O.U.G. nr. 119/2007, art. 1, art. 2, art. 5 Directiva 2000/35/CE, Preambul, paragrafele 7 şi 13, art. 1
C. proc. civ., art. 379
Contractul de cesiune de creanţă neînsuşit de către debitor nu reprezintă un înscris care să probeze datoria debitorului, nefăcând dovada unei creanţe certe, necontestate din punct de vedere juridic.
întrucât creditoarea urmăreşte restituirea unui ajutor financiar acordat debitoarei printr-un contract de finanţare, iar nu încasarea unui preţ în sensul art. 1 din O.U.G. nr. 119/2007, creanţa pretinsă nu are caracter cert şi lichid.
Trib. Bucureşti, s. a Vl-a civ., înch. nr. 3607/3/2012 din 5 martie 2012, nepublicată
Prin ccrcrca formulată, crcditoarca SC X SA a solicitat emiterea ordonanţei de plată pentru suma de 4.082.437,75 lei împotriva debitoarei SC Y SRL, constituind debit neachitat, dobândă legală şi daune moratorii.
în susţinerea cererii, creditoarea a arătat că la data de 18.09.2007, între (…), persoană juridică înregistrată în Insulele Virgine Britanice, în calitate de cedent, şi SC Z SA (devenită ulterior SC X SA), în calitate de cesionar, a intervenit contractul de cesiune de creanţă, înregistrat sub nr. 767/18.09.2007, prin care cedentul se obliga să cesioneze creanţa deţinută împotriva societăţii pârâte în cadrul prezentei cereri, în cuantum de 700.000 euro (respectiv 3.047.310 RON) către
cesionarul reclamant. In conformitate cu prevederile lit. a) din preambulul contractului de cesiune, debitorul cedat trebuia să restituie suma ce a f^cut obiectul contractului în termen de 3 (trei) ani de la data semnării acestuia, respectiv 17.09.2010.
Ulterior, la data de 14.01.2008, între SC Z SA (devenită ulterior SC X SA) şi SC Y SRL a fost încheiat contractul de finanţare nr. 5/14.01.2008, prin care creditorul finanţa debitorul cu suma de
700.000 euro, pe care debitorul avea obligaţia de a o restitui, conform prevederilor contractului, până la data de 14.03.2010.
După expirarea perioadei contractuale, cu toate că au existat destule contacte verbale între reprezentanţii celor două societăţi referitoare la plata sumelor ce au făcut obiectul contractelor menţionate, debitorul nu a înţeles nici până la această dată să-şi achite obligaţiile asumate prin acele contracte, deşi i-a fost trimisă notificarea nr. 2116/04.10.2011 în ceea ce priveşte debitul datorat societăţii creditoare, acest sold fiind confirmat de către societatea debitoare, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 379 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. în ceea ce priveşte creanţa societăţii creditoare asupra debitorului chemat în judecată prin prezenta cerere.
Deşi în materia O.U.G. nr. 119/2007 nu se prevede procedura concilierii prealabile prevăzută de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.,
aşa cum prevede art. 5 alin. (2) din ordonanţa amintită, societatea creditoare a încercat, în scopul evitării unui proces, prin adresa nr. 4637/24.11.2011, concilierea prealabilă cu societatea debitoare, conciliere care nu a fost materializată.
Creditoarea a solicitat admiterea cererii aşa cum a fost formulată şi obligarea societăţii pârâte, pe calea somaţiei de plată prevăzute de O.U.G. nr. 119/2007, la plata sumei de 4.082.437,75 RON, precum şi a cheltuielilor de judecată.
Debitoarea nu a formulat apărări în cauză.
A fost administrată proba cu înscrisuri.
Verificând materialul probator administrat, Tribunalul a reţinut: creditorul a înţeles să sesizeze instanţa cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 119/2007, act normativ care transpune în dreptul românesc Directiva 2000/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind combaterea întârzierii plăţilor în tranzacţiile comerciale.
Conform art. 2 şi art. 5 din O.U.G. nr. 119/2007, prevederile acestui act normativ se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani reprezentând preţul contractului încheiat între profesionişti.
Din analiza actului normativ de care creditorul a înţeles să se prevaleze rezultă că domeniul de aplicare a ordonanţei de plată este limitat la creanţele izvorâte din contracte profesionale, necontestate de debitor şi având ca obiect plata preţului. Astfel, în art. 1 este definit contractul încheiat între profesionişti, iar în art. 9 din ordonanţă se prevede că sub sancţiunea decăderii, debitorul poate contesta creanţa prin întâmpinare, iar instanţa este obligată să verifice dacă această contestaţie este întemeiată. în art. 5 din Directivă se
prevede obligaţia statelor de a garanta obţinerea titlului executoriu, cu condiţia ca datoria sau aspecte ale procedurii să nu fie contestate.
Aşa cum rezultă din preambulul Directivei 2000/35/CE – a se vedea paragrafele 7 şi 13 la adoptarea actului normativ european au fost avute în vedere greutăţile de ordin administrativ şi financiar cu care se confruntă întreprinderile mici şi mijlocii, iar domeniul de aplicare trebuie limitat la plăţi efectuate ca remuneraţie pentru tranzacţii comerciale.
In art. 1 din Directivă se menţionează că, în înţelesul său, tranzacţia comercială înseamnă tranzacţii între întreprinderi sau între întreprinderi şi autorităţi publice care conduc la livrarea de bunuri sau furnizarea de servicii contra cost.
Faţă de prevederile legale incidente, s-a constatat că nu sunt îndeplinite premisele pentru angajarea procedurii de ordonanţă de plată întrucât:
In susţinerea cererii, creditoarea a depus contractul de cesiune de creanţă nr. 767/2007 încheiat între (…) şi X. Contractul de cesiune de creanţă nu dovedeşte creanţa deţinută de cedent, ci doar transmiterea dreptului de creanţă, iar creditoarea îşi legitimează doar calitatea procesuală activă prin acest act juridic.
Aşa cum rezultă din contractul de cesiune, cesiunea urma să fie notificată debitorului ccdat SC Y SRL, pentru a asigura opozabilitatea transmiterii crcantei.
Contractul de cesiune nu apare ca fiind însuşit de către debitor, acesta purtând doar semnăturile reprezentanţilor creditoarei şi ceden-tei.
In cuprinsul contractului de cesiune se menţionează că, în fapt, creanţa cedată a fost dobândită de ccdent prin încheierea contractului de finanţare din data de 14 martie 2007, act juridic nedepus la dosar.
Faţă de considerentele expuse, neexistând un înscris care să probeze datoria debitorului, s-a concluzionat că nu se face dovada unei creanţe certe, necontestate din punct de vedere juridic.
Conform art. 1 din O.U.G. nr. 119/2007, contractul încheiat între profesionişti reprezintă contractul încheiat între profesionişti sau între aceştia şi o autoritate contractantă, având ca obiect furnizarea unor bunuri sau prestarea de servicii contra unui preţ constând într-o sumă de bani.
Prin contractul de finanţare nr. 5/14.01.2008, creditoarea, în calitate de asociat al debitoarei, s-a obligat să acorde un sprijin financiar debitoarei prin finanţarea acesteia cu suma de 700.000 euro, plătibilă în două tranşe, cu termen de rambursare 14.03.2010.
Aşadar, în cauză, se urmăreşte restituirea unui ajutor financiar, nu încasarea unui preţ, în sensul art. 1 din O.U.G. nr. 119/2007, creanţa pretins a fi izvorâtă din contractul de împrumut neavând caracter cert şi lichid.
Faţă de considerentele expuse, Tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile emiterii ordonanţei de plată în temeiul O.U.G. nr. 119/2007, astfel că cererea a fost respinsă ca nefondată, creditorul având deschisă numai acţiunea pe calea dreptului comun.
