– Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003: art. 27 alin. (2) lit. a)
Aplicarea procedurii fiscale pentru antrenarea răspunderii solidare a celor care a dobândit active de la debitor exclude aplicarea dispoziţiilor dreptului comun,
Potrivit art. 27 alin. (2) lit. a) C. pr. fisc., pentru obligaţiile de plată restante a, debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta persoanele fizice sau juridic
care, anterior datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, au dobândit în orice mod active de la debitorii care şi-au provocat astfel insolvabilitatea.
Ca atare, pentru a beneficia de avantajele solidarităţii terţului dobănditor prin orice act translativ de proprietate, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, persoana interesată trebuie să dovedească distinct reaua-credinţă a terţului dobânditor.
(Decizia nr. 894/RC din 23 iunie 2010)
Prin acţiunea înregistrată la 14 decembrie 2009, reclamantul T.C.F. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş – Administraţia Finanţelor Publice Piteşti pentru a se dispune anularea deciziilor nr. 6/29/159398 din
30 iunie 2009 şi nr. 2 din 16 septembrie 2008 şi suspendarea executării acestor decizii până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de fond.
în motivare, reclamantul a susţinut că prin sentinţa penală nr. 92 din 15 februarie 2007 s-a dispus achitarea mai multor inculpaţi, printre care şi P.L., inculpaţi care ulterior au fost condamnaţi prin decizia nr. 27/A din 11 martie 2008 a Curţii de Apel Piteşti rămasă definitivă prin decizia nr. 3666 din 12 noiembrie 2008 a ÎCCJ.
Pentru recuperarea sumelor stabilite în sarcina inculpaţilor, respectiv suma de 480.026 lei, sumă cu care s-a constituit parte civilă DGFP Argeş, s-a trecut la executarea silită, iar la 25 mai 2009 s-a constatat insolvabilitatea debitoarei P.L. Reţinându-se că aceasta şi-a înstrăinat prin către reclamant apartamentul, s-a emis în condiţiile art. 27 şi 28, decizia de atragere a răspunderii solidare a acestuia, decizie menţinută în urma contestaţiei formulate.
Actele administrative astfel emise nu îndeplinesc însă condiţiile impuse de lege pentru valabilitatea lor, respectiv condiţia relei credinţe a terţului dobânditor, urmând însă să se observe şi că donatara nu figurează în dispozitivul hotărârii penale, iar cele două decizii sunt nemotivate. în cauză, nici reaua credinţă a donatoarei nu a putut fi probată în condiţiile în care există prezumţia de nevinovăţie şi la data încheierii actului, ea nu fusese în niciun fel înlăturată.
Cu privire la suma pentru care s-a atras răspunderea, se susţine că a fost în mod greşit determinată, stabilindu-se atât majorări de întârziere, cât şi penalităţi, deşi potrivit legii, numai prima categorie reprezintă accesoriile ce trebuie calculate şi nu împotriva reclamantului, căruia nu i-au fost niciodată comunicate deciziile, pentru a-şi exercita dreptul la apărare.
Prin sentinţa nr. 202/CAF/2010, Tribunalul Argeş a admis acţiunea şi a anulat cele două decizii, reţinând că în raporturile juridice buna credinţă a unei părţi se prezumă, iar reaua-credinţă trebuie dovedită, ceea ce în cauză nu s-a realizat. In condiţiile în care condamnarea definitivă a avut loc la 12 decembrie 2008, nu se poate reţine că donaţia din 31 august 2006 s-a făcut cu rea-credinţă.
Şi dacă s-ar dovedi aceasta, există posibilitatea formulării unei acţiuni revocatorii, prin care se aduce în patrimoniul bunul înstrăinat pentru a putea fi urmărit.
împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru motive înca-drabile în dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 304 C. pr. civ., susţinându-se în esenţă următoarele:
– hotărârea este nemotivată, în raport de obiectul dedus judecăţii, iar trimiterea la acţiunea revocatorie nu are nicio legătură cu cadrul procesual, în condiţiile în care la data donaţiei, recurenta nu era titulara unei creanţe certe, lichide şi exigibile;
– în ceea ce priveşte reaua-credinţă, ea rezultă în principal din calitatea de fiu al donatorului şi din faptul că actul translativ de proprietate este unul gratuit, prin care s-a creat starea de insolvabilitate;
– existenţa insolvabilităţii, ca cerinţă a aplicării dispoziţiilor art. 27 şi 28 din O.G. nr. 92/2003, a fost dovedită prin încheierea procesului verbal nr. 136752/25 mai 2009, aşa încât toate condiţiile impuse de lege sunt îndeplinite. Nu trebuie neglijat şi faptul că este posibil ca donaţia să fie revocată după trecerea termenului de 5 ani de prescripţie.
Examinând criticile formulate, Curtea a constatat ca sunt nefondate, pentru cele ce se vor arăta mai jos.
Nu se poate reţine că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii şi contradictorii, în ceea ce priveşte aplicarea textului în discuţie, respectiv art. 27 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 92/2003. Instanţa a motivat că înstrăinarea bunurilor s-a făcut cu mult anterior condamnării donatoarei şi că nu s-a dovedit reaua-credinţă. Instanţa a reţinut într-adevăr greşit posibilitatea formulării unei acţiuni revocatorii, faţă de jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea art. 975 C. civ., recurenta neavând deschisă calea unei asemenea acţiuni, deoarece nu deţinea la data donaţiei o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, însă acest aspect nu are relevanţă în speţă, obiectul cererii de faţă fiind distinct, iar temeiul acţiunii fiind reprezentat de un text special, derogatoriu de la dispoziţiile de drept comun. Aplicarea procedurii fiscale pentru antrenarea răspunderii solidare, a celor care au dobândit active de la debitor, exclude aplicarea dispoziţiilor dreptului comun, astfel că, argumentul reţinut de instanţa de fond nu are relevanţă.
Cu privire la fondul cauzei, faţă de criticile invocate în recurs, Curtea constată că instanţa a pronunţat o soluţie legală şi temeinică.
Prin decizia penală nr. 27/A din 11 martie 2008, definitivă prin decizia penală nr. 3666 din 12 noiembrie 2008, Curtea de Apel Piteşti a condamnat, printre alţii, pe P.L., solidar cu ceilalţi inculpaţi, să plătească părţii civile, Statul Român, despăgubiri în valoare de 480.025,75 lei, cu dobânzi şi penalităţi de la 6 noiembrie 2003 până la plata efectivă a debitului.
Nu se poate reţine că P.L. nu a fost menţionată în dispozitivul deciziei penale, la soluţionarea acţiunii civile, devreme ce, în decizie, se vorbeşte despre „inculpaţi”, dintre care numai Ş.C. şi M.F. sunt obligaţi solidar cu părţile responsabile civilmente la plata despăgubirii menţionate, rezultând astfel că restul inculpaţilor sunt obligaţi solidar unii cu alţii, pentru aceştia nefiind incidenţă ipoteza antrenării răspunderii solidare a persoanei responsabile civilmente.
La 25 mai 2009 s-a întocmit procesul-verbal de constatare a stării de insolvabilitate a lui P.L., în care s-a reţinut că acesta a înstrăinat anterior, prin actul de donaţie autentificat sub nr. 1601 din 31 august 2006, fiului său T.C.F., nuda proprietate a apartamentului sau.
Prin decizia atacată s-a stabilit răspunderea solidară a lui T.C.F. pentru suma de 1.329.442 lei, datorată de mama sa, transmiţătoarea prin actul de donaţie, după calcularea dobânzilor şi penalităţilor.
Potrivit art. 27 alin. (2) lit. a) C. pr. fisc., pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta persoanele fizice sau juridice care. anterior datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, au dobândit în orice mod active de la debitorii care şi-au provocat astfel insolvabilitatea.
Ca atare, faţă de dispoziţia legală aplicabilă se constată instituirea unor cerinţe, în scopul stabilirii răspunderii solidare a dobânditorilor de active de la debitor, anume: debitorul să aibă o obligaţie de plată restantă, să fie constatat insolvabil, să fi înstrăinat active din averea sa anterior declarării insolvabilităţii, iar dobânditorul bunului să fi fost de rea-credinţă, urmărind provocarea insolvabilităţii.
în cauză, condiţiile legale precitate sunt îndeplinite cu excepţia celei care se referă la poziţia subiectivă a reclamantului ca dobânditor al bunului, prin actul de transmitere cu titlu gratuit.
Sub aspectul relei-credinţe a dobânditorului, recurenta arată că, din calitatea de fiu a donatoarei, rezultă cu certitudine faptul că acesta a acceptat donaţia cu rea-credinţă, fiind de principiu faptul că reaua-credinţă este dovedită prin chiar titlul gratuit care a determinat starea de insolvabilitate. Or, în această abordare, recurenta combină cerinţele acţiunii revocatorii de drept comun, pe care în mod fundamentat o neagă în debutul motivelor de recurs, cu cerinţele prevăzute de legea specială [art. 27 alin. (2) lit. a) C. pr. fisc.], pentru antrenarea răspunderii solidare a terţului dobânditor. Chiar dacă în acţiunea de drept comun, revocatorie, actele cu titlu gratuit se presupun a fi viclene (art. 975 C. civ.), fără a fi nevoie să se dovedească reaua-credinţă a dobânditorului, sau complicitatea sa la fraudă, art. 27 alin. (2) lit. a) C. pr. fisc. pretinde distinct condiţia relei-credinţe, independent de natura actului încheiat, prevăzându-se expres că cerinţa se aplică dobândirii „în orice mod”.
O asemenea cerinţă, destul de oneroasă pentru creditor, care trebuie să o dovedească, este justificată de faptul că efectul angajării răspunderii solidare, în temeiul textului de lege, se extinde asupra întregii creanţe şi asupra întregii averi a terţului dobânditor de la debitor, ceea ce reprezintă o garanţie pentru creditor. Ca atare, pentru a beneficia de avantajele solidarităţii terţului dobânditor prin orice act translativ de proprietate, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, persoana interesată trebuie să dovedească distinct reaua-credinţă a terţului dobânditor.
Este adevărat că înstrăinarea s-a făcut către fiul debitoarei, însă această calitate nu este suficientă pentru a susţine reaua-credinţă a dobânditorului. Poziţia exprimată de către reclamant în cererea de chemare în judecată relevă nerecunoaşterea susţinerilor pârâtei, astfel că, aşa cum s-a reţinut şi de către instanţa de fond, reaua-credinţă trebuie demonstrată, buna-credinţă fiind prezumată, simpla afirmare a calităţii de fiu a debitorului neputând întemeia o prezumţie, chiar simplă, de rea-credinţă, iar o prezumţie legală în acest sens lipseşte.
în cauză trebuie reţinut în principal că la data încheierii actului translativ de proprietate, reclamantul donatar era minor (aspect ce rezultă atât din act, cât şi din verificarea actului de identitate) şi deci avea capacitate de exerciţiu restrânsă.
Raţiunea capacităţii de exerciţiu restrânsă este aceea determinată de realitatea potrivit căreia, la anumite vârste, persoana nu are discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile, pentru a putea discerne şi a-şi reprezenta manifestările sale de voinţă. Legea prezumă o astfel de insuficientă reprezentare a raporturilor juridice la care participă pentru minorul care a împlinit vârsta de 14 ani (art. 9 din Decretul nr. 31/1954) şi de aceea cere ca actele încheiate de acesta să beneficieze de o anumită încuviinţare, în funcţie de natura actelor şi de importanţa acestora în viaţa persoanei.
Atâta vreme cât în mod legal se stabilesc măsuri de protecţie suplimentare tocmai în considerarea unui discernământ insuficient pentru încheierea actelor de dispoziţie, ca şi pentru anumite acte de administrare, singura apreciere care se impune este aceea că minorul între 14 şi 18 ani, nu este în măsură să-şi reprezinte în mod corect şi complet situaţia de fapt şi consecinţele actelor sale.
în aceste condiţii, a pretinde numai pe baza unor raporturi de rudenie existenţa relei-credinţe a minorului, care a fost asistat la încheierea actului juridic şi a susţine că acesta a urmărit crearea unei stări de , constituie o pretenţie ce nu poate fi primită.
Este relevant faţă de acest aspect şi faptul că înstrăinarea prin donaţie s-a făcut la
31 august 2006, mult anterior pronunţării sentinţei penale nr. 92 din 15 februarie 2007. prin care P.L. a fost achitată în temeiul art. 10 lit. a) C. pr. pen. (fapta nu există), iar dreptul de creanţă al recurentei s-a născut la 11 martie 2008, prin decizia nr. 27/A a Curţii de Apel Piteşti.
Pe de altă parte, revocarea donaţiei, după expirarea termenului de prescripţie al executării silite, nu poate opera decât în ipotezele art. 829 C. civ., în cazurile şi condiţiile limitativ prevăzute de lege (art. 831 C. civ. revocarea pentru ingratitudine, art 832 C. civ. revocarea pentru neîndeplinirea condiţiilor şi art. 836 C. civ. revocarea pentru survenienţă de copil), faţă de principiul irevocabilităţii de gradul doi al donaţiei. Totodată, potrivit art. 132 lit. d) C. pr. fisc., raportat la art. 4051 alin. (1) lit. c) C. pr. civ.. cursul prescripţiei se suspendă atâta timp cât debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la urmărire, astfel că în eventualitatea unei asemenea revocări, dacă se va releva intenţia de sustragere a bunurilor de la urmărire, prescripţia nu poate fi considerată împlinită.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. pr. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.
