Drept de proprietate imobiliară stabilit prin hotărâre judecătorească. Succesiune. Acceptare tacită a moştenirii.
Contradicţie între constatările cuprinse în certificatul de moştenitor şi poziţia exprimată de petent şi constatată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă ulterioară
Decizia nr. 3074 din 26noiembrie2009
I. Prin sentinţa civilă nr. 1837/18.06.2009, pronunţată de Tribunalul Cluj s-a respins cererea formulată de reclamantul B.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice a jud. Cluj şi Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Turda.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că prin decizia de impunere nr. 1230303957891/03.10.2008, Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Turda a stabilit în sarcina reclamantului suma de 1320 lei, reprezentând impozit datorat din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal pentru anul 2008. Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat contestaţie, care a fost respinsă prin decizia nr. 10/27.01.2009 emisă de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a jud. Cluj.
Analizând atât decizia de impunere nr. 1230303957891/03.10.2008 cât şi decizia nr. 10/27.01.2009, tribunalul a constatat că acestea au fost emise cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale în materie.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 4554/2007, rămasă irevocabilă, Judecătoria Turda a admis acţiunea în prestaţie tabulară, constatând că au calitatea de moştenitori acceptanţi ai defunctului B.L., B.I., în calitate de soţie supravieţuitoare, precum şi reclamantul din prezenta cauză, B.L., în calitate de descendenţi de gradul I ai defunctului, în cotă de 3/8 parte fiecare, dispunând predarea moştenirii şi înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al moştenitorilor legali, reclamantul, în calitate de moştenitor al tatălui său, fiind obligat să îşi exprime consimţământul la încheierea contractului de vânzare cumpărare cu intervenienţii forţaţi M.M. şi M.M. cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 800 mp, în caz contrat sentinţa ţinând loc de act autentic de vânzare cumpărare.
Rezultă că printr-o sentinţă civilă irevocabilă, la care reclamantul a participat în calitate de pârât, s-a stabilit calitatea acestuia de moştenitor după defunctul B.L., în masa succesorală fiind inclus imobilul teren în suprafaţă de 800 mp teren. Prin urmare, apărarea reclamantului în sensul că nu are calitatea de moştenitor după defunctul său tată şi, deci, nici pe cea de contribuabil, urmează a fi înlăturată.
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii absolute a deciziei de impunere invocate prin cererea de chemare în judecată, aceasta a fost respinsă, din analiza deciziei contestate rezultând că aceasta cuprinde toate menţiunile obligatorii. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 46 Cod procedură fiscală, lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal referitoare la
1
numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal atrage nulitatea acesteia. Or, analizând decizia de impunere aflată la dosar, rezultă că aceasta conţine elementele obligatorii menţionate anterior.
Analizând excepţia prescripţiei dreptului organului fiscal de a emite decizia de impunere, tribunalul a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 91 alin. 1 Cod procedură fiscală, dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani.
În speţă, însă, contrar susţinerilor reclamantului, tribunalul a constatat că transferul dreptului de proprietate asupra terenului a avut loc prin sentinţa civilă nr. 4554/2007 a Judecătoriei Turda (la data rămânerii definitive a acesteia, respectiv la data de 30.04.2008) şi nu la data de 06.10.1997, dată la care s-a încheiat un contract sub semnătură privată şi care, în condiţiile în care nu îndeplinea condiţia ad validitatem privind încheierea sa în formă autentică, nu putea reprezenta decât o promisiune de vânzare.
Prin urmare, raportat la data la care a avut loc transferul dreptului de proprietate, respectiv 30.04.2008, dreptul organului fiscal de a emite decizia contestată nu era prescris.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că s-a stabilit printr-o hotărâre irevocabilă calitatea de moştenitor a reclamantului după defunctul său tată, prin aceeaşi sentinţă având loc transferul dreptului de proprietate în favoarea cumpărătorilor M.M. şi M.M., astfel încât, în mod legal, în conformitate cu dispoziţiile art. 77 ind. 1 Cod fiscal, organele fiscale au stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de plată a impozitului pe datorat ca urmare a transferului dreptului de proprietate care a avut loc în anul 2008.
În consecinţă, pentru toate considerentele expuse anterior, constatând ca fiind emise cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale incidente actele contestate de către reclamant, a fost respinsă ca nefondată cererea formulată.
II. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.L., solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei şi admiterea cererii aşa cum a fost formulată cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului reclamantul a următoarele:
1. Prezentarea situaţiei de fapt şi obiectul litigiului:
Inspectorul fiscal a emis Decizia de impunere anuală pentru veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimonial personal pe anul 2008 nr. 1230303957891 din 03.10.2008 şi a stabilit in sarcina reclamantului un impozit datorat in sumă de 1320 lei, calculată la o bază de impunere în valoare de 66000 reprezentând cota de % a parte din suprafaţa de 800 mp teren. Defunctului tată B.L. al petentului, identic in acte cu B.L., cu ultimul domiciliu in Turda str. Gen. Drăgălina nr. 1, et. 1, jud. Cluj, cu adeverinţa nr. 12384 din 7 oct. 1992 şi cu Titlul de proprietate nr. 5344/480 din 06.apr.1994, i s-a retrocedat cota de 1/3 a parte din imobilul teren in suprafaţă de 14600 mp teren, tarla 27, parcela 1, situat În Turda, Castrul Roman.
Între anii 1992-1995 prin Contracte de vânzare-cumpărare sub semnătura privată, defunctul B.L. împreună cu ceilalţi coproprietari au vândut terenul mai multor cumpărători care au înscris dreptul lor de proprietate în cartea funciară conform Titlului de proprietate şi au edificat case pe aceste terenuri, cu excepţia terenului vândut cumpărătorului M.M. În 1997.
Tatăl petentului, B.L., a decedat la data de 3 Noiembrie 1995 şi conform ultimei sale dorinţe petentul şi sora sa B.E., nu au acceptat succesiunea, au devenit străini de prin
2
neacceptare conform art. 700 Cod civil, singura moştenitoare acceptantă rămânând mama lor vitregă, B.I. în calitate de soţie supravieţuitoare, fapt ce rezultă din Certificatul de moştenitor nr. 132/1996, emis de BNP M.M.R..
B.I. ca unica moştenitoare in anul 1997 a vândut suprafaţa de 800 mp teren in favoarea cumpărătorului M.M.. Prin acest contract de vânzare cumpărare sub semnătură privată s-a stabilit şi s-a achitat preţul de 4 milioane de lei vechi si s-a predat terenul cumpărătorului care a devenit proprietar conform art. 1295 C. civ., având posesia, folosinţa si dispoziţia asupra bunului.
În dosarul nr. 1451/2005, petentul a fost chemat în judecată, în calitate de pârât, de mama sa vitregă B.I. s.a. pentru a consimţi la acţiunea in prestaţie tabulară.
Prin Sentinţa civilă nr. 4554/2007 s-a dispus rectificarea cărţilor funciare, reîntabularea dreptului de proprietate in favoarea vechilor proprietari, alipirea imobilelor, sistarea stării de indiviziune şi dezmembrarea imobilului in 9 parcele care au fost înscrise in favoarea cumpărătorilor şi petentul a fost obligat să consimt la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu intervenienţii M.M. si soţia M.M. cu privire la imobilul teren În suprafaţă de 800 mp, în caz contrar sentinţa va ţine loc de act autentic de vânzare cumpărare.
Petentul nu s-a prezentat in proces pe considerentul ca nu are calitatea de moştenitor si nu are nici un drept asupra acestui teren, ştiind faptul ca aceste terenuri au fost vândute.
În baza acestei sentinţe Administraţia Finanţelor Publice Turda prin Decizia de impunere anuală pentru veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimonial personal pe anul 2008, nr. 1230303957891 din 03.10.2008, a stabilit in sarcina sa un impozit datorat de 1320 lei, calculată la o bază de impunere în valoare de 66.000 lei, reprezentând contravaloarea cotei de % -a parte din suprafaţa de 800 mp teren.
Petentul a depus in termen legal contestaţie împotriva Deciziei de impunere anuală pentru veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimonial personal, pe anul 2008, nr. 1230303957688 din 03.10.2008 care a fost respins prin Decizia nr. 10 din 27.01.2009 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, Serviciul de Soluţionare Contestaţii.
In termen legal a formulat acţiune si a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. 1230303957891 din 03.10.2008 şi a Deciziei nr. 10 din 27.01.2009 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, Serviciul de Soluţionare Contestaţii.
Prin sentinţa civilă nr. 1837/2009 pronunţată în şedinţa publică din 18 Iunie 2009, in Tribunalul Cluj a respins cererea pe considerentul că Decizia de impunere nr. 1230303957891 din 03.10.2008 şi a Decizia nr. 10 din 27.01.2009 au fost emise cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale.
II. Hotărârea judecătorească este nelegală, în speţă fiind aplicabile prevederile art. 304 indice 1 C. pr. civ., întrucât hotărârea atacată nu este susceptibilă de apel, precum şi prevederile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., pentru următoarele considerente:
1. Pe excepţiile ridicate:
1. Instanţa de fond in mod nelegal a respins excepţia nulităţii absolute a Deciziei de impunere pe considerentul că acesta conţine elementele obligatorii conform art. 46 C.pr. fiscală.
Decizia de impunere nu respectă prevederile art. 43 C. pr. fiscală, lipsesc elementele prevăzute de art. 43 alin. (2) lit. a, e, f şi h denumirea organului fiscal emitent, motivele de fapt şi de drept, ştampila, sediul precum şi modalitatea stabilirii bazei de impunere, modalitatea de
3
calcul al impozitului, conf. art. 89 C. pr. fiscală, fapt pentru care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a acesteia, conform art. 46 C. pr. fiscală.
2. Instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal a respins excepţia prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, în speţă dreptul de a emite Decizia de impunere anuală pentru veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimonial personal, pe anul 2008, nr. 1230303957688 din 03.10.2008, constatând că transferul dreptului de proprietate asupra terenului a avut loc la data de 30.04.2008, data rămânerii definitive a Sentinţei civile nr. 4554/2007 şi astfel dreptul organului fiscal de a emite decizia nu a fost prescris.
Imobilul teren, aşa cum rezultă din Sentinţa civilă nr. 4554 pronunţată de Judecătoria Turda la data de 07.12.2007, în dos. civ. 1452/2005, nr. unic 41/328/2008 a fost retrocedat defunctului tată al recurentului reclamant în anul 1994 şi din Contractele de vânzare cumpărare, sub semnătură privată a fost vândut in perioada 1992-1997 de defunctul meu tată
B.L. si respectiv de mama mea vitregă B.I..
Momentul transferului dreptului de proprietate asupra terenului, conform art. 1295 Cod civil, a avut loc la data perfectării contractelor de vânzare cumpărare sub semnătură privată, când s-a efectuat plata preţului si s-a predat bunul, cumpărătorul având posesia, folosinţa si dispoziţia asupra bunului:” Vinderea este perfecta între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului”, iar În conformitate cu prevederile punctului 151*2 lit. g) alin. (4) şi (5) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal:
4) pentru imobilele dobândite cu titlu de uzucapiune, constatata prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, data dobândirii este considerată data la care a Început să curgă termenul de uzucapiune;
5) În cazul înstrăinării unor imobile rezultate din dezmembrarea, respectiv dezlipirea unui imobil, data dobândirii acestor imobile este data dobândirii imobilului iniţial care a fost supus dezlipirii, respectiv dezmembrării;”
Întrucât art. 77*1 din Codul fiscal – privind definirea venitului din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal – a intrat în vigoare la data de 1 iunie 2005, acest text de lege nu poate fi aplicat retroactiv asupra vânzării din anul 1997, iar conform cu prevederile art. 91 alin.(1) din C. pr. fiscală” Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie În termen de 5 ani… “, termenul de prescripţie de 5 ani fiind împlinită Încă la data de 31.12.2002, calculat de la data vânzări.
Instanţa de fond nu a luat in considerare principiile fiscalităţii prevăzute de art. 3 conform cărora: “Impozitele şi taxele reglementate de prezentul cod se bazează pe următoarele principii:
b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;
c) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, În funcţie de mărimea acestora;
d) eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru
4
persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investiţionale majore. “
Pentru aceste considerente solicită să se admită excepţia prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, în speţă dreptul de a emite Decizia de impunere anuală pentru veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal, pe anul 2008, nr. 1230303957688 din 03.10.2008.
Pe fond, recurentul arată că:
Hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală. Instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal nu a luat in considerare apărarea prin care a arătat că acesta şi sora sa B.E., nu au acceptat succesiunea, au devenit străini de succesiune prin neacceptare conform art. 700 Cod civil, singura moştenitoare rămânând mama lor vitregă B.I. în calitate de soţie supravieţuitoare aşa cum rezultă din Certificatul de moştenitor nr. 132/1996, emis de BNP M.M.R..
Renunţarea la moştenire este un act de voinţă unilaterală şi potrivit art. 696 C.civ. ” eredele ce renunţă este considerat că nu a fost niciodată erede”, adică străin de moştenire cu efecte retroactive de la data deschiderii moştenirii.
Pe cale de consecinţă , reclamantul susţine că este lipsit de orice drept asupra activului moştenirii, că nu a avut calitatea de moştenitor, nu a moştenit această suprafaţă de teren si pe cale de consecinţă nici nu a putut să vând acest teren. Astfel, în anul 2008 nu a avut nici un venit din transferul dreptului de proprietate şi nu poate fi obligat la plata impozitului pe venit din transferul dreptului de proprietate.
Hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală pentru motivul că nu a luat în considerare că însăşi din Sentinţa civilă nr. 4554/2007 pronunţată de Judecătoria Turda în dos. 1451/2005 rezultă clar faptul că acest teren a fost vândut in anul 1997 la preţul de 4 milioane lei vechi, cu mult înainte de apariţia Codului fiscal care nu retroactivează.
Constatările făcută de instanţa de fond, privitor la faptul că prin Sentinţa civilă nr. 4554 pronunţată de Judecătoria Turda la data de 07.12.2008, în dos. civ. 1452/2005, nr. unic 41/328/2008 a avut în anul 2008 venituri din transferul dreptului de proprietate în sumă de 66000 lei, sunt nefondate, recurentul neavând nici un venit din transferul dreptului de proprietate în anul 2008 cum de altfel nu a avut venit nici în anul 1997, acest teren fiind vândut de mama vitregă, singura succesoare a defunctului său tată.
Privitor la cererea de intervenţie în nume propriu formulată de intervenienţii M.M. şi M.M., în dos. civ. 1452/2005, instanţa a reţinut faptul că prin înscrisul sub semnătură privată încheiat la data de 6.10.1997 aceştia au cumpărat suprafaţa de 800 mp teren la preţul de 4.000.000 lei vechi, suma fiind achitată în întregime, iar posesia terenului fiind predată la data semnării actului.
Instanţa prin sentinţă a validat antecontractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 6.10.1997 şi a dispus intabularea imobilului teren în suprafaţă de 800 mp in favoarea intervenienţilor M.M. şi M.M.
Acţiunea a fost formulată încă în anul 2005 – înainte de intrarea in vigoare a prevederilor Codului fiscal privind impozitul pe transferul dreptului de proprietate pentru motivul că situaţia de carte funciară nu a corespuns realităţii şi a fost necesar să se sisteze cărţile funciare a cumpărătorilor. S-a procedat la dezmembrarea imobilelor, la stabilirea situaţiei iniţiale de carte funciară, la intabularea dreptului de proprietate a moştenitorilor, la sistarea stării de
5
indiviziune, dezmembrarea imobilului şi intabularea dreptului de proprietate in favoarea cumpărătorilor.
Aşa cum rezultă din Sentinţa civilă, terenurile înscrise in Titlul de proprietate nr. 5344/480 din 06.04.1994 au fost înstrăinate in anii 1990, terenul in speţă fiind înstrăinat la data de 6.10.1997 la preţul de 4 milioane lei vechi, deci cu mult înainte de apariţia Codului fiscal si a impozitului pe venitul din transferul dreptului de proprietate.
Instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal a stabilit că data transferului dreptului de proprietate a avut loc la 30.04.2007, data pronunţării sentinţei civile nr. 4554/2007.
Momentul transferului dreptului de proprietate asupra terenului, conform art. 1295 Cod civil, a avut loc la data de 6 oct. 1997, când s-a efectuat plata preţului si s-a predat bunul, cumpărătorul având posesia, folosinţa si dispoziţia asupra bunului: ” Vinderea este perfecta între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului” iar în conformitate cu prevederile punctului 151*2 lit. g) alin. (4) şi (5) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal:
– 4) pentru imobilele dobândite cu titlu de uzucapiune, constatata prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, data dobândirii este considerată data la care a Început să curgă termenul de uzucapiune;
– 5) În cazul înstrăinării unor imobile rezultate din dezmembrarea, respectiv dezlipirea unui imobil, data dobândirii acestor imobile este data dobândirii imobilului iniţial care a fost supus dezlipirii, respectiv dezmembrării;”
Legiuitorul prin introducerea art. 77 indice 1 din Codul fiscal nu a prevăzut ca aceste prevederi lega le se aplică retroactiv vânzărilor anterioare Întrucât conform prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie nici Codul fiscal nu retroactivează, astfel dispune doar pentru viitor.
III. Concluzie:
Pe baza celor relatate mai sus solicită ca prin hotărârea care se va pronunţa să se admită recursul, să se modifice sentinţa şi să se admită cererea reclamantului aşa cum a fost formulată cu cheltuieli de judecată.
III. Prin întâmpinare pârâta intimată DGFP Cluj a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate.
Astfel, intimata arată că recurentul practic reia toate criticile şi observaţiile făcute în faţa instanţei de fond fără relevanţă însă în economia recursului.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Curtea constată că este nefundat aşa cum se va arăta în considerentele ce urmează:
1. Cât priveşte prima critică axată pe greşita soluţionare a excepţiei nulităţii absolute a Deciziei de impunere pe considerentul că aceasta nu ar conţine toate elementele obligatorii impuse de art. 46 din Codul de procedură fiscală, Curtea observă că această chestiune a fost tranşată mai întâi prin Decizia nr. 10 din 27 ianuarie 2009 prin care organul de soluţionare a contestaţiei, pârâta intimată din cauza de faţă, a statuat cu raportare la dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Ordinul Ministerului Economiei şi Finanţelor nr. 1504/2007 privind modificare şi completarea Ordinului nr. 1430/2004 al aceluiaşi minister că nu lipsesc elementele care atrag nulitatea acesteia aşa cum este prevăzută la art. 46 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
La rândul ei instanţa de fond cercetând legalitatea Deciziei, la contestaţia reclamantului care a reiterat această critică, a statuat că din analiza deciziei de impunere contestate rezultă că
6
aceasta cuprinde toate menţiunile obligatorii prevăzute de art. 46 din Codul de procedură fiscală.
În adevăr, conform art. 46 din Codul de procedură fiscală (OG nr. 92/2003), cu modificările şi completările ulterioare, care are denumire marginală nulitatea actului administrativ fiscal legiuitorul prevede că: Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu.
Cercetând viciul de nelegalitate invocat de reclamantul recurent sub aspectul lipsei denumirii organului fiscal emitent, a motivelor de fapt şi de drept, a ştampilei precum şi a modalităţii de stabilire a bazei de impunere, Curtea constată că atât organul administrativ fiscal de soluţionare a contestaţiei cât şi instanţa de fond au realizat o cercetare corectă şi completă a conţinutului şi regularităţii actului contestat ajungând astfel la o soluţie legală privind reţinerea legalităţii acestuia.
Astfel, reclamantul reiterează practic excepţia de nulitate fără să arate în concret unde se localizează eroarea de fapt sau de raţionament a celor două autorităţi, rezumându-se doar să evidenţieze formal lipsa acestor elemente.
Cercetând sub aspectul dispoziţiilor art. 3041 C.pr.civ. decizia de impunere anuală pentru veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal pe anul 2008 emisă sub nr. 1230303957891 din 03.10.2008 aflată în copie la dosarul instanţei de fond, Curtea reţine că aceasta cuprinde denumirea organului fiscal emitent: Ministerul Economiei şi Finanţelor -Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cuprinde de asemenea, motivele de fapt şi de drept referitoare la tratamentul fiscal ce rezultă cu prisosinţă din descrierea elementelor raportului juridic de drept material fiscal atât în fapt cât şi în drept cât şi modalitatea stabilirii bazei de impunere.
Curtea mai constată că lipsa ştampilei şi a sediului organului fiscal emitent al actului administrativ fiscal contestat, deşi reale, nu conduc la constatarea nulităţii absolute a acestuia deoarece, menţiunea cu privire la sediul organului fiscal nu este cerută de prevederile art. 43 alin. 2 din Codul de procedură fiscală iar cât priveşte ştampila, deşi această formalitate este cerută expres de prevederile art. 43 alin. 2 lit. h) din legea procedurală fiscală lipsa acestei menţiuni nu atrage nulitatea prevăzută de art. 46 deoarece textul legal nu prevede o atare consecinţă.
Aşa fiind şi în raport de aspectele de fapt şi de drept expuse în precedent, Curtea constată că instanţa de fond a dat o interpretare corectă şi legală instituţiei nulităţii actului administrativ fiscal şi a aplicat corect dispoziţiile art. 46 din Codul de procedură fiscală.
Din această perspectivă motivul de recurs pricind această neregularitate se va respinge ca nefundat.
2. Cu referire la excepţia prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţiile fiscale în sarcina reclamantului prin decizia de impunere mai sus arătată, Curtea reţine că deşi această chestiune nu este adusă în discuţie în faza administrativă de soluţionare a contestaţiei, face obiectul acţiunii de administrativ fiscal şi este pusă în discuţie pentru prima dată în faţa instanţei de fond, deci omisso medio.
7
Cu toată această imperfecţiune procedurală având în vedere că regimul prescripţiei dreptului la stabilirea impunerii de către organul fiscal este stabilit prin norme imperative de ordine publică, chestiunea privind încălcarea acestor norme se poate invoca în mod direct şi în faza de judecată.
Astfel fiind, Curtea constată că instanţa de fond a reţinut corect aplicabilitatea dispoziţiilor art. 91 din Codul de procedură fiscală şi a procedat la aplicarea şi interpretarea corectă a acestei norme legale la cazul în speţă.
Din economia dispoziţiilor art. 91 din legea procedural fiscală, Curtea reţine că termenul general de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale este de 5 ani şi începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 23 din aceeaşi lege.
Astfel, conform acestui din urmă text legal, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează şi se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată şi, totodată, se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată.
Prin urmare, esenţial pentru a statua dacă este incidentă instituţia prescripţiei este necesar a şti când s-a constituit baza de impunere care a generat dreptul de creanţă.
În speţă, din cuprinsul menţiunilor efectuate în decizia de impunere se constată că, creanţa fiscală s-a născut ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 771 alin. 6 din Codul fiscal.
Astfel, conform acestei norme legale, în situaţia în care dreptul de proprietate imobiliară sau al dezmembrămintelor acestuia se realizează prin hotărâre judecătorească, impozitul pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare se calculează şi se încasează de organul fiscal competent.
Astfel, instanţele judecătoreşti care pronunţă hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile comunică organului fiscal competent hotărârea şi documentaţia eferentă în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii.
Pe baza datelor furnizate de instanţa judecătorească, organul fiscal competent emite în termen de 15 zile o decizie de impunere, pe care o comunică contribuabilului iar impozitul astfel stabilit se plăteşte în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere.
În speţă, Curtea constată că transferul dreptului de proprietate care a stat la baza impunerii a operat prin sentinţa civilă nr. 4554 din 7 decembrie 200/ pronunţată de Judecătoria Turda aceasta rămânând definitivă şi irevocabilă conform menţiunilor grefierului la data de 30 aprilie 2008 prin neintroducerea recursului în termen legal.
Decizia de impunere a fost emisă de organul fiscal în acelaşi an în care a rămas definitivă şi irevocabilă sentinţa prin care s-a operat transferul, respectiv la data de 3 octombrie 2008.
Aşa fiind, termenul de prescripţie al dreptului de a stabili obligaţiile fiscale privind impozitul pe transfer al dreptului de proprietate în conformitate cu prevederile art. 91 alin. 2 din Codul de procedură fiscală corelat cu art. 23 şi art. 771 alin. 6 din Codul fiscal a început să curgă la data de 1 ianuarie a anului 2009, care este anul următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.
Astfel fiind, Curtea constată că organul fiscal a stabilit dreptul la obligaţia fiscală împotriva reclamantului recurent chiar înainte ca termenul de prescripţie să înceapă să curgă, aşa încât în speţă nici nu poate fi vorba despre prescripţia acestui drept. Şi este aşa, deoarece conform art. 93 din Codul de procedură fiscală, efectul împlinirii termenului de prescripţie a
8
dreptului de a stabili obligaţii fiscale, presupune obligaţia organului fiscal constată de a proceda la încetarea procedurii de emitere a titlului de creanţă fiscală, aspect care urma să se împlinească abia începând cu data de 1 ianuarie 2014.
Or, este evident că un atare efect nu se putea reţine în cauză.
Toate aspectele de fapt şi de drept cu referire la momentul la care organul fiscal avea dreptul să stabilească creanţa fiscală constând în impozitul pe veniturile din transferurile imobiliare evocate de recurentul reclamant se îndepărtează de la dispoziţiile art. 771 alin. 6 din Codul fiscal care au fost reţinute ca fapt generator al raportului juridic de drept material fiscal.
Chestiunea legată de incidenţa dispoziţiilor art. 1295 din Codul civil nu poate fi luată în considerare. Întâi că acest text legal care evocă principiul consensualismului în materia vinderilor nu se aplică în cazul transferului dreptului de proprietate asupra unui teren.
Toate legile funciare începând cu apariţia Legii nr. 18/1991 au prevăzut că dreptul de proprietate asupra unui teren prin acte intre vii (inter vivos) are loc sub sancţiunea nulităţii exclusiv prin act autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 46 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, art. 67 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, republicată, art. 2 alin. 1 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, art. 2 alin. 1 din Titlul X al Legii nr.
247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri
adiacente).
Aşa fiind, dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu s-a putut transmite legal doar dacă părţile antecontractului de vânzare cumpărare au recurs la procedura autentificării
convenţiei de vânzare s-au la procedura prevăzută la art. 5 alin. 2 din Titlul X al Legii nr.
247/2005. În ambele situaţii efectul translativ de proprietate şi deci al momentului transferului dreptului de proprietate din patrimoniul vânzătorului în patrimoniul cumpărătorului are loc la data autentificării actului dacă părţile nu stipulează expres un termen ulterior sau la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti pronunţate în condiţiile prevăzute la art. 5 alin. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 care are efect constitutiv de drept cu toate că în fapt unele prestaţii relevante de contractul de vânzare cumpărare s-au executat anterior.
Aşa fiind, în cauză nu se pot opune cu succes efectele juridice ale art. 1295 pentru a se concluziona că transferul dreptului de proprietate asupra unui teren operează exclusiv la momentul în care părţile s-au învoit cu privire la lucrul vândut şi la preţ. A admite această teză ar însemna să ocolim normele legale imperative care impun formalitatea autentică a înscrisului ce atestă transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor şi să ignorăm sancţiunea nulităţii absolute a actului care nu respectă această cerinţă legală, ceea ce ar fi de neadmis.
Pe cale de consecinţă şi cu luarea în considerare a considerentelor de fapt şi de drept expuse în precedent, Curtea reţine că instanţa de fond a făcut o analiză corectă a dispoziţiilor legale incidente în materia prescripţiei dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale şi a aplicat corect aceste dispoziţii legale la speţă, încât motivul de recurs evocat de recurentul reclamant se priveşte a fi neîntemeiat.
3. Sub aspectul motivelor de recurs ce vizează fondul cauzei se constată că recurentul reclamant aduce aceleaşi critici ca şi la instanţa de fond, în special sub aspectul lipsei calităţii de contribuabil în raport de obligaţia fiscală impusă în sarcina sa.
Aşa cum rezultă din probele dosarului terenul ce face obiectul transferului de proprietate asupra căruia s-a pronunţat Judecătoria Turda prin hotărârea judecătorească mai sus menţionată
9
a făcut parte din averea defunctului B.L., decedat în Turda la 3 noiembrie 1995 faţă de care instanţa a constat că au calitate de moştenitori în privinţa numitei B.I. în calitate de soţie supravieţuitoare, a numitei B.E. şi a recurentului B.L. aceştia din urmă în calitate de descendenţi direcţi.
Este la fel de adevărat că anterior acestui litigiu, respectiv la circa un an de la data decesului antecesorului recurentului s-a dezbătut succesiunea pe cale notarială asupra unei părţi din averea acestuia în care nu a intrat şi terenul pentru care instanţa judecătorească a constat calitatea de moştenitor, a dezbătut succesiunea după defunctul proprietar şi a pronunţat hotărârea privind transferul dreptului de proprietate asupra terenului reconstituit acestuia în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 18/1991.
Astfel, prin certificatul de moştenitor nr. 132 din 4 noiembrie 1996 emis de Biroul Notarului Public M.M.R. din Turda s-a constat că după defunctul B.L. prin sistarea comunităţii de bunuri dobândite în căsătorie asupra cotei de % parte ce face obiectul masei succesorale s-a stabilit calitatea de moştenitor unic faţă de numita B.I. în calitate soţie supravieţuitoare iar faţă de descendenţi între care s-a aflat şi recurentul reclamant s-a menţionat că aceştia sunt străini de succesiune prin neacceptare conform art. 700 din Codul civil.
Contrar acestor menţiuni recurentul reclamant susţine că este străin de succesiunea după defunct prin renunţarea la succesiune.
Este de principiu că persoanele care au vocaţie testamentară sau legală la moştenire au dreptul de a opta, între a-şi însuşi şi consolida titlu de moştenitor sau a refuza acest lucru.
Refuzul poate rezulta tacit prin efectul neacceptării moştenirii în termenul legal de prescripţie cât şi expres printr-o declaraţie anume dată în acest sens.
Renunţarea expresă la moştenire este manifestarea unui succesibil din care rezultă fără tăgadă că acesta nu îşi însuşeşte titlul de moştenitor la care îi dă dreptul legea ori testamentul.
O astfel de declaraţie se face în conformitate cu procedura prevăzută de art. 76 din Legea nr. 36/1995 şi art. 80 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, actul de renunţare fiind astfel un act solemn. Or, în speţă, nu s-a produs o atare probă pentru a se reţine astfel efectele prev. al arat. 696 din Codul civil şi nici nu s-a făcut o atare menţiune în cuprinsul certificatului de moştenitor.
Deşi în certificatul de moştenitor s-a trecut menţiunea că reclamantul este străin de succesiune prin neacceptarea acesteia în termenul de opţiune, împrejurarea că acesta a figura în calitate de parte în procesul ce avea ca obiect stabilirea calităţii de moştenitor după averea defunctului în care a intrat şi terenul din litigiu şi faptul că s-a constat calitatea de moştenitor a acestuia fără să ridice nici un fel de obiecţiuni sau să atace hotărârea în căile de atac pune sub semnul întrebării constatarea făcută de notarul public şi naşte un dubiu cu privire la faptul acceptării succesiunii.
Curtea reţine astfel că din manifestarea reclamantului pe parcursul procesului judecat în faţa Judecătorie Turda se pot reţine efectele dispoziţiilor instituţiei acceptării voluntare tacite consacrat de art. 689 fraza a III-a din Codul civil care prevăd că acceptarea este tacită când eredele face un act, pe care nu ar putea să-l facă decât în calitatea sa de moştenitor şi care lasă a se presupune neapărat intenţia sa de acceptare.
Astfel fiind, se poate conchide că apărarea reclamantului în sensul că acesta nu ar avea calitate de moştenitor după defunctul său tată pentru a se sustrage astfel de la plata obligaţiei
10
fiscale şi a înlătura efectele juridice ale calităţii de contribuabil stabilite de organul fiscal competent nu este fondată.
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, calitatea de moştenitor a reclamantului recurent rezultă fără echivoc dintr-o sentinţă civilă irevocabilă proces în care reclamantul a participat în calitate de pârât şi unde instanţa a stabilit pe lângă calitatea de moştenitor, a stabilit componenţa averii succesorale din care a făcut parte şi terenul în suprafaţă de 800 mp a cărui proprietate a fost transmisă terţilor prin efectele acestei sentinţe.
Drept urmare criticile din recurs cu referire la lipsa calităţii de contribuabil sunt nefondate după cum nefondată este şi critica reiterată în motivele ce privesc fondul recursului privind momentul transferului dreptului de proprietate, aşa cum a statuat Curtea în amonte.
Faţă de toate considerentele de fapt şi de drept expuse în precedent, se constată că recursul este nefundat, urmând ca în temeiul art. 20 alin.,3 din legea nr. 554/2004 să fie respins ca atare cu consecinţa menţinerii în întregime a sentinţei instanţei de fond care va fi completată cu considerentele deciziei de faţă. (Judecător Liviu Ungur)
