Art. 27 alin. 2 lit. c şi d) C.proc.fiscală
Codul de procedură fiscală nu impune de plano emiterea deciziei de impunere pe numele tuturor administratorilor şi asociaţilor unei societăţi debitoare, ci doar pe numele acelor administratori ori asociaţi care sunt vizaţi de art. 27 alin. 1 şi 2, deci pentru care organul fiscal trebuie să deţină dovezi şi argumente că le sunt incidente dispoziţiile legale respective.
În speţă, organele fiscale trebuie să deţină dovezi şi argumente că recurentul a acţionat cu rea credinţă în sensul dispus de lege.
(Decizia nr. 1081/R-CONT din 02 Mai 2012)
Prin acţiunea înregistrată la data de 4.08.2011, reclamantul T.N.C. a chemat în judecată pe pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş şi Administraţia Finanţelor Publice Piteşti, solicitând anularea deciziei nr.63936/6.04.2011, prin care a fost obligat în solidar cu S.C. A. I. S.R.L. la plata sumei de 118.592 lei reprezentând debite, dobânzi şi penalităţi ale societăţii.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că în mod nelegal s-a emis decizia de angajare a răspunderii solidare, deoarece administratorul societăţii a trimis cerere pentru deschiderea procedurii insolvenţei către Tribunalul Argeş, iar neachitarea obligaţiilor fiscale la scadenţă nu a fost interpretată corect de organul fiscal.
Tribunalul Argeş, Secţia civilă, prin sentinţa civilă nr.1267/2 decembrie 2011 a respins acţiunea formulată de reclamant, reţinând că prin decizia contestată s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului cu S.C. A. I. S.R.L. pentru suma totală de 118.592 lei reprezentând 47.110 lei debite, 70.747 lei dobânzi şi 735 lei penalităţi.
Cu privire la susţinerea reclamantului în sensul că pârâtele nu au luat în seamă faptul că reclamantul împreună cu asociatul său au creditat societatea în luna ianuarie 2008 cu suma de 10.000 lei şi în luna martie 2008 cu suma de 10.000 lei, pentru plata debitelor restante la bugetul general consolidat al statului, aceasta nu se poate reţine, deoarece datoriile societăţii se acumulează începând cu anul 2005. Pe de altă parte, în cauză nu există dovada creditării societăţii cu sumele respective.
În balanţa încheiată la data de 31.12.2007, societatea a evidenţiat în rulajul total debitor al contului 5311 „casa în lei” suma de 219.468,81 lei, neefectuând plăţi la bugetul consolidat al statului şi dovedind rea credinţă.
Cu privire la susţinerea reclamantului în sensul că organul fiscal a emis decizia de angajare a răspunderii solidare potrivit art.27 alin.2 lit.c şi d Cod procedură fiscală, iar societatea a deschis procedura insolvenţei, aceasta nu poate fi reţinută deoarece decizia de angajare a răspunderii solidare a fost întocmită la data de 06.04.2011, transmisă şi confirmată de primire la data de 18.05.2011. Societatea a deschis procedura de ulterior, respectiv la data de 26.05.2011.
Conform art.194 din Legea nr.31/1990, Adunarea Generală a Asociaţilor – din care face parte şi reclamantul cu un procent de 50 % – având cunoştinţă de situaţiile financiare anuale ale societăţii şi pentru neîndeplinirea îndatoririlor ce-i revin administratorului, avea obligaţia să-l demită şi să decidă urmărirea acestuia pentru daunele produse societăţii. Adunarea Generală a Asociaţilor nu a luat nicio măsură în acest sens.
Cu adresa nr.16448/27.01.2011, comunicată la data de 25.03.2011 reclamantul a fost invitat la sediul Administraţiei Finanţelor Publice Piteşti pentru consultarea documentaţiei aflate la dosar, precum şi pentru a prezenta documente pe care le consideră utile în apărarea sa, însă acesta nu s-a prezentat dovedind rea credinţă.
Deşi s-au emis somaţii şi adrese de poprire, societatea a continuat să-şi desfăşoare activitatea, deşi starea de insolvenţă era vădită.
Odată deschisă procedura de insolvenţă societatea va putea să solicite printr-un plan de reorganizare, relansarea activităţii.
Faţă de aceste considerente şi în temeiul dispoziţiilor legale susmenţionate, acţiunea formulată de reclamant a fost respinsă.
Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamantul T.N.C., invocând dispoz. art. 3041C.proc.civ. şi criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele motive:
1. Instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că pârâta, în emiterea actului administrativ contestat, a încălcat dispoziţiile art.9 alin.1 din Codul de procedură fiscală. Reclamantul a arătat că adresa prin care a fost invitat la sediul A.F.P. i-a fost comunicată în data de 25.03.2011, deşi invitaţia era pentru data de 10.02.2011. Acest aspect a fost recunoscut şi de pârâtă prin decizia nr.120808/03.06.2011 privind soluţionarea contestaţiei formulată, fiind menţionate atât data comunicării, cât şi data pentru care a fost emisă invitaţia. Pârâta a susţinut faptul că, prin nereprezentarea la sediul A.F.P., reclamantul a dovedit rea-credinţă. Acelaşi aspect este reţinut, în mod greşit, de către instanţa de fond, nefiind vorba de rea-credinţă, ci de faptul că reclamantul nu avea cum să ajungă la sediul pârâtei anterior primirii invitaţiei, astfel că decizia contestată este lovită de nulitate absolută.
2. Având în vedere calitatea reclamantului de administrator în cadrul SC A.I. SRL, nu poate fi angajată răspunderea sa solidară, iar textele de lege invocate de pârâtă, respectiv art.27 alin.2 lit. c şi d, se referă doar la răspunderea persoanei care „cu rea-credinţă a determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale” sau „cu rea-credinţă nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate”.
Pentru situaţia în care s-ar trece peste apărarea anterioară, reclamantul a arătat că pârâta nu a făcut dovada că „cu rea-credinţă a determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale” astfel cum prevede art.27 alin.2 lit.d. Astfel, nu s-a demonstrat în ce constă reaua-credinţă, însă s-a invocat acest lucru şi dezinteresul reclamantului. Pârâta a susţinut că, „dl.R. C. a fost invitat la sediul Administraţiei Finanţelor în data de 10.02.2011 pentru consultarea documentelor aflate la dosar, precum şi pentru a prezenta documente pe care le consideră utile în apărarea sa, însă acesta nu s-a prezenta, dovedind rea-credinţă”. Recurentul a susţinut că nu se putea prezenta în data de 10.02.1011, atâta timp cât a primit convocarea la data de 25.03.2011, acesta fiind singurul motiv pentru care pârâta a considerat că este de rea-credinţă.
3. Instanţa de fond nu a avut în vedere la pronunţarea sentinţei faptul că reclamantul a depus toate eforturile pentru ca societatea la care era asociat să-şi desfăşoare activitatea şi să-şi achite datoriile către stat. Astfel, din actele contabile depuse la dosar a rezultat faptul că, în toată perioada respectivă, singurele sume de bani ce au intrat în societate au fost cele prin care reclamantul, ca şi asociat, împreună cu asociatul Rizea Costin au creditat societatea.
De asemenea, în momentul în care a constata că situaţia societăţii nu poate fi redresată, a formulat cerere pentru deschiderea insolvenţei la Tribunalul Comercial Argeş.
4. Instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că din Raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitoarei întocmit de lichidatorul judiciar rezultă că, din cauza obiectului de activitate, societatea nu a mai avut comenzi şi acest lucru a contribuit în mare măsură la intrarea în insolvenţă. Lichidatorul a menţionat că încă din anul 2007 activitatea societăţii s-a desfăşurat la un nivel foarte scăzut, iar din lipsa comenzilor, începând din anul 2008, societatea nu a desfăşurat niciun fel de activitate cu caracter specific. Pe acest fond s-au înregistrat restanţe la plata furnizorilor, dar şi faţă de bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale, unde neplata la timp a taxelor şi impozitelor a generat penalităţi şi majorări de întârziere foarte mari.
Concluzia raportului în ceea ce priveşte răspunderea membrilor organelor de conducere este „în urma analizării documentelor menţionate în raport, nu au fost evidenţiate elemente de vinovăţie”. Având în vedere concluziile raportului întocmit de către lichidatorul judiciar desemnat în cadrul dosarului de insolvenţă, nu pot răspunde pentru obligaţiile fiscale datorate de societate către stat. Este inadmisibil ca pârâta să angajeze răspunderea personală a reclamantului, considerându-l responsabil pentru obligaţiile fiscale neachitate de către societate şi, în acelaşi timp, în cadrul dosarului de insolvenţă, lichidatorul judiciar să stabilească că altele sunt motivele pentru care societatea a ajuns într-o asemenea situaţie şi anume, motive de ordin economic datorată crizei la nivel global.
Prin decizia nr. 1081/R-CONT din 2 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, a fost admis recursul reclamantul T.N.C. şi a fost modificată sentinţa în sensul că a admis acţiunea, a anulat decizia nr.120808/3.06.2011 şi decizia nr.63936/6.04.2011.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Potrivit art. 27 alin. 2 lit. c) şi d) Cod procedură fiscală, care reprezintă temeiul pentru care intimatele au angajat răspunderea solidară a recurentului cu SC Atlanta Imperx SRL, „(2)Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
c)administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;
d)administratorii sau orice alte persoane care, cu rea credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale”.
În ceea ce priveşte dispoziţiile lit. c), deşi recurentul a fost administrator al societăţii, astfel încât dispoziţiile acestui text îi sunt aplicabile, Curtea constată că intimata nu a făcut în nici un fel dovada relei-credinţe.
Astfel, după cum rezultă din încheierea din 26 mai 2011 a Tribunalului Comercial Argeş, recurentul este cel care a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă, iar împrejurarea că nu a făcut acest lucru anterior nu este reaua-credinţă, ci doar încercarea acestuia de a redresa societatea, inclusiv prin creditarea acesteia.
Cât priveşte dispoziţiile lit. d), Curtea constată că acestea nu exclud din sfera lor de cuprindere pe asociaţi, chiar dacă în alte dispoziţii legale aceştia sunt indicaţi ca atare în mod distinct.
Condiţia esenţială pentru angajarea răspunderii solidare a asociaţilor este ca aceştia să fi determinat cu rea credinţă nedeclararea şi/sau neplata la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
Reaua credinţă trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, şi trebuie să existe la momentul la care obligaţiile trebuia/puteau fi declarate şi plătite.
În speţă, decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată în acord cu dispoziţiile legale sus citate, în sensul că nu arată argumentele pentru care s-a apreciat că recurentul a acţionat cu rea credinţă în scopul determinat de lege.
Decizia respectivă specifică doar faptul că societatea comercială are datorii faţă de bugetul consolidat al statului, că legea prezumă insolvenţa acesteia pentru neplata după 90 de zile de la scadenţă a datoriilor de peste 45.000 lei şi că, deşi convocaţi la sediul organului fiscal pentru a fi ascultaţi înainte de emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare, „reprezentanţii” societăţii nu s-au prezentat.
Este evident, astfel, că decizia de angajare a răspunderii solidare a fost emisă cu nerespectarea legii, organul fiscal nestabilind motivele de fapt care ar justifica pertinent aplicarea art. 27 Cod procedură fiscală.
La rândul ei, decizia administrativă emisă de DGFP Argeş conţine propriile argumente referitoare la reaua credinţă a recurentului, exprimate cu ocazia combaterii celor prezentate de recurent în contestaţia administrativă, argumente nelegale şi netemeinice.
Astfel, Codul de procedură fiscală nu impune de plano emiterea decizie de impunere pe numele tuturor administratorilor şi asociaţilor unei societăţi debitoare, ci doar pe numele acelor administratori ori asociaţi care sunt vizaţi de art. 27 alin. 1 şi 2, deci pentru care organul fiscal trebuie să deţină dovezi şi argumente că le sunt incidente dispoziţiile legale respective.
În speţă, organele fiscale trebuie să deţină dovezi şi argumente că recurentul a acţionat cu rea credinţă în sensul dispus de lege.
Sub aspectul relei credinţe, DGFP Argeş a arătat că documentele anexate de recurent la contestaţia administrativă atestă faptul că acesta a creditat lunar societatea doar în anul 2008, după care nu s-au mai făcut plăţi la bugetul statului pentru datoriile care au început să se acumuleze din anul 2005.
Prin urmare, organul fiscal a apreciat că recurentul este de rea credinţă pentru că nu a pus tot timpul la dispoziţia societăţii fondurile necesare pentru plata integrală a restanţelor fiscale.
Un astfel de argument, însă, este contrar legii, care nu impune unui asociat să crediteze societatea cu bani proprii pentru plata datoriilor fiscale.
Codul de procedură fiscală trage la răspundere doar pe asociatul care a determinat cu rea credinţă neachitarea respectivelor datorii la scadenţă, deci care, prin acţiune sau prin omisiune voită, nu şi-a îndeplinit corespunzător obligaţiile specifice statului său cu scopul de a opri plata datoriilor fiscale.
Cât priveşte dovada faptului că recurentul a creditat societatea cu diverse sume de bani, Curtea constată că însăşi DGFP Argeş a recunoscut acest fapt în cuprinsul deciziei administrative nr. 121476/6.06.201 şi că tribunalul a administrat proba cu înscrisuri tocmai în acest sens, însă în mod nelegal nu a studiat înscrisurile depuse la dosar şi a afirmat că reclamantul nu a dovedit susţinerea respectivă.
DGFP Argeş, suplinind motivele deciziei de angajare a răspunderii solidare, a imputat recurentului faptul că adunarea generală a creditorilor (din care făcea parte şi acesta cu un procent de 50%) nu a procedat la demiterea şi urmărirea administratorului social pentru daunele pricinuite societăţii, cunoscând situaţiile financiare ale societăţii, pe care AGA le-a aprobat.
În speţă, însă, administratorul este chiar recurentul, care nu poate vota propria demitere, astfel încât acest aspect nu îi poate fi imputat.
Prezumţiile folosite de intimate pentru angajarea răspunderii solidare a recurentului nu sunt pertinente pentru aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. 2 lit. d) C.proc.fiscală.
De altfel, aceste prezumţii sunt răsturnate de concluziile lichidatorului desemnat în procedura de insolvenţă, care nu a identificat elemente de atragere a răspunderii personale a administratorului debitoarei, procedura fiind închisă fără antrenarea răspunderii vreunuia dintre asociaţii debitoarei (fişa ECRIS, filele 13,14 din dosar)
Pentru cele expuse, concluzionând în sensul că intimatele pârâte nu au dovedit că recurentul reclamant a acţionat cu rea credinţă în sensul prevăzut de art. 27 alin. 2 lit. c şi d) C.proc.fiscală, în baza art. 312 alin. 1-3 C.proc.civ. Curtea a admis recursul şi a modificat sentinţa în sensul admiterii cererii reclamantului şi anulării deciziei nr.63936/06.04.2011 şi a deciziei nr.121476/06.06.2011.
