…) nemotivat! Şi să nu uităm că hotărârea Consiliului Superior nu face altceva decât să retrimită dosarul Comisiei Superioare. Or, în asemenea cazuri de casare, este foarte greu de susţinut că se încalcă dreptul material la apărare căci, în toate cazurile, căile de atac rămân intacte după retrimiterea la prima comisie.
